Confluențe: Nu e suficient să fii inteligent, mai trebuie să te și naști unde trebuie…

Confluențe: Nu e suficient să fii inteligent, mai trebuie să te și naști unde trebuie…

Articolul a făcut subiectul emisiunii Planeta Radio – Univers Științific, din 2 februarie 2016 (un interviu de Mihaela Ghiță)

Text publicat în Revista Fantastica – Nr.1/Primăvara 2016

La întrebarea “Ați mers vreodată cu avionul?…”, mulți vor răspunde afirmativ. O parte din cei întrebați vor completa că folosesc în mod regulat acest mijloc de transport. În orice situație v-ați afla (călător ocazional sau navetist), sunt convins că la întoarcere în țară ați putea recunoaște un zbor spre România, din toate zborurile unui aeroport străin. Cum? Păi, lăsând la o parte lucrurile evidente, precum afișajul cursei și limba vorbită, veți recunoaște în primul rând fizionomii familiare (în fond și la urma urmei locuitorii unei țări se încadrează în tipare finite și deci se aseamănă mai mult între ei decât o mulțime mixtă).

Dacă veți stărui și mai mult în această analiză, în timp, veți putea observa și tiparele comportamentale. De pildă, cozile la români sunt multistratificate. Toată lumea vrea să ajungă prima în avion (deși se știe că aeronava nu va decola fără să-i ia la bord, pe toți cei prezenți). De asemenea, românii au prostul obicei de a lua foarte multe bagaje și aproape pe toate le prezintă drept bagaje de mână (motivul variază de la a face economie până la teama de a nu fi pierdute în timpul vreunei escale). Apoi, românii aplaudă uneori ca și cum ar fi fost un mare noroc că au ajuns teferi la destinație sau… se ridică de pe scaun, la aterizare, cu mult înainte de a primi acceptul echipajului de bord. Politețea și curtoazia pe care o regăsești în zborurile dintre alte țări, sunt înlocuite uneori la cele spre România, de huiduieli și înghionteli (întotdeauna se găsește câte unu care se crede mai șmecher decât toți ceilalți)… și tot așa…

Aceste exemple nu au scopul de a-i denigra pe români. Sunt convins că și celelalte populații își recunosc semenii după tipare fiziologice și comportamentale specifice.

Ca să înțelegeți unde vreau să ajung cu acest raționament vă îndemn să vă gândiți la următoarea problemă. Dacă Einstein nu s-ar fi născut, am fi cunoscut noi cei de azi, Teoria relativității?

În ajutorul răspunsului vin cu următorul exemplu. În 1900 comunitatea științifică lua notă de observațiile a patru savanți (Erich von Tschermak, Hugo de Vries, Carl Correns și William Jasper Spillman), care ajunseseră la o concluzie unanimă în ceea ce privește legile eredității… Ceva mai târziu a ieșit la iveală faptul că aceste legi au fost descoperite și chiar publicate trei decenii mai devreme, de către un singur om, un membru al Ordinului Augustinian*, pe numele său Gregor Mendel. Cel din urmă le-a dedus folosindu-se de experimente pe mazărea cu bob zbârcit sau neted, verde sau galben. Exemple de genul acesta se regăsesc în mai toate domeniile științei. Atribuirea meritelor unor descoperiri este până la urma rodul istoricilor și a dovezilor strânse de aceștia.

Astfel, dacă Einstein nu s-ar fi născut, mai devreme sau mai târziu tot s-ar fi născut un echivalent al său… un om sau un grup de oameni care într-un anumit context ar fi ajuns la aceleași concluzii.

Sâmburele unei idei există în sânul unei populații cu mult înainte ca geniul să se nască pentru a pune cap la cap toate piesele unui puzzle oarecare. Luați ca exemplu pentru această afirmație, ideile din literatura Science-Fiction care preced actul descoperirii științifice prin proiectare fictivă…

Geniul reflectă populația sau grupul de oameni din care se trage. Acesta este un adevăr dovedit nu o simplă ipoteză.

Einstein dacă nu ar fi emigrat în 1933, în SUA, risca să rămână în memoria colectivă unul din cei mulți necunoscuți șterși de pe fața pământului de Cel de-al Doilea Război Mondial. Și atunci, nu pot să nu mă întreb, câte minți sclipitoare nu s-au pierdut în neant? Oameni neștiuți, necunoscuți, nebăgați în seamă, simpli pasageri prin viață… și asta doar pentru că nu au avut un context favorabil sau o șansă ca născocirile lor să devină accesibile în primă fază unor oameni capabili să le înțeleagă și apoi, întregii umanități. Eu cred că sunt multe în istoria omenirii, de aceea nu e îndeajuns să fii inteligent/genial dacă nu ai și un mediu propice care să-ți recunoască sau să-ți valorifice genialitatea/inteligența.

În ceea ce privește relația dintre individ și grupul în care trăiește, un studiu recent realizat de economistul Garett Jones de la George Mason University a scos la iveală existența unui „paradox al IQ-ului“. Studiul se referă la legătura dintre IQ-ul unei populații și venitul mediu al indivizilor acelei populații. Concluzia trasă în urma corelațiilor statistice, a fost aceea că un om va avea un venit mai mare dacă populația din care face parte, și deci nu el (individul), are un IQ mai mare.

Acest paradox derivă în primul rând din atributele unei populații inteligente:

  • Inteligența prezice un comportament ce implică mai multă răbdare;
  • Inteligența prezice un comportament mai social;
  • Inteligența prezice o mai bună performanță a muncii în echipă;
  • Dacă ești înconjurat de oameni mai productivi, vei fi la rândul tău mult mai productiv.

Rezultatele studiului au fost publicate în cartea “Hive Mind: How Your Nation’s IQ Matters So Much More Than Your Own”

Autorului studiului afirma:

A fi înconjurat de persoane inteligente este mult mai important decât a fi inteligent. Aceasta înseamnă că ar trebui să vă pese de valorile medii ale IQ-ului din țara dumneavoastră, dacă doriți să vă îmbunătățiți situația economică, pe termen lung. De exemplu, efectul este de aproximativ trei ori la nivelul întregii țări comparativ cu nivelul unui stat federal american, așa că s-ar putea să nu merite să vă deplasați peste granițele statelor federale pentru a obține vecinii mai inteligenți, însă nu vă pot descuraja, dacă optați să vă mutați în Singapore, care este de altfel un loc minunat.

*un fel de călugăr.

Referințe:

Photo4 Ways to Make Your Business Stand Out Among the Crowd

Undeva afară, dincolo de ce e bine și dincolo de ce e rău, există un câmp imens. Acolo ne vom întâlni.

Undeva afară, dincolo de ce e bine și dincolo de ce e rău, există un câmp imens. Acolo ne vom întâlni.

Text publicat în Revista Fantastica – Nr.1/Primăvara 2016

Într-o lume a viitorului, într-un loc oarecare dintr-o regiune numită cândva România, mai multe entități se vor așeza la o masă rotundă, într-o sală ce se asemănă mult cu aceasta, mult mai impozantă însă doar în aparență, căci în realitate nu este decât o dărăpănătură decorată pompos cu elemente virtuale. Scopul acestei adunări este acela de a crea realități paralele într-un joc al imaginației, ale cărui hotare sunt stabilite doar de experiența de viață și de istețimea fiecărei entități participante. Entitățile nu se cunosc, nu s-au mai întâlnit niciodată până în acel moment, iar șansele ca ele să se reîntâlnească vreodată în aceeași formulă, sunt practic nule.

Vorbim deci, de o întâlnire spontană inițiată de Matricea din care acestea fac parte într-un efort disperat de a aduna câteva entități laolaltă. Măcar cu astfel de ocazii, decât deloc, cum se întâmplă în lumea reală, aceste entități fiind prin definiție ființe solitare…

Totul a pornit de la jocul „Undeva afară, dincolo de ce e bine și dincolo de ce e rău, există un câmp imens. Acolo ne vom întâlni.“ care a atras prin titlu câteva entități, să zicem cam câte s-au adunat și azi (vreo 25-30), care deși trăiesc într-o lume suprapopulată se simt singure și deci sunt numai bune pentru a crea câteva realități paralele, pe care Matricea le va vinde lumilor îndepărtate…

Ce facem noi acum se numea cândva cenaclu, cerc sau colocviu, a rostit pentru prima dată după 5 ore de muncă asiduă la o lume mai bună, una din entități – un individ cu formă translucidă care s-a trezit să se adreseze celorlalți prin viu grai. Adică pe gură așa cum făceau oamenii de odinioară…

Celelalte entități n-au schițat nimic iar acea incursiune importantă din perspectivă istorico-literară a trecut practic neobservată… Dimensiunile la care lucrau, le capta atât de mult atenția încât aceste entități (cu excepția celei care a vorbit), nu știau că se află fizic în preajma altora ca ele, iar acesta le influența inconștient în luarea deciziilor de proiectare… Matricea în schimb era mulțumită.

Dacă un observator din zilele noastre ar călători în acele vremuri, la întoarcere ar putea afirma fără dubiu că propoziția enunțată de entitate vorbitoare, reprezintă singurele cuvinte rostite în câteva sute de ani și totodată singura acțiunea care poate fi asociată cu ceea ce azi este cunoscut sub denumirea de gen literar science-fiction.

Vi se pare că în această lume a viitorului în care SF-ul nu mai există, realitatea este puțin distopică?…

Ei bine, am o veste bună și una proastă pentru dumneavoastră, stimate entități ale zilelor în care trăim…

Vestea proastă e că dispariția SF-ului a început de ceva vreme (să zicem odată cu digitalizarea…). Dacă nu mă credeți vă invit să repetați sub o formă sau alta experimentul pe care îl voi relata în rândurile următoare.

Abordați varianta clasică: mergeți și dați curs invitației unei biblioteci din orașul în care locuiți (cu localizare ultracentrală), de a realiza un club de lectură SF săptămânal. Organizați și promovați evenimentele clubului din timp ca lumea să-și poată planifica participarea. Asigurați-vă, atât cât puteți, că grupul vostru țintă nu este compus din oameni care sunt deja membrii consacrați ai fandom-ului. Realizați de la prima întâlnire un sondaj prin care să încercați să vă cunoașteți participanți, etc.

Veți obțineți, mai mult sau mai puțin, rezultate precum acestea:

Din totalul de participanți 30% au fost femei, restul bărbați. Media vârstei participanților a fost de 27 de ani cu extrema pozitivă de 12 de ani și cea negativă de 51 de ani. Au fost prezenți oameni din diferite arii ocupaționale: un copywriter, un avocat, 2 consultanți IT, un dezvoltator IT, un student, 2 elevi, 2 literați ș.a.m.d..

80% dintre cei prezenți au mai participat la un club de lectură sau la un cenaclu SF.

Dintre motivele pentru care s-a venit la acest club se pot enumera: „Pentru că scriu, îmi place SF-ul și sper să descopăr chestii legate de domeniu, pe care nu le știu.”, „Curiozitate”, „Interes pentru SF”, „Din pasiune”, „Din simpatie” „Pentru a cunoaște oameni noi care împărtășesc această pasiune”, „Să aflu ce este un club de lectură” și evident mâna hazardului: „Din greșeală, am terminat școala și am ajuns aici”.

Așteptările participanților legate de acest club au fost variate: „Să fie interactiv, să fie plin de informații legate de tehnici literare, stiluri, etc.”, „Să dezbatem teme interesante”, „Să aflu lucruri noi despre SF”, „Discuții libere legate de temele SF și cât mai puțin Fantasy”, „Poate poate mai găsim tineri, potențiali viitori scriitori”, „Să înțeleg SF-ul” și altele.

70% dintre cei prezenți au aflat de întâlnire de pe Facebook (denumirea mai veche pentru Matrice), 20% au aflat de la colegii din alte cenacluri sau organizații și 10% întâmplător la locul întâlnirii.

În 30 de zile, toți citesc cel puțin o carte, iar media pe lună se situează undeva între 4 și 5 cărți citite.

Ultima carte SF citită a fost încadrată temporal între “acum 30 de minute” și “acum 3 ani”. Marea majoritate însă s-a încadrat între 1-2 săptămâni.

Dintre titlurile ultimei cărți citite se pot enumera: Ancillary Mercy – Ann Leckie, Bring the Jubilee – Ward Moore, Contele Zero – William Gibson, Coșmarul – Oliviu Crâznic, Gangland – Florin Pîtea, George și Big Bangul – Lucy și Stephen Hawking, Jocul lui Ender și Xenocid – Orson Scott Card, Marțianul – Andy Weir și Redshirts – John Scalzi.

Când a venit vorba de enumerarea a 3 autori de SF din străinătate, participanții s-au întrecut a menționa pe: George R.R. Martin (3), Isaac Asimov (2), John Scalzi (2), Orson Scott Card (2), Arthur C. Clarke, Dan Simmons, Doris Lessing, Frank Herbert, Greg Egan, Jules Vernes, Kim S. Robinson, Hannu Rajaniemi, Hugh Howie, Larry Niven, Margaret Atwood, Paul Anderson, Peter Watts, Philip K. Dick, Samuel R. Delany, Stephen King, Steven Erikson, Ted Chiang și William Gibson.

La final a venit și rândul scriitorilor români de SF. Doar 20% dintre participanți nu au niciun scriitor român preferat. Dintre cei enumerați s-au detașat: Oliviu Crâznic (3), Marian Truță (3), Michael Hăulică (2), Mihai Alexandru Dincă(2), Sebastian A. Corn (2), Dan Doboș, Dănuț Ungureanu, Florin Pîtea, George Lazar, Ion Hobana, Liviu Radu, Roxana Brânceanu, Sergiu Fărcășan și Vladimir Colin.

Participanții au mai fost întrebați și cum ar trebui să se numească acest club, iar propunerile au fost: “Incursiuni în literatura SF”, „Galaxia SF”, „Exploratorii Galactici”, „Liviu Radu”, „Cenaclu SF”, „Citește RO” și destul de sugestiv pentru întâlnirea de azi „Viitorul sună bine???” (cu mai multe semne de întrebare).

La prima întâlnire a clubului au fost 12-15 participați dintre care 10 au răspuns la chestionarul înaintat.

Și acum marea surpriză. Câți participanți noi credeți ca au venit la a doua întâlnire?…

Zero.

Câți participanți din grupul țintă (tineri care nu sunt deja membrii consacrați ai fandom-ului) credeți ca au revenit la a doua întâlnire?…

Zero.

În total, câți participanți credeți că au venit la a doua întâlnire?…

O singura persoană.

Concluziile le puteți trage și singuri…

Vestea bună în ceea ce privește viitorul SF-ului, în general și cel Românesc, în particular, este aceea că SF-ul se va transforma în altceva, iar voi cei care citiți/ascultați aceste rânduri, nu veți apuca să vedeți rezultatul metamorfozei… Este o veste bună, pentru că doar voi nu veți înțelege această schimbare… pentru voi e totuna cu „SF-ul a murit“…

(semnează anonim)

Observatorul

(+) Titlul este un citat ce aparține poetului persan Jalāl ad-Dīn Muhammad Rūmī

(++) Acest text a fost citit prima oară în cadrul Colocviului Național de Critică și Exegeză Ion Hobana 2015: „Viitorul SF al României, SF-ul viitorului românesc”

 

Featured image: thinyykaabi.blogspot.ro

Confluențe: Cum mai moare omul?

Confluențe: Cum mai moare omul?

Text publicat în Revista Fantastica – Nr.2/Vara 2015

Când va fi să mori, nu te uita la întunericul dinainte, ci la lumina ce lași în urmă. Și te vei stinge cu zâmbetul pe buze. ~ Nicolae Iorga

Am întâlnit de curând o persoană care găsea amuzant faptul că cineva a murit înecându-se cu o merdenea… și nu oriunde ci în fața unui spital. Pare stupid să mori tocmai de la o merdenea… dar cruntul adevăr e că se poate muri din lucruri și mai mărunte. Exemplific în acest sens cazul celor care se îneacă în propria vomă sau copii care mor pentru că părinții lor “nu cred” în vaccinuri, ori cei care refuză ajutorul medical din motive religioase.

Ceea ce este interesant este faptul că moartea survine în general din cauza unei lipse: lipsa aerului, lipsa apei, lipsa sângelui… până și lipsa norocului pentru cei care se găsesc în locul nepotrivit la momentul nepotrivit (vezi aici accidentele de orice fel) și asta pentru că așa cum spune Richard Dawkins în renumita sa carte “Gena Egoistă”, noi oamenii suntem niște “mașini de supraviețuit”. Cu alte cuvinte în fiecare secundă a vieții noastre luptăm să supraviețuim… Și cum orice mașină necesită o mulțime de lucruri pentru a i se asigura funcționarea (carburant, ulei, curent electric, etc) așa și noi (organismele vii) avem nevoie de o suită de resurse pentru a supraviețui (oxigen, apă, hrană, vitamine, echilibru hormonal, etc).

Ce e și mai interesant e că noi oamenii cam uităm principiile după care ne funcționează organismul și ne place să dramatizăm cazurile izolate în loc să ne axăm pe adevăratele surse ale morții în cadrul speciei noastre.

Un studiu privind cauzele majore ale morții la specia umană realizat în 2013, a scos în evidență faptul că există o relație de cauzalitate între locul în care te naști și cauza morții. Această relație are la bază comportamentul uman și poate varia în timp și spațiu.
De exemplu, în momentul de față în Siria principala cauză a morții este războiul, în Africa se moare din cauza infecțiilor: tuberculoză, HIV/SIDA, malarie și diaree. În Arabia Saudită se moare din cauza accidentelor auto, pe când în unele țări din America de Sud se moare din cauza războaielor dintre cartelele drogurilor. În China se moare din cauza accidentelor vasculare cerebrale în timp ce în lumea bună (SUA, Europa, Rusia, Australia și o parte din America Centrală) principala cauză a morții sunt bolile de inimă.

Așadar, în zilele noastre, la nivel global, omul moare de inimă. Însă pentru a ajunge să ai acest “privilegiu” trebuie mai întâi să te naști, să te dezvolți corespunzător și să te ferești de toate celelalte cauze ale morții (infecții, accidente, crime, etc).
Nu am menționat întâmplător nașterea ca primă condiție… Statisticile ne arătă că marea majoritate a pierderilor speciei umane au loc la nivelul nașterilor premature și a vieții intrauterine. Această cauză este îndeosebi prezentă în țările sărace unde populațiile sunt expuse unor riscuri eliminate sau ținute sub control în țările dezvoltate.

În ciuda acestor cifre există și o veste bună – speranța de viață a crescut în comparație cu perioadele anterioare din istoria speciei umane.

high_vs_low_incomePe de altă parte populația umană continuă să crească (în 2024 vom fi 8 miliarde), ceea ce e bine și rău în același timp. E de bine, pentru că nu există riscul să dispărem prea curând, e de rău pentru că această creștere populațională are loc în zonele sărace ale planetei.

Și acum se ridică următoarea întrebare: pentru binele speciei, care variantă e mai bună – o populație cu o speranță de viață mai mare, dar redusă numeric, ori o populație cu o speranță de viață mai mică dar cu o populație mare?

Părerea mea este că cele două ipostaze, luate separat, nu îndeplinesc criteriile necesare pentru a afirma că una este mai bună pentru specia umană decât cealaltă. Însă luate ca un tot unitar, ca un gradient de trecere de la o stare la alta, specia ar avea suficientă diversitate încât să suporte eventualele șocuri pe care Natura ni le va oferi de acum în colo…

La final, dacă sunteți curioși să aflați care e probabilitatea să muriți în următoarea perioadă, urmăriți acest link.

my_death

Moartea e o certitudine… Bucurați-vă de timpul pe care îl aveți pe această planetă…

Resurse:

Hoțul Cuantic

Hoțul Cuantic

Text publicat în Revista Fantastica – Nr.1/Primăvara 2015

Dacă cineva mi-ar oferi șansa să pot alege, pentru viață de apoi, unul din universurile dezvăluite în cărțile pe care le-am citit până acum, fără să stau prea mult pe gânduri aș alege Orașele Mișcătoare de pe Marte descrise în Hoțul Cuantic de Hannu Rajaniemi.
Dar e o închisoare, un fel de Matrix… ar putea cineva să-mi contraargumenteze…
Și ce dacă!… E o închisoare frumoasă care îți garantează nemurirea sufletului.
Până să citesc această carte, noțiunea de post-uman se regăsea în mintea mea în spatele unui zid impenetrabil… Poate de sticlă fumurie prin care puteam să zăresc câte ceva, însă, per ansamblu… impenetrabil.

Hannu Rajaniemi_Hotul cuanticHoțul cuantic este romanul de debut al autorului și matematicianului finlandez Hannu Rajaniemi și face parte dintr-o trilogie în care personajul principal este Jean le Flambeur. Romanul a fost publicat prima oară în Anglia în 2010 și apoi la un an diferență în SUA. Tot în 2011 a fost nominalizat la premiile Locus pentru cel mai bun roman de debut. În România “Hoțul Cuantic” a fost publicat anul acesta la editura Nemira.

“Cuantic” este cuvântul cheie în această carte. Cine nu înțelege abstractizarea acestui termen nu-i va fi ușor să înțeleagă impactul cuvintelor ce descriu modificările aduse materiei în universul post-uman imaginat de autor… Cuantic vine de la CUÁNTĂ (Fiz.) = Cea mai mică valoare discretă pe care o poate lua o anumită mărime fizică, toate celelalte valori ale sale fiind multipli întregi ai acestora. Cuantă de energie = cantitate determinată și finită de energie care poate fi emisă sau absorbită de un sistem atomic, molecular etc. 

Vorbim deci de manipularea materiei, a realității, a minții și a conștiinței umane la nivel atomic și subatomic… O lume… după ce specia umană va înceta să mai existe așa cum o știm noi (constrânsă biologic)… o lume a zeilor.

Acum imaginați-vă un loc în care tu ca individ te definești doar prin conștiința pe care o posezi și amintirile sale conexe. Trupul e un ambalaj de care te descotorosești la un moment dat. Conștiința ta este însă nemuritoare. Acest univers funcționează după niște reguli simple. Conștiința ta trăiește o anumită perioadă de timp după care înainte de a trece într-un nou trup, recompensează orașul sau comunitatea care asigură acest transfer prin efectuarea unei munci comunitare (de exemplu însuflețind un robot care face curățenie prin oraș)… După ce ispășești această mică penitență sau perioadă de tihnă (ocazie în care ai suficient timp să te gândești la cât de frumoasa e viață când nu faci automatisme), redevii membru activ al orașului/comunității, conștiința ta fiind inoculată într-un alt trup – un interesant concept de tehno-reîncarnare…

Acum, un alt exemplu de măiestrie imaginativă… Dacă conștiința devine transferabilă, atunci sub cupolele orașelor marțiene vei avea nevoie de intimitate. Aceasta este oferită de gevulot – un mecanism de protecție similar cu setările de la Facebook unde stabilești cine ce vede și cât vede din persoana ta publică, însă nu se rezumă doar la lumea virtuală ci și la cea reală. De exemplu, mergi pe stradă și vezi o persoană pe care vrei să o eviți. Îți închizi gevulotul și practic devii invizibil pentru acea persoană. Sau, intri într-o încăpere aparent goală, gevulotul însă prezintă unele fluctuații care te anunță că în acea încăpere se mai află cineva. În realitate acolo s-ar putea ține o adevărată conferință cu zeci de participanți, învăluită toată în gevulot.

Moneda de schimb în acest univers este timpul exact ca în filmul In Time, cu care se aseamănă pe alocuri. Dar mai e ceva… Găsești aici co-amintirile, amintirile sau arhiva generală a orașelor în care se stochează mai tot. Cum ar fi de exemplu să te prezinți cuiva nu printr-o poveste care stabilește puncte de legătură între tine și acea persoană – “sunt domnul cutare, mă ocup cu, etc” ci printr-o amintire comună (o co-amintire). De exemplu, o imagine ușor de recunoscut, o senzație, un miros etc. realitatea zic eu că ar căpăta alte sensuri…

Este fascinant cum autorul a reușit să îmbine noțiuni relativ ușor de înțeles, pentru a prezenta o lume dincolo de condiția noastră umană…

Și dacă nu v-am convins încă de cât de interesantă e lumea lui Rajaniemi, stați numai să citiți una din scenele sale de luptă, una din multele, care pe mine unul m-au dat pe spate și m-au făcut să mi se zbârlească părul pe mâini, de emoție. Iată doar începutul unei scene de luptă…

În regulă, își spune Mieli inspirând adânc. Modul de luptă. Tehnologia Sobornostului din interiorul coralului de safir oortian se trezește la viață. Nava-păianjen se reconfigurează. Modulele împrăștiate se adună la un loc, mișcându-se de-a lungul firelor de legătură, și se sudează, devenind un con dens și compact. Wingleturile cuantice se transformă dintr-un material perfect reflectorizant într-un scut de protecție de duritatea diamantului

Chiar la timp, înainte să fim loviți de nanomisilele Arhonților.

Prima salvă este doar un șir de impacturi abia simțite, ca niște fulgi, care nu izbutesc să penetreze scutul. Însă următoarea serie se va adapta și se va optimiza și tot asa, iar procesul se va repeta până când va ceda fie software-ul, fie hardware-ul scutului. Iar după aceea…

Trebuie să ajungem la Magistrală.

Motoarele din mintea ei simplifică ramurile teoretice ale jocului ca o drujbă cu lama de diamant. Există numeroase căi pentru a ieși din asta, așa cum un cântec oortian are mai multe înțelesuri, iar ea nu trebuie decât să găsească una singură…

O nouă rafală, nenumărate ace de lumină în spimescop. Iar de data aceasta, unele reușesc să pătrundă. Dintr-unul din modulele de depozitare inflorește o excrescență diformă de safir. Calmă, o ejectează și o privește îndepărtându-se și continuând să se metamorfozeze încet, ca o tumoare malignă, formând organe ciudate care atacă scutul lui Perhonen cu spori de dimensiuni moleculare până când aceasta o carbonizează cu laserele antimeteorit.

– Asta a durut, spune Perhonen.

– Mă tem că asta o să doară și mai tare. (…)

O parte din cei care au citit cartea se plâng de abundența termenilor inventați. Pe mine nu m-a deranjat prea tare căci sunt bine aleși și-ți dau din start unele indicii. Fiind adesea compuși din două-patru cuvinte, poți să deduci cam ce ar însemna ei, înainte de explicațiile care apar ulterior (de exemplu: cerebromaterie, arma-fantomă, organisme sintobiotice, tentacule de dezagregare, săgeți de distrugere vibrantă etc.). În plus, dau un oarecare farmec lecturii, procedeul fiind foarte apreciat de acei cititori care caută noul, nu numai în idei dar și în exprimare.

Tot legat de termenii noi din acest roman, primul lucru pe care l-am făcut după ce am capitole de început, a fost să mă interesez cine este traducătorul Hoțului Cuantic. Așa am dat peste Alina Bilciurescu, o tânără care în momentul de față studiază la o universitate din Germania și care chiar dacă recunoaște că nu e o specialistă în ale genului Science Fiction, cred eu ca a făcut o treaba excelență traducând acest roman. Dificultate traducerii mi-a fost confirmată de mai multi cititori înrăiți care au încercat să parcurgă cartea în original (în engleză), lucru destul de greu de realizat.

Hoțul cuantic abundă de calități, iar dintre minus-urile sale (nu există roman perfect) aș enumera doar două – unul de structură celalalt legat de intriga secundară.

Personal, mi s-au părut deranjante trecerile de la o scenă la alta sau de la punctul de vedere al unui personaj la punctul de vedere al naratorului sau a altui personaj, în cadrul aceluiași capitol, semnalizate doar printr-un singur rând gol între paragrafe. Când aceste treceri se realizau între sfârșitul și începutul unei noi pagini ajungeam la un moment dat să nu mai înțeleg cum firul narativ a trecut de la un la alta, motiv pentru care trebuia să revin asupra paragrafului. Toată această discontinuitate putea fi rezolvată foarte ușor prin introducerea unuia sau mai multor caractere cu rol despărțitor, de exemplu * * *

Cel de-al doilea minus este legat de o anumită dezvăluire care după părerea mea s-a realizat în grabă, iar personajele reacționează în fața ei ca și cum n-ar fi fost mare scofală. Nu vreau să intru în pre multe amanunte pentru că fiind vorba de o dezvăluire nu vreau să stric plăcerea celor care citesc întâmplător aceste câteva rânduri înainte de a citi romanul în sine. Tot ce pot să fac în această situație e să ofer un indiciu spunând că până și reclama Starwars de la Altex, are parcă mai mult mister când face o dezvăluire asemănătoare!… :))

Concluzii:

  • De ce?

Pentru ca e un suflu nou în literatura Science Fiction (după anumite voci prezintă și unele elemente de Crime Fiction) și pentru că e genul ăla de roman a cărui continuare o vei aștepta cu nerăbdare.

  • Când?

Hoțul cuantic este un Hard SF pur, așadar îl recomand a se citi după ce deja ai luat contact cu genul Science Fiction, altfel riști să nu înțelegi mare lucru. De asemenea, parcurgerea unor termeni ai jargonului IT-ist, înainte sau în timpul lecturării nu ar strica.

  • Cum?

Vizual… Empatic… Punându-ți propria imaginație să funcționeze la turație maximă. Repet, este vorba de o condiție post-umană așa că ar cam trebui, cumva, să-ți ieși din piele!…

  • Unde?

Oriunde… De preferat, în lumea nobililor, înainte de a trece în cea a tăcuților!… 😀

 

Mai multe despre Hannu Rajaniemi și trilogia la care lucrează, în interviul online luat de singularityweblog.com

Imagine: laczi

Confluențe: Epigenetică și Misticism

Confluențe: Epigenetică și Misticism

Text publicat în Revista Fantastica – Nr.1/Primăvara 2015

La sfârșitul secolului al IXX-lea, în fosta URSS a trăit un medium, pe numele său E. Frenkel, care credea cu tărie că deține puteri supraomenești. Acesta era de părere că în condiții extraordinare ce implicau o amenințare directă asupra organismul său, toate rezervele acestuia vor intra în acțiune.
Tipul ăsta de gândire i-a adus până la urmă moartea, în septembrie 1989. După ce mai întâi și-a testat ”forța psihică” pe o bicicletă și apoi pe o mașină, pe care chipurile le-ar fi oprit cu forța minții sale, s-a gândit să treacă la un alt nivel, încercându-și puterile imaginare… cu un tren. Ce a rezultat este lesne de imaginat.

Frenkel nu a fost primul și nu va fi nici ultimul idealist care încălcă regulile de bun simț ale supraviețuirii pe această planetă, urmându-și credința sau obsesia.

Am folosit acest exemplu pentru a descrie într-o manieră dramatică potențialele efecte ale unei meme, oarecum similară – o idee care este preluată de tot mai mulți oameni ca într-o epidemie, – proces care are loc de câțiva ani în lume și recent pe plaiurile mioritice.

Această memă se referă la credința în capacitatea unei persoane de a-și modifica ADN-ul cu ajutorul gândurilor…

Există adepți ai aceste teorii, printre care și medici, care observând anumite procese epigenetice, (precum E. Frenkel, care a conchis că a putut opri o bicicletă și o mașină fără să ia în calcul posibilitatea unor coincidențe sau a altor procese aflate la mijloc), se apucă și vând oamenilor iluzia autocontrolului genetic bazat pe starea de spirit și gândurile adepților acestor idei. Surprinzător există o mulțime de creduli la mijloc iar „personajele” care promovează acest curent de gândire, deși sfidează regulile de bun simț ale vieții pe această planetă, ajung de devin chiar faimoși.

Epigenetica este un subdomeniu al geneticii, care studiază variațiile trăsăturilor celulare și fiziologice care nu sunt cauzate de schimbări în secvența de ADN.

Pe scurt, lucrurile stau cam așa… Materialul genetic al unei celule se prezintă sub diverse stări, în funcție de stadiul de dezvoltare și metabolismul celulei. El se regăsește în nucleu și în mitocondrii. Totalitatea materialului genetic al unei celule reprezintă o copie geonomică. Întrucât aproape fiecare celulă din organism are o specializare bine definită, materialul genetic prezent în aceasta este „activat” în funcție de nevoile celulei, respectiv de specializarea sa.

Cu alte cuvinte, dacă luăm ADN-ul din două celule cu specializări diferite (de ex. un neuron și o celulă hepatică) vom observa că la un tip celular (neuronul) doar anumite gene din copia genomică sunt active iar la celalalt tip celular (celula hepatică) alte gene sunt active, Pe lângă aceste gene mai sunt și gene care nu sunt active la cele două tipuri celulare sau gene comune care sunt active la ambele tipuri. Ca o celulă să existe în deplinătatea funcțiilor ei, nu e necesar ca întreg genomul să fie activat (transcris)/funcțional.

Prin activare se înțelege ca este vorba de un număr limitat de gene care sunt supuse decodificării transnaționale – proces din care rezultă, în genere, produși proteici necesari în metabolismului celular. Specializarea celulelor implică produși proteici diferiți și deci cum spuneam și mai sus sunt activate gene diferite.

Mai e un detaliu tehnic care trebuie menționat aici. ADN-ul se regăsește într-o celulă, complexat cu proteine numite Histone, care au rol în compactarea și împachetarea sa în cromozomi (starea în care se găsește ADN-ul atunci când are loc diviziunea celulară). Mecanismul enzimatic celular recunoaște genele care trebuie decodificate în anumite proteine după aceste Hisrone care adesea au un semnal biochimic atașat (o grupare metil, acetil etc.).

Epigenetic_mechanisms

 

Ca teoria autocontrolului genetic mental să funcționeze, ar trebui ca o persoană să găsească cumva o modalitate prin care gândurile sale să adauge sau să elimine aceste semnale atașate de Histone, activând și dezactivând astfel după bunul plac ce gene dorește.

Ceea ce nu cunosc credulii acestei teorii este stadiul actual al cunoștințelor despre genomul uman.

În momentul de față avem secvențiat tot genomul uman, adică știm cam care este secvența să compusă din cele 4 nucleotide – Adenina, Guanina, Citozina și Timina. Mai știm și pentru ce produși proteici codifică aceste secvențe după traducerea codonilor de câte trei nucleotide în aminoacizi. Avem deci o hartă cu regiuni codificatoare și regiuni necodificatoare și încetul cu încetul încercăm de aproape un deceniu să umplem aceasta hartă cu etichete prin care practic o facem mai pe înțelesul nostru. Aceste etichete virtuale sunt un fel de legendă a secvenței geonomice care ne permit nouă să ne orientăm pe harta genomului (de exemplu notăm o anumită secvență ca fiind o genă care e responsabilă de un anume lanț enzimatic, care dacă este dezechilibrat generează o anumită boală s.a.m.d.).
Ceea ce nu știm noi în momentul de față e cum interacționează produșii genelor în anumite contexte celulare.
Avem 25.000 gene în genomul uman care codifică pentru sute de mii de produși proteici. Un calcul simplu ne arată ca o genă poate codifica pentru mai multe proteine (o proteină este compusă din lanțuri proteice care pot fi produsul mai multor gene)

Ca să înțelegem interacțiunile care au loc la acest nivel avem nevoie de calculatoare performante pentru că mintea umană e incapabilă să rețină sau să lucreze cu o cantitate atât de mare de informație. Grație acestora, aproape în săptămânal, se fac noi descoperiri in silico observându-se noi roluri ale unor gene, prin acțiunea produșii lor de sinteză și deci o înțelegere mai bună a mecanismelor celulare cu implicații în medicină sau pur și simplu în înțelegerea funcționării materialului nostru genetic.

Cum creierul uman actual are limitele sale singurele explicații prin care controlul genetic mental s-ar putea realiza ar fi de natură mistică… un control subconștient… care ar explica cumva ideea de corp marionetă manevrat de ceva din exterior. Un păpușar, poate, care ne crează destinul existențial în acesta fiind inclus și cel la nivel genetic.
Sau… Ar mai fi o cale… prin comportamente ce ne influențează dieta și implicit metabolismul (însă și această abordare cuprinde o plajă limitată și nespecifică de modificări care pot apărea după o lungă durată).

Așadar, a crede că poți să-ți modifici conștient sau nu structura genetică este echivalentul lui a crede că poți cu puterea gândurilor să modifici vremea sau de ce nu… a crede că poți opri un tren care se îndreaptă spre tine.

Sunt mii de oameni care sunt chinuiți de efectele mutațiilor. Adică acele modificări în structura unei gene care îi dereglează funcționarea normală inactivând-o sau activând-o când nu trebuie. Efectele se văd prin tarele genetice pe care victimele lor trebuie să le suporte toată viața. Acești nenorociți de soartă… De hazard… De jocul șanselor ar fi primi care ar încerca să pună în practică teoria prezentată în acest articol. Dacă ar fi reală, evident și nu doar o viziune speculativă asupra unei realități neînțelese.
Tehnici avansate de terapie genică (adesea imprevizibile), în care se folosesc virusuri modificate, vin în întâmpinarea remedierii tarelor genetice. Cândva în viitor așteptăm nanotehnologia să-și spună cuvântul în aceasta problematică. Și poate peste mai multe salturi evolutive când vom controla pe deplin materia ca niște zei ce vom fi devenit, ne vom edita genele doar cu puterea gândurilor dacă asta ar mai avea vreun rost…

M-am întrebat adesea ce câștig ar avea acei pseudo-medici (sau pseudo oameni de știință) ori simpli adepți, în a promova mai degrabă ceva ce exista la limita realității, preluând unele descoperiri științifice și ignorându-le pe altele și am ajuns la următoarele explicații:

  • Teama de moarte

Mulți adepți văd în aceasta posibilitate o portiță către nemurirea trupului.

  • Nevoia de spiritualitate

Este vorba de o extensie a mișcării spirituale New Age care militează pentru o viziune holistică, punând accent asupra faptului că mintea, trupul și sufletul sunt interconectate. Încearcă să creeze “o viziune asupra lumii care include atât știința, cât și spiritualitatea”, adoptând atât știința convențională, cât și alte forme de știință considerate de graniță.

  • Pentru că e cool

Da! E mai interesant să crezi în ceva modern precum auto-modificarea ADN-ului decât în zâne bune și îngeri.

  • Căutarea faimei prin emiterea de teorii neconvenționale

Când te pui împotriva curentului ieși repede în evidență. Cel puțin așa e în știință. Numai că lucrul ăsta nu durează foarte mult… E similară cu faima televizată…

  • Plasarea de cărți la conferințe de profil și mai grav produse cosmetice sau farmaceutice cu rol similar.

Există câteva personaje care și-au câștigat notorietatea realizând conferințe tematice prin care promovează astfel de teorii, ca la finalul lor să te convingă să le cumperi nu știu ce cărți sau produse. Legat de ultima categorie e mai ușor să cumperi de exemplu o cremă care are o poveste frumoasă în spate, decât să apelezi la tehnici complicate și costisitoare de terapie genică …

Referințe

Orașul Ambasadei

Orașul Ambasadei

Text publicat în Gazeta SF – Nr.49/Aprilie 2015

Noi spunem cel mai bine adevărul dacă devenim minciuni.” ~ Avice Benner Cho

Am tras mult de cartea asta, dar nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, ci din contră pentru că pe tot parcursul lecturării ei am avut impresia că țin în mâini un manuscris de la capătul Universului, ce necesita a fi studiat cu mare băgare de seamă.

Am dat peste romanul lui China Mieville – Orașul Ambasadei, în mai multe din peregrinările mele sefiste. Un amic chiar mi-a lăsat „moștenire” exemplarul său tipărit în limba engleză (insuficient totuși pentru a mă face să-l citesc). Apoi, ochiul meu de Sauron a început să-l caute frenetic după două evenimente cheie:

– Primul a fost lecturarea articolului „Ce cărți science-fiction recomandăm?“, în care Tudor Ciocârlie împarte cărțile SF, în funcție de complexitate, subiect și tipul de cititori, iar Orașul Ambasadei se găsește, în opinia sa, printre cărțile din categoria „cărți science-fiction atât de complexe din toate punctele de vedere (proză, structură, personaje, teme, știință), încât finalizarea entuziastă a lecturii lor ar putea fi echivalentă cu doctoratul în science-fiction“. Cu adevărat motivațional, nu?

– Al doilea eveniment cheie a fost zvonul care circula prin fandom-ul românesc la mijlocul lui 2014, despre scoaterea romanului de sub tipar la editura Paladin, în traducerea lui Liviu Radu.

Buun, și acum imaginați-vă un oraș… pe o planetă aflată la marginea universului explorat… Acțiunea din acest oraș are loc într-un viitor în care omenirea a luat deja contact cu mai multe specii extraterestre inteligente, prin intermediul călătoriei în / prin immer.

Denumirea „Orașul Ambasadei” nu este deloc întâmplătoare. Pe planeta Arieka, locul în care acesta fusese construit, localnicii, numiți de autor „gazde” sau „ariekei”, erau ființe bizare ce îi tolerau pe oameni și chiar le ofereau sprijinul material necesar supraviețuirii pe planeta lor. Fără un echipament corespunzător (aeolii – animale-măști generatoare de oxigen) ori surse de hrană locale, oamenii n-ar fi rezistat prea mult acolo.

Acest echilibru inter-specific avea la bază fascinația celor două civilizații una pentru cealaltă, date fiind diferențele majore între modul de construcție biologică, socială și de comunicare dintre acestea. De pildă, gazdele vorbesc pe două guri / orificii, în două tonuri, tehnologia lor se bazează pe bio-produse (case vii, baterii care aleargă după tine ca să-ți furnizeze energie, corvide și tot felul de hibrizi bio-tehnologici) și până la venirea oamenilor erau incapabile să mintă, motiv pentru care ele sunt stranii, aproape impenetrabile în ceea ce privește procesele gândirii.

Fascinația personajelor umane este contagioasă. Vrei, nu vrei, în calitate de martor al acțiunii, ajungi să fii la rândul tău fascinat de aceste ființe și de lumea lor. Eu unul, am încercat de nenumărate ori să compar gazdele cu diverse făpturi de pe Pământ, și singurul organism terestru care se aseamănă cât de cât (zic eu într-o manieră 100% subiectivă), ar fi un frumos exemplar de Idolomantis diabolica (dacă vreți să aveți propria imagine, NU urmați link-ul atașat).

Deși este una dintre cărțile SF prezentate în recenzii ca având un nivel crescut de complexitate, în mod paradoxal subiectul devine accesibil și chiar intim prin simplul fapt că narațiunea este realizată la persoana întâi. Avice Benner Cho (unul din oamenii născuți și crescuți în Orașul Ambasadei), ne povestește o parte din viața sa și odată cu aceasta ne este dezvăluită și evoluția Orașului. Asistăm, deci, la mărturia unui personaj cheie, care nu-și trădează decât la final rolul deosebit pe care îl are în istoria orașului și implicit în istoria gazdelor.

Întrucât acest oraș este rupt de civilizația umană, schimbul de informații, tehnologie și produse se realizează ocazional și unidirecțional prin capsule – precum sticlele aruncate în ocean, care purtau, în trecut, mesajele naufragiaților (în cazul de față capsule aruncate în immer). Oamenii puteau totuși părăsi, ori puteau veni în oraș, la intervale lungi de timp, prin intermediul unei nave din Bremen (cea mai apropiată planetă colonizată de oameni). Dată fiind această conjunctură, Orașul Ambasadei este mai degrabă o semi-colonie care funcționa după propriile reguli.

Un alt lucru interesant mi se pare și faptul că oamenii nu puteau comunica direct cu gazdele, căci nu dețineau două voci simultane. Dar și din cauza unor particularități care făceau ca limbajul acestora să nu poată fi reprodus inteligibil prin mijloace tehnologice (lucru cu care nu sunt întru totul de acord, dar care oferă un farmec aparte povestirii). Locuitorii orașului se adaptaseră la această stare de fapt, motiv pentru care o mare parte din activitatea orașului gravita în jurul unor maternități-creșe umane în care se năștea, creștea și se forma „materia primă” a echilibrului ariekeano-uman: Ambasadorii. Aceștia erau oameni selectați, capabili să-și sincronizeze comportamentul, gândurile, limbajul și chiar și corpurile, precum ar face-o niște gemeni monozigoți (ajutați de ceva îmbunătățiri biotehnologice), pentru a vorbi la unison limbajul dual al unor ființe atât de bizare precum erau ariekeii. În final, un asemenea efort era, evident, răsplătit prin transferul de tehnologie și de idei inovatoare.

Limbajul gazdelor era atât de diferit ca structură și rol de limbajul uman, încât dificultatea reproducerii lui oferă gazdelor o aură mistică… Ariekeii erau ființe cu două voci, deci două orificii pe care eu mi le-am imaginat ca fiind prezente la nivelul trunchiului, sub cele două aripi (dintre care una avea rol de ureche !!!). O altă ciudățenie: ariekeii aveau copite și ochi multipli (care mi se pare că se puteau mișca precum ochii unor crustacee). De aceea, poate m-am gândit la centauri, stele de mare, moluște, insecte și artropode. Sau poate erau o combinație dintre toate acestea. Greu de definit.

Gazdele stăpânesc „viul” de pe Arieka, subjugându-l armonios pentru nevoile speciei. Cu toate acestea, gazdele nu sunt exploratori ai spațiului pentru că limbajul lor îi limitează la o realitate pragmatică – o contradicție evolutivo-tehnologică bizară, care te pune pe gândit. În timpul lecturării, deseori mi-am lăsat imaginația să zburde în încercarea de ghici ce factori evolutivi au dus la crearea unei asemenea lumi. Încă mai fac asta, la multa vreme după, ceea ce mă definește ca fiind uman și nu ariekean.

Echilibrul creat între gazde și oameni este distrus la un moment dat de apariția unui nou ambasador – eveniment care degenerează într-un război, în care oamenii ajung la pragul extincției planetare. Mai multe nu vă împărtășesc, deoarece intriga este unul dintre atuurile acestui roman, care de altfel vă va face să-l parcurgeți cu sufletul la gură până la final, pentru a vedea încotro se vor îndrepta lucrurile.

Nu mi-a fost foarte clar ce dimensiune avea Orașul Ambasadei – când mi se părea mic, când foarte mare. N-am înțeles nici dacă Orașul Ambasadei era parte dintr-un oraș mai mare, în care locuiau și gazdele, ori era separat. Probabil m-am lăsat furat de peisaj și mi-au scăpat aceste detalii. De fapt, sunt convins că mi-au scăpat mai multe lucruri, dată fiind complexitatea și avalanșa de lucruri noi, interesante, din altă lume, pe scurt: ALTFEL, cu care China a reușit să-mi incite imaginația.

* * *

La final, vă mai pot spune că am avut ocazia să asist și la lansarea acestei cărți, în cadrul festivalului de SF&F „Final Frontier 2015“, unde Oliviu Crâznic afirma despre China Mieville că este promotorul unui nou curent SF numit „New Weird“…

lansare_paladin_FF2015

Concluzii:

  • De ce?

Voi cita iar din Tudor Ciocârlie. Iată ce spunea acesta pe Goodreads: „O superbă realizare literară, Orașul Ambasadei m-a făcut să-mi doresc ceea ce nu am crezut vreodată că îmi voi dori – ca China Mieville să se oprească din a scrie diferite cărți, pentru a scrie cel puțin 10 cărți în acest univers. Atât de bună e. Eu chiar nu cred că o altă carte va fi mai bună ca aceasta în 2011. Acest lucru nu este ceea ce SF-ul este; acest lucru este ceea ce ar trebui să fie SF-ul. Plin de idei provocatoare, experimente lingvistice, darwinism complicat de cel mai bun nivel, caracterizări ascuțite, extratereștrii fascinanți și o călătorie în spațiu aproape poetică. Un roman care distruge și reconstruiește cititorul său aproape la fel cum face cu lumile descrise în el“.

  • Când?

Cartea ar trebui să fie citită după depășirea stadiului de începător în ale SF-ului (literatură și cinematografie). Sunt câteva detalii care, fără puțină experiență, pot părea de neînțeles. Un exemplu în acest sens ar fi călătoria în immer – un fel de dimensiune paralelă în care timpul și spațiul sunt curbate și de aici și capacitatea de a călătorii interstelar în perioade de timp rezonabile pentru ciclul de viață uman.

  • Cum?

Cu răbdare. Din punctul meu de vedere, Orașul Ambasadei nu este o lectură facilă ori previzibilă. În carte, alternanța între capitolele notate sugestiv „anterior” și „posterior” te poate duce în eroare dacă nu ești deschis în fața experimentelor literare. Pentru a sublinia importanță unui eveniment cheie, autorul folosește două planuri încadrate în timpi diferiți. Odată ce te prinzi de existența acestui artificiu și totodată ajungi să te obișnuiești cu universul descris de China, lucrurile devin ușor de parcurs. Dar asta se va întâmpla de abia în a doua jumătate a cărții.

  • Unde?

Acasă, la bibliotecă sau oriunde, dacă ai o geantă trainică. Dacă vrei să o citești în engleză, o găsești sigur și în format electronic. În română însă, trebuie să cari cartea de 474 de pagini după tine, ceea ce, uneori, nu o sarcină ușoară. Eu am preferat să o citesc acasă, pentru că mi-a fost milă de copertele frumoase ale ediției românești, care s-ar fi făcut ferfeniță în gențile mele.

Cum a fost la Final Frontier 2015

Cum a fost la Final Frontier 2015

Text publicat în Revista Nautilus – Nr.87/Aprilie 2015

Nu credeam că voi vădea vreodată sub aceleași acoperiș atâția oameni cunoscuți din fandomul SF&F românesc, până când am ajuns la Final Frontier 2015. Priveam chiar cu oareșce îngrijorare ce se întâmpla în jurul meu, imaginându-mi ce ar fi însemnat un atentat într-o asemena împrejurare… Se ducea dom’le SF-ul românesc de râpă!…

Golem14 a fost și el prima oară la un FF, dar sub acoperire. De ce așa și nu altfel?… Simplu… omul pe care-l posedă era cu altă treabă pe acolo…

Nu voi începe acum să enumăr ce s-a întâmplat la fiecare eveniment în parte, ce promisiuni s-au făcut, ce critici ori laude s-au adus. Sunt o mulțime de bloggeri și reviste care au fost prezenți/prezente și care au făcut asta deja (ori încă lucrează la material) și eu oricum eram prea deprimat de vremea de afară ca să mai înregistrez ceea ce auzisem deja pe alte căi sau cu alte ocazii (fandomul e mic și toată lumea știe pe aproape toată lumea). Voi sublinia totuși câteva aspecte care pe mine m-au impresionat, mi-au atras atenția ori m-au enervat:

  • M-au impresionat oamenii care au venit de la capătul țării special pentru acest eveniment (vezi sefiștii din Suceava, Alba Iulia sau Satu Mare)
  • Am observat că sefiștii sunt mai acizi în scris sau în mediul online decât în realitate. Bineînțeles, cu excepția lui Cătălin Badea-Gheracostea care e critic literar și la el e vorba de un defect profesional… :))
  • Mi-a displăcut faptul că unele edituri nu aveau reduceri la un asemenea eveniment. Îți luai mai ieftin cărțile de pe net sau de la Kilipirim-ul de peste drum, decât de la FF2015. Nu mi se pare corect să crezi ca editură că oamenii din fandom sunt suficient de maniaci încât să cumpere cartea la prețul maxim de vânzare. Din contră, ai putea să-i recompensezi pentru fidelitate. Maniacii ar fi cumpărat cu aceiași bani mai multe cărți la reducere și chiar s-ar fi și împrumutat ca să poată lua o carte cu tot cu autograf…
  • M-am bucurat să găsesc cărți rare, pe care mi le doream, dar nu la editurile consacrate, ci la micul anticariat al lui Lucian Cristian Oancea de la Wolf’s Pack Romania (care culmea avea și reduceri…)
  • Mi-a făcut o deosebită plăcere să reîntâlnesc cunoștințe mai vechi și pentru prima oară pe unele pe care le știam doar din mediul online.
  • Mi s-a părut foarte urât gestul făcut de Tritonic față de proprii autori. Adică… și-a cam băgat picioarele în promovarea lor, mai ales că aveau și un eveniment dedicat. Putea să fie fairplay cu ei până la capăt. Să le fie alături chiar dacă anunța oficial ceea ce în fandom se știa deja și anume că Tritonicul renunță la a mai publica SF&F pe motiv că nu se vinde!…
  • Mi-a făcut plăcere să asist la debutul pe hârtie a lui Alexandru Lamb în Galileo nr. 6 și la reeditarea romanului “Sharia” de Roxana Brînceanu la Editura Millenium.
  • Mi-a plăcut cum a vorbit Dănuț Ungureanu despre cartea “Marele Prag” scrisă de tizul și modelul său Alexandru Ungureanu. Cartea a fost reeditată la Editura Nemira.
  • M-a amuzat entuziasmul contagios al Teodorei Matei, a cărui povestire a apărut în ultimul număr de la CPSFA. S-a îmbrăcat special în mov ca să întâmpine revistă proaspăt ieșită de sub tipar și evident, ca să se asorteze cu coperta ei :)))
  • Mi-a plăcut veșnica atitudine împăciuitoare a lui Marian Truță și mai ales că a mulțumit tuturor celor care au fost prezenți la panel-ul SRSFF, subliniind încă odată faptul că societatea nu și-ar avea rostul fără sprijinul celor care fac parte din ea sau a celor care doar simpatizează cu obiectivele ei.
  • M-a întristat lipsa (motivată sau nu) a unor personaje pe care eu le consider a fi importante pentru SF-ul românesc. Câte evenimente de genul asta ai în România?… Puține… FF-ul odată la unul-doi ani?… Ăsta e fandomul cu bune și cu rele, asumă-ți-l dacă afirmi că faci parte din el…
  • Mi-ar fi plăcut ca organizatorii să se fi gândit și la niște ecusoane pe care să scrie un nume sau poate ceva haios ori sugestiv care pentru mine ar fi semnificat: “Bă!… Ai în față pe ăla de a tradus prima oară Dune în română și a contribuit puțin la destinul SF-ului autohton” sau “Ăsta e ăla căruia îi citești blogul aproape în fiecare zi…” sau “Ăsta a scris o cronică bună despre una din povestirile tale, bea o bere cu el!” sau “Ai grija cum vorbești cu ăsta, că dacă te place s-ar putea să te publice în una din antologiile lui.” etc.
  • Cel mai tare și mai tare m-a enervat locația. Înghesuială mare dom’le și întunecime. După terminarea FF-ului am avut impresia că am stat două zile sub pământ. Am înțeles ca Nexus e în ton cu tematica festivalului, dar măcar o rearanjare a sălilor ar fi fost mai de folos – puneai la intrare editurile și la etaj panel-urile… De ce?…. Păi ca să elimini șuvoiul ăla de oameni care mergeau să cumpere cărți și treceau când îți era lumea mai dragă prin fața panel-urilor. Să nu mai spun că drumul spre budă tot pe lângă panel-uri se făcea. Te duceai să-ți faci nevoile lumești și apoi ca pe un podium, ieșeai triumfător în sala care te aștepta întrebătoare: a fost bine?, mai ai nevoie de hârtie? eventual… ai sau nu șlițul desfăcut?… Apoi, sonorizarea… Praf!… Din al doilea rând nu l-am putut auzi pe Dănuț Ungureanu, ori pe Michael Haulică, care de fel vorbesc mai încet… În schimb, râșnița de cafea era în vogă… se auzea inclusiv peste vocile celor mai zgomotoși oratori.
  • Mi s-a părut inspirată întrebarea lui Liviu Surugiu “De ce nu se publică mai mult autorii români?“, adresată în cadrul panel-ului “SF-ul românesc în 2014, realizări și nerealizări. I (cărți, reviste)“. Nu știu dacă este o consecință directă sau nu, dar Nemira a anunțat a doua zi că va relua un concurs de debut a cărui premiu va consta în publicarea manuscrisului câștigător.
  • Iar dintre toate pozele pe care le-am făcut cea mai bună mi se pare “Cina cea de taină a SF-ului Românesc în 2015“, adică cea de sus în care apar de la stânga la dreapta: Eugen Lenghel, Alexandru Lamb, Oliviu Crâznic, Marian Truță, Ana Nicolau, Michael Hăulică, Cătălin Badea-Gheracostea și Horia Nicola Ursu.

Trăgând linie, e ușor de observat că lucrurile bune predomină în fața celor mai puțin bune. Mai mergem la Final Frontier.

 

La capătul curcubeului

Text publicat în Gazeta SF – Nr.48/Martie 2015

La capătul curcubeului te aștepți să găsești, ce?… Vernor Vinge oferă în romanul cu acest titlu o soluție oarecum încâlcită. După ce te rătăcești puțin prin ițele narative ale acestuia, ai putea spune că acolo găsești dragostea pierdută.

Bine… nu vă alarmați… nu despre asta e vorba în roman… și nici despre “mitul” cu care este el promovat, respectiv acela că ar fi vorba, în el de “preludiul unei singularități tehnologice”. Cea din urmă etichetă fiind de fapt momeala care m-a făcut să vreau să-l citesc… și mai apoi dezamăgirea mea personală.

Acțiunea romanului are loc undeva în 2025, deci peste vreo 10 ani de acum în colo și după 18 ani de când acesta a fost publicat.Prognosticurile lui Vernor Vinge privind evoluția tehnologică a umanității sunt un foarte bun exercițiu de cum imaginația devine treptat-treptat realitate, însă dată fiind perioada mică de timp, nici nu avea cum s-o dea în bară, decât poate dacă autorul era vreun pafarist… Dar nu, din contră Vernor Vinge este un pedagog foarte bun… și a reușit să scoată o carte de mai multe ori premiată (premiul Hugo pentru cel mai bun roman, premiul Locus pentru cel mai bun roman Science-Fiction), pentru că a scris despre ceea ce știe el mai bine, lucru care se poate de altfel observa peste tot în carte: mediul universitar, foști profesori, decani, studenți; apoi lumi virtuale, realitatea augmentată, boți și roboți, certificări, sisteme de comunicare și manipulare… ce mai în colo și-ncoace într-o singură propoziție: romanul prezintă realitatea imaginată de un profesor de informatică.

Fără a dezvălui foarte mult din firul narațiunii… subiectul și acțiunea superîncâlcită, se învârte, în opinia mea, în jurul lui Robert Gu – un bătrân poet vindecat de Alzheimer. Grație inovațiilor tehnologice din medicină, acestuia i se acordă șansa la normalitate (actul în sine nu e departe de un Lazăr trezit din morți, versiunea modernă). Drama personajului principal constă în compromisul pe care acesta este obligat să-l facă. În schimbul unei vieți sănătoase (normale), intens asistată tehnologic, dar… mediocră, Gu își pierde talentul poetic care îl adusese pe culmile faimei înainte ca boala să debuteze și care avea ca sursă personalitatea sa răutăcioasă și oarecum problematică pentru cei din jur… Pe scurt… individul era un nesuferit… dar încet-încet se schimbă pe parcursul cărții.

Pe lângă povestea lui Gu și a familiei sale… autorul atinge subiecte interesante precum digitalizarea tuturor cărților și rezolvarea unor probleme sau găsirea răspunsurilor multor întrebări prin compactarea informației într-un tot unitar (o baza de date), lupta privind beneficiile economice ale unui asemenea proces, manipularea în masă, descoperirile științifice din medicină, structura geopolitică a viitorului, simplificarea și complicarea vieții deopotrivă.

În ciuda subiectului greu digerabil pentru persoanele atehnice, La capătul curcubeului este un roman ușor de parcurs. O dovadă în plus că autorul este un bun pedagog este aceea că reușește să facă accesibile noțiunile tehnice care la o primă vedere par abstracte și de neînțeles fără o cunoaștere temeinică în aria informaticii.

Datorită accentului pus pe tehnologizare, am întâlnit persoane care consideră acest roman ca fiind un cyberpunk. Eu aș zice că e prea mult spus cyberpunk căci o parte din tehnologia prezentată nu exista în momentul publicării romanului, însă în zilele noastre ea e accesibilă (vezi Google Glass ca precursor al lentilelor de contact multifuncționale prezentate în carte). În ceea ce privește povestea, senzația generală pe care mi-a oferit-o acest roman este aceea a unui film de acțiune (în care oameni simpli fac lucruri extraordinare, mai ales în lumea virtuală; familia lui Gu este compusă din specialiști ai armatei americane etc.) dar și a unuia ușor conspiraționist… pentru că cititorul este bombardat de acțiunea a tot felul de “grupări” și indivizi dubioși (familia, fosta nevastă, colegii, serviciile secrete, armata, “omul rău” și o presupusă inteligență artificială); tehnologia care oferă oricui posibilitatea de a deveni un mic detectiv și astfel toată lumea spionează pe toată lumea, la care se adaugă multe piste false pe care autorul le răspândește la tot pasul… Toate acestea te fac să crezi că în spatele acțiunii se află un plan sofisticat, minuțios organizat a cărui cheie, vrei nu vrei, începi să o cauți…

Dintre toate variantele propuse de genul Science-Fiction, în ceea ce privește nașterea sau “forma” pe care o ia o singularitate tehnologică (a se citi/viziona în acest sens: Golem XIV, Transcendence, Tet din Oblivion, IA din seria Terminator, Deus Ex Machina din Matrix etc.) – adică a unei forme de inteligență artificială (IA), Vinge alege să-i dea naștere, de această dată, ca o entitate infantilă, curioasă, băgăreață, îngâmfată dar în esență bine intenționată, care se prezintă sub diverse forme oportuniste din care cea preferată este cea a unui iepure alb ușor enervant, care mie unul îmi amintește de Bugs Bunny. Mai mult decât atât, această IA este ușor de anihilat prin eliminarea unor banale certificări… Per ansamblu IA nu depășește inteligența și preocupările unui adolescent supradotat, de unde și dezamăgirea mea personală.
Poate autorul a vrut sa iasă din canoanele IA-urilor până acum imaginate, însă eu cred că putem vorbi de o IA numai dacă aceasta va reuși măcar să egaleze inteligență umană, adică super-human (se comportă mai bine decât majoritatea oamenilor) în clasificarea Turing… Însă dată fiind puterea de calcul a mașinilor actuale și a celor prezentate în carte precum și extinderea internetului în locuri în care acum ni se par de domeniul viitorului, în momentul în care va apărea o IA sunt convins că va fi superioară omului (strong super-human), iar asta va însemna schimbarea noastră profundă ca specie. Dincolo de asta, vorbim filozofie…

Concluzii:

  • Merită citită cartea? (De ce?)

Da. Este o foarte bună proiecție asupra modului în care va evolua tehnologia actuală. Iar partea umană – povestea lui Robert Gu – este chiar bună. Dacă ai răbdare să dai la o parte toate pistele false și detaliile legate de decor găsești un personaj cel puțin interesant, care merită explorat.

  • Când?

Luându-mă după acțiunea alerta și puhoiul de informații hi-tech recomand lectura de dimineață, imediat după cafea. De asemenea, ar fi de preferat ca lecturarea acestei cărți să fie realizată numai după ce în prealabil cititorul s-a familiarizat puțin cu un calculator, cu un smartphone și cu ce se mai întâmplă pe internet la ora actuală, altfel multe detalii interesante vor fi trecute cu vederea.

  • Cum?

Neapărat folosind un gadget. Influențat poate de lumea descrisă în La capătul curcubeului, am încercat cumva sa mă apropii de ce oferă acest roman, renunțând la cititul clasic în favoarea unei metode… hai să-i spun “altfel”, căci eu bănuiesc ca ea va fi doar o etapa intermediară către ceva mult mai complex.

Mai întâi am cumpărat cartea în format EPUB direct de la editură, apoi m-am folosit de @Voice Aloud Reader – o aplicație pentru Android care îți citește orice text (pentru limba română am folosit vocea lui Carmen de la Ivona, aceasta fiind cea mai bună în momentul de față din ceea ce are piața de oferit).
Deși mi-a luat ceva timp până ce am reușit să reglez software-ul cu parametri care să permită o lectură cât mai apropiată de realitate, în final mi-am dat seama că abilitățile mele în materie de citit (ascultat) s-au îmbunătățit considerabil în ceea ce privește viteza de parcurgere a unei cărți și/sau cantitatea parcursă (eu fiind de fel un cititor-melc). Asta se datorează atât faptului că e mai ușor să asculți decât să citești, dar și a libertății de a citi (asculta) în timp ce faci treburi care presupun un oarecare automatism cum ar fi curățenia, mersul cu RATB-ul, plimbatul câinelui ș.a.m.d.

Bănuiesc că ideal ar fi un audiobook (adică o carte citită de un actor, vreun crainic de radio sau orice om cu o dicție excelentă), însă astfel de cărți, în momentul de față sunt rare, așa că alternativa tehnologică e să pui un robot cu voce umană să citească și atunci poate fi accesat orice text. Evident nu vorbim de un produs perfect. Mai sunt cuvinte pocite sau fraze care nu pot fi înțelese din prima, dar asta nu te poate opri să arunci și o privire asupra textului care rulează în paralel pe ecranul telefonului/tabletei. Însă nu asta e cea mai mare problemă… Ci, am observat eu că la acest gen de îngurgitare informațională și nu numai, e mai ușor să ignori ceea ce auzi decât ceea ce vezi (citești) și riști să te cam fure peisajul. Trebuie să recunosc că pentru o astfel de abordare iți trebuie puțin antrenament în ce privește capacitatea de concentrare (pentru unii o treabă Zen)… Dar, bănuiesc că până la urmă e o chestiune legată de obișnuință, iar persoanele cu atenție distributivă (multitasking) vor putea ușor să se folosească de acest gen de tehnologie.

Aștept cu nerăbdare și o aplicație care să recunoască automat personajele într-un text și să citească textul (tot automat) pe voci distincte ca și cum ar fi o piesă de teatru radiofonic.

  • Unde?

Pentru un efect intens garantat, această carte ar trebui citită undeva în provincie, în vreun cătun uitat de lume unde electricitatea este un lux.

Confluenţe: teoria erorii

Confluenţe: teoria erorii

 

Text publicat în Revista Fantastica – Nr.4/Iarna 2014

De câte ori nu ne-a fost dat în viață să primim ori să achiziționăm un obiect după care tânjeam de multă vreme, ca apoi o mișcare greșită, o mică neatenție, o zgârietură, un defect ori ceva similar să ne facă să suferim în adâncul sufletului nostru?…

Pentru cineva ar putea fi coperțile unei cărți dragi, care s-au murdărit, pentru altcineva ar putea fi zgârietura de pe ecranul telefonului recent achiziționat, ciorapii care s-au rupt imediat ce i-ai probat, înghețata care cade pe jos după prima înghițitură, relația (sentimentală sau de afaceri) care s-a sfârșit înainte de a începe, doar pentru că ai început conversația cu o propoziție nepotrivită s.a.m.d.

În fața fatalității mulți se resemnează și văd aceste evenimente ca fiind providențiale. Alții se ambiționează își cumpără imediat un alt obiect, repară ce se poate repara, insistă ori abordează alte căi. Eu personal, mi-am făcut un sistem de auto-apărare psihică – încerc să văd unicitatea contextuală… Cum?… Păi, de exemplu, mă gândesc că zgârietura aia enervantă din colțul telefonului meu mă ajută să-l identific mai ușor și asta într-un context anume ar putea să-mi fie de folos sau chiar să-mi salveze viața. Un pesimist ar spune – Ba din contră! – și ar avea și el perfectă dreptate… Cert e că evenimentul care a dus la zgârietura respectivă a diferențiat acel obiect de celelalte asemănătoare lui. Iar acest lucru e bun sau rău în funcție de context.

Tot ce am descris mai sus folosind exemple cotidiene ar putea părea desprinse din vreun ghid al consumatorului contemporan. De fapt, nu sunt altceva decât exemple ale transformării (care pot fi transpuse în cazul sistemelor vii ca prim stadiu al evoluției), intenția mea fiind în final aceea de a vă demonstra în câteva rânduri cum lucrurile rele sunt bune și cât de relativă e toată treaba…

Dacă privim cursul vieții noastre dintr-o perspectivă idealistă, atunci, astfel de evenimente ar putea fi considerate erori care ne abat mai mult sau mai puțin de la imaginea perfecțiunii existențiale, pe care fiecare dintre noi o creează inconștient pentru sine.

În sens larg cuvântul eroare” înseamnă greșeală, incertitudine, nesiguranță etc. Prin greșeală înțelegem un fapt realizat de om în activitatea profesională, socială, economică etc. privind un raționament greșit, o metodă aplicată greșit, un instrument utilizat greșit, o atitudine ce contrazice regulile morale, sociale sau legislative, neînțelegeri ale unor noțiuni, termeni sau concepte din limbajul științific, economic, social etc. Prin incertitudine se înțelege lipsa de certitudine, îndoiala asupra unor raționamente, calcule, sau experimente, iar în domeniul social poate reprezenta starea unei persoane lipsite de siguranță, de hotărâre. În toate domeniile există incertitudini, de exemplu în domeniul științific s-au dezvoltat diverse teorii care „controlează” incertitudinile. (1)

În domenii reale precum matematica lucrurile sunt din punctul meu de vedere cât de cât clare. Erorile sunt identificate, incertitudinea lor este calculată, se ia cunoștință de ele și se caută o rezolvare. Când lucrezi cu un instrument creat de tine îi cunoști istoricul, dimensiunile, posibilitățile, limitele, tot. Acest aparent control, este posibil datorită numărului finit de variabile luate în calcul. Când însă tu ești instrumentul, lucrurile devin incomprehensibile… Viața deține prea multe variabile și numai o super-inteligență omniscientă sau vreun demiurg ar putea-o înțelege câtuși de puțin.

Și totuși Natura o face cu ochii închiși! Cum vine asta?, vă veți întreba…

Ei bine, ați observat vreodată complexitatea din spatele unui mușuroi de furnici? Sau v-ați imaginat vreodată un oraș ca pe un organism viu?

Furnicile au caste specializate care rezolvă anumite probleme ale întregului: muncitorii (tineri – stau în interiorul mușuroiului sau bătrâni – la exterior), războinicii (cu diferite specializări tactice sau defensive trăiesc în partea de sus în zona expusă a mușuroiului), regina (în interior) și masculii (au aripi și stau la exterior). De asemenea, în mușuroaie există canale de comunicare, canale de aerisire, cămări, creșe etc.

Orașele sunt asemănătoare, avem rețele de apă potabilă, electricitate, rețele de colectare a gunoiului, mijloace de transport, structuri care asigură ordinea, iar fiecare dintre noi prin locurile noastre de muncă ne aducem contribuția la binele colectiv.

Deși dovezile sunt evidente, unora le este mai ușor să creadă că în spatele acestei complexități se află un arhitect divin, decât să accepte că interacțiunea simplă a unor indivizi specializați, rezultați în urma multiplelor tatonări evolutive, a dus în timp, la o asemenea capodoperă.

Ne este greu să ne debarasăm de viciul individualității, cu ajutorul căruia am interpretat realitatea, în cei 200.000 de ani de când existăm ca specie distinctă, pentru a putea vedea dincolo de noi – un alt plan existențial, în care Natura funcționează ca un organism viu dotat cu o inteligență subtilă. Ne este greu și pentru că Natura – personificarea subiectivă a acestei forme de inteligență – face din individ o simplă încercare. Una de care se poate debarasa foarte ușor.

Un om se naște, crește, ajunge la maturitate, se reproduce, îmbătrânește și apoi moare. Acesta parcurs al realității existențiale este tot ce are el mai de preț. Este drumul sau unic care îl diferențiază de toți semenii lui (inclusiv de un geamăn monozigot sau de vreo clonă, dacă ar avea ori dispune de așa ceva).

Prin genele sale, omul „prelucrează” realitatea după un program ereditar, care începe să funcționeze din prima clipa a conceperii până în cea în care va muri și mai departe recombinat în descendență. Acest program încă din primele secunde existențiale (cuantificabile în diviziuni celulare) începe să acumuleze erori. Biologii numesc aceste erori „mutații” iar ele apar în urma interacțiunii programului inițial cu mediul în care el funcționează. Așadar, viața unui om, asemeni oricărui organism viu de pe Terra, este dependentă de mediul în care trăiește.

Pentru a vedea impactul mediului asupra omului, geneticienii au studiat evoluția gemenilor monozigoți care au fost despărțiți la naștere. Surprinzător sau nu, acești gemeni au trasee biologice diferite care le marchează decisiv existența. Deși au genomuri identice la naștere, modul și localizarea erorilor este diferită, căci fiecare interacționează diferit cu mediul.

Tu cel care citești aceste articol trebuie să conștientizezi faptul că unicitatea ta nu se datorează doar materialului genetic ales la întâmplare în momentul conceperii tale, ci și mediului în care trăiești.

Nu există o barieră clară între cele două – genotip versus fenotip. La unii oameni impactul cel mai mare îl are genotipul (vezi persoanele cu tare ereditare), la alții fenotipul (vezi orice boală derivată din comportamentul alimentar, poluarea orașului în care trăiește, azbestul din acoperișul casei sale, fumatul etc). Interacțiunea dintre cele două elemente este atât de dinamică încât de cele mai multe ori acel eveniment minor care a declanșat tăvălugul de la sfârșitul vieții cuiva rămâne necunoscut, la fel cum rămâne necunoscut și de ce unii trăiesc mai mult chiar dacă au o mulțime de vicii.

Ca cineva sau ceva să poată reproduce ceea ce ești ar trebui să reproducă tot Universul în care te-ai născut și ai crescut… Toată evoluția sa de la Big Bang, până la formarea galaxiilor, a stelelor și a planetelor, a Pământului, a vieții, a luptei pentru supraviețuire pe care a dus-o fiecare dintre antecesorii tăi, până la părinții tăi și până în ziua în care te-ai născut. Apoi ar trebui să reproducă fiecare eveniment trăit de tine de la prima diviziune celulară și până în momentul în care parcurgi aceste rânduri. Acest lucru este cu neputință. Evoluția… viața… este unidirecțională!

Bun…. să revenim la inteligența subtilă a Naturii… Erorile apărute în genomul uman pe parcursul existenței unei persoane, se acumulează în timp… Organismul nostru are mijloace de reparare pentru aceste erori, însă la un moment dat ele devin atât de multe încât sistemele de reparare și cele defensive, sau echilibrul general întreținut de acestea, cedează și mai devreme sau mai târziu murim.

Din perspectivă umană, erorile din genom sunt pozitive, neutre sau negative. Cele neutre sunt cele mai frecvente, cele negative sunt cele mai vizibile căci generează tot felul de probleme medicale, iar cele pozitive sunt subtile și se pot fixa (sau nu) în descendență.

Dar toate aceste erori, până la urmă, sunt o problemă personală… una ce ține strict de individ. E ca atunci când îți cumperi o mașină nouă. Cum te folosești de ea așa o ai. Uneori mai ai un accident, merge la reparat, alteori îi aduci unele îmbunătățiri, dar mai devreme sau mai târziu tot la fiare vechi ajunge. În tot acest timp ți-ai făcut treaba cu ea… și ceea ce este important, este faptul că ai trăit altfel”, folosindu-te de ea, decât dacă, ai fi avut un alt model sau o conduceai într-un alt loc pe acest Pământ.

Cu ce rămâne Natura în urma unui om?… Unii ar fi tentați să enumere toate realizările pe care le-au avut în viață. Degeaba… acestea sunt relevante doar pentru oameni. Pentru Natură relevant este copia programului acelui om, în momentul în care acesta se reproduce și are descendenți. Viața unui om are o însemnătate în imaginea de ansamblu a vieții pe Pământ atâta timp cât acesta are capacitate de reproducere, se folosește de ea și îi culege roadele. Pe înțelesul tuturor reproducerea se traduce prin: „rata erorilor apărute în acest organism (om) i-a permis să-și atingă scopul biologic pentru care a fost creat. Programul său merită stocat în următoarele versiuni (umane).”

Ce se întâmplă dacă un om nu are descendenți?… Nimic grav la nivel individual. Dar la un alt nivel are loc o selecție. Experiența sa existențială sfârșește odată cu el. Dar ca să nu dramatizăm acest act trebuie adăugat și că Natura dispune de variante existențiale asemănătoare (familia acelui om) care ar putea duce mai departe o parte din bagajul său genetic.

Așadar, individul este insignifiant pentru Natură, căci Natura lucrează la alt nivel și anume la nivel populațional. Acolo au loc adevăratele modificări. Acolo sunt selectate acele erori cu rezultat pozitiv. Acolo se cântărește evoluția unei specii…

Cu alte cuvinte, individul este o încercare dintr-o multitudine de încercări pe care Natura le supune testării. Existența sa poate fi considerată o eroare (sau nu) în programul mare al speciei. Și erorile la acest nivel sunt bune (chiar dacă la nivel individual sunt adevărate drame: copii care mor la naștere, tineri care mor înainte de maturitate, adulți care nu ajung îmbătrânească, sinucigașii etc.), pentru că Natura cu fiecare încercare, cu fiecare individ care își consumă viața, învață… Învață să fie eficientă, învață să se adapteze la acei factori care limitează existența unora, căci scopul ei nu este acela de a avea grijă de unu-doi, o mie sau un milion de indivizi, ci de o specie întreagă. Învățarea se face prin sacrificiu și tatonare într-un ciclu format din încercare, testare și evaluare a rezultatului.

Dacă rezultatul este bun se merge mai departe. În caz contrar se alege alt drum, altă variantă de lucru și apoi este creată o nouă încercare care este supusă testării și tot așa. Sistemul astă funcționează de 3,6 miliarde de ani pe Pământ și cu ajutorul lui a fost posibilă apariția tuturor structurilor biologice complexe din jur, inclusiv a noastră și a tuturor celor care vor deriva din ele până ce la un moment dat erorile vor corupe și acest model de organizare, schimbând totul.

Ce putem noi face la nivel individual în fața unei asemenea realități?… Avem câteva obținui la îndemână: a) putem să o negăm și să credem că mușuroiul de furnici e rodul unui Creator, ceea ce am făcut până la Darwin (iar unii dintre noi încă o mai fac cu spor și azi), b) putem pur și simplu să trăim și să lăsăm Natura să-și urmeze cursul firesc (lucru care vrem – nu vrem, tot se va întâmpla), sau c) putem să substituim Natura – ceea ce începem să facem cu pași mărunți de câteva mii de ani. Rămâne de văzut, în timp, dacă ne putem asuma o asemenea responsabilitate sau dacă Natura a „făcut o alegere bună” înzestrându-ne cu inteligență, fapt care ne-a adus mai aproape de ea și de înțelegerea ei.

Cine nu a făcut niciodată vreo greșeală, nu a încercat nimic nou.

– Albert Einstein

PS: În timp ce scriam aceste rânduri am „trăit” o pană de curent în urma căreia am pierdut câteva paragrafe bune, scrise pe nerăsuflate și cu multă inspirație. Nu am mai putut recupera nimic și m-am văzut nevoi să reproduc acele fragmente din memorie, evident cu scăpările de rigoare. Eroarea apăruse… Calea nu avea să mai fie la fel. Inițial îmi venea să renunț la text… apoi, am luat-o de la capăt cu ce aveam la îndemână, spre un rezultat nou, un rezultat diferit…un rezultat unic. În micimea mea individuală am imitat Natura.

Referințe:

1. Elemente de teoria erorilor și incertitudinilor. Calcule statistice și modele de aproximare. Conf. Dr. Marin Vlada, Universitatea din București, 2012

2. DNA clock helps to get measure of people’s lifespans

Photo: marbenjo.com

Gloanțe vii

Gloanțe vii

Dezasigură, armează, ia linia de ochire, trage aer în piept, foc!…

Pac… Pac… Pac… Pac… Pac… 7 focuri și încă un posibil megalodred fertilizat.

Arma se încinsese. Din ea ieșeau dâre suave de fum.

Gorg stătea agățat în corzi la jumătate de metru față de țintă – un pătrat marcat cu spray pe un perete oarecare aflat la 5 km în Orașul Încremenit. Afurisitul stătea acolo intenționat. Cică, să capăt încredere în propriile mele abilități.

În condițiile astea nu aveam decât trei opțiuni: să trag aiurea, să nimeresc pătratul roșu sau să-i împrăștii creierii pe o rază de câțiva centimetri. De la o asemenea distanță oricând putea interveni ceva neprevăzut, însă lui nu părea să-i pese prea tare. Îmi zicea că are încredere în instinctele mele… Pe Terra aș fi perceput asta ca un compliment, aici însă gestul lui nu era deloc reconfortant. Instinctele mele nu erau adaptate la acest mediu.

În afara antrenamentului, cele trei opțiuni ar fi fost echivalentul unui megalodred turbat, care prin câteva zgâlțâieli ar fi distrus sute de culturi de lapto-cristale, în cel mai fericit caz un megalodred fertilizat, sau… un megalodred mort. Nimeni nu dorea moartea unui organism gigant, consecințele unui asemenea eveniment ar fi căpătat proporții planetare.

Descoperiți restul povestirii “Gloanțe vii” în Almanahul Anticipația 2015, a cărui lansare a avut loc pe 22 Noiembrie 2014 la Târgul Gaudeamus.

almanahul_anticipatia_2015

Feed-back:

  • “Umanitatea a primit de la federația galactică o planetă (Yo) pe care trebuie să o teraformeze infectând niște animale extraterestre gigantice. Pentru asta folosesc gloanțe biologice și unul din cei doi teraformatori se întreabă, pe bună dreptate, de unde știu oamenii cum să altereze DNA-ul dinozaurilor extratereștri. O poveste din alea care chiar are entuziasmul și imaginația Erei Spațiale. Delicioasă.” ~ Cristi Mărculescu (http://www.marculescu.ro/12-povesti-sf-din-anticipatia-2015)
  • “profandroid – android cu funcţie de profesor” ~ Dicţionar de cuvinte şi noţiuni din SF-ul românesc, Dr. Octavian Laiu

[Cover Photo]

Solaris

Solaris

Text publicat în Revista Fantastica – Nr.2/Vara 2015

Îmi propusesem de mult să citesc Solaris de Stanislaw Lem. Am avut multa vreme însă, o reținere generată probabil de vizionarea porcăriei hollywoodiene cu același nume în care a jucat George Clooney. Pofta mi-a revenit mai apoi ascultând discuțiile purtate în cadrul unei întâlniri a Cenaclului ProspectArt care a avut ca temă această carte și ca o coincidență plăcută odată cu a nouăsprezecea ediție a Clubului de Lectura Nemira, s-a ivit și ocazia.

Acum, e timpul să mărturisesc că în urma lecturării acestui roman, am rămas cu un profund sentiment de tristețe. Acest sentiment izvorăște din două surse distincte pe marginea cărora voi discuta pe larg în cele ce urmează:

1. Solaris – planeta inteligentă

Solaris este o planetă oceanică situată într-un sistem bisolar. Umanitatea descoperă că oceanul acestei planete este de fapt un organism viu și nu orice organism ci unul a cărui inteligență e superioară celei umane.

Așa cum inteligența a apărut la specia umană, în mare parte datorită frecvenței schimbărilor climaterice care au avut loc în trecutul Terrei, tot așa Solaris se naște în urma unei presiuni selective (de data asta cosmică), care este exercitată de poziția planetei față de cele două stele în preajma cărora se află. Mai devreme sau mai târziu planeta ar fi sfârșit prin a fi atrasă și înghițită de unul din sori, iar organismul megalitic Solaris este răspunsul Naturii la această stare de fapt – fiind inteligent oceanul putea modifica subtil gravitația și mișcarea de rotație a planetei menținând-o permanent într-o poziție de echilibru.

Solaris este de-a dreptul fascinantă. Ea trăiește realități matematice pe care le transpune în simetriade și în alte structuri de o complexitate ce depășește capacitatea umana de înțelegere. Din punct de vedere structural, oceanul este format din compuși organici ce amintesc de stadiul pre-biotic de pe Terra. Are o capacitate mimetică extraordinară prin modelarea materiei la nivel subatomic. Creează ființe vii din amintirile oamenilor după ce le sondează psihicul. Readuce la viață persoane decedate, le face chiar nemuritoare atâta timp cât se află sub directa ei influență… Sfinte Sisoe!… În comparație cu un om, Solaris pare un demiurg singuratic!…

Și atunci de unde tristețea?… Ei bine, e o tristețe similară cu cea pe care am trăit-o vizionând filmul Prometeus. Oamenii fascinați de ideea găsirii unui Dumnezeu – sursa creatoare ce se presupune că ar fi construit tot sau într-un sens mai restrâns ar fi dat naștere vieții pe Terra, ajung să găsească în locul lui o specie humanoidă super-avansată. Această specie realizează la un moment dat că au făcut o regretabilă eroare dându-ne naștere și se hotărăsc să ne anihileze… (că băieții aia înalți și gri o dau nasol de tot în bară prin faptul că scapă de sub control armelor biologice destinate nouă – aliens și se auto-anihilează înainte să ajungă la noi, ei bine asta e cu totul și cu totul altă poveste). La sfârșitul filmului omul se trezește iar fără de vreun D-zeu… și trebuie iar să o ia de la capăt, căutând în altă parte răspunsuri la întrebări precum: cine ne-a creat creatorii?, cum?, și de ce?, într-un periplu parcă fără de sfârșit…

Așa e și în Solaris… omul găsește în sfârșit viață inteligentă și nu e vorba de o descoperire din aia banală în care am dat peste niște ființe similare nouă cu care am putea sta la o bârfă… Nu domnule!… găsim un colos care nu poate fi înțeles… Visul omului de a stabili un contact cu ceva ce se apropie lui, se izbește de zidul diferențelor și de scala de mărimi la care a fost construită inteligența celor două organisme.

E ca și cum un om din zilele noastre îi oferă unui Homo Erectus un iPhone 6, iar el îl folosește pentru a sparge nuci. Luați acest exemplu multiplicați-l de câteva milioane de ori pentru a păstra proporțiile om-planeta și poate-poate o să vă faceți o idee despre cât de imposibilă ar fi o comunicare coerentă (din perspectivă umană) între om și Solaris.

Inteligența este o adaptare la mediu, la stimulii acelui mediu. Omul creează obiecte pentru a supraviețui în medii în care trupul sau biologic ar ceda… Solaris modifică în schimb traiectorii planetare… Diferențele sunt colosale…

Pe asta mizează Lem în multe din povestirile sale… Autorul consideră că un contact cu o ființă super-inteligență fie ea planetă sau super-computer (vezi Honest Annie din GOLEM XIV) nu va putea avea loc niciodată (cel puțin nu în modul în care ne-am aștepta noi) datorită diferențelor de structură și de nivel.

În fața lui Solaris omul se simte singur și neputincios… Planeta este locul unde omul ajunge să-și înțeleagă limitele.

2. Reflexia umanității

Așadar, Solaris rămâne de la început și până la sfârșit o mare necunoscută. Deși omul stăruie în curiozitatea lui și o studiază timp de un secol, el tot nu ajunge să o înțeleagă în cea mai mare parte, și nici nu reușește să stabilească un prim contact cu ea, deși planeta pare conștientă de prezenta lor (creează acei mimoizi umani). Scopul mimoizilor umani este însă necunoscut… mesajul lor e un mesaj de introspecție… Îl face pe om să se întrebe ce este omul… Altfel spus, Solaris este oglinda în care omul își reflectă umanitatea și ea neînțeleasă pe deplin…

Pornim în Cosmos pregătiți pentru orice, adică pentru singurătate, pentru luptă, pentru chinuri și pentru moarte. Deși din modestie n-o spunem cu glas tare, totuși ne gândim adesea că suntem măreți. Şi încă nu-i totul, fiindcă spiritul nostru de sacrificiu se dovedește a fi o poză. Ceea ce ne mână nu este câtuși de puțin să cucerim Cosmosul, ci doar să extindem la limitele acestuia Pământul. Unele planete sunt înghețate ca polii, altele pustii ca Sahara sau tropicale ca jungla braziliană. Suntem umanitari și nobili, nu vrem să subjugăm alte rase, vrem doar să le transmitem valorile noastre și să le preluăm în schimb moștenirea. Ne considerăm, cavalerii Sfântului Contact. Este o a doua minciună. Nu căutăm pe nimeni în afara oamenilor. N-avem nevoie de alte lumi. Avem nevoie de oglinzi în care să ne răsfrângem. Nu știm ce am putea face cu alte lumi. Ne este îndeajuns aceasta în care trăim, dar fiindcă începem să ne sufocăm în ea, vrem să descoperim în alte părți propria noastră imagine idealizată; întruchipările ei le căutăm uneori în civilizații mai evoluate decât a noastră, alteori le regăsim în viziunea trecutului nostru primitiv.

Al doilea motiv al tristeții mele îl reprezintă povestea de dragoste dintre Kris Kelvin și Harey. În tinerețea celor doi a avut loc o dramă. El o părăsește, iar ea hotărăște sa se sinucidă. La milioane de km de casă, în apropierea lui Solaris, Harey este rematerializată și începe să-și continue existența din momentul morții (de care ea nu-și amintește). Această experiență trebuie să fie tulburătoare pentru oricine s-ar afla în pielea lui Kelvin. Timp de 20 de ani acesta trăiește cu vina morții iubitei lui, ca mai apoi sa o regăsească în locul în care se aștepta cel mai puțin. Rațiunea lui se împotrivește, neagă apariția și chiar încearcă să se descotorosească de ea, la propriu… Apoi se obișnuiește cu ideea, o acceptă și se complace într-o existență efemeră, posibilă numai lângă Solaris. Experiența lui Kelvin nu e singulară. Și celelalte personaje ale cărții au câte o plăsmuire materială care le bântuie existența pe stație, însă numai Kelvin pare să și-o asume. Lui nu îi este rușine să o prezinte celorlalți ca pe o slăbiciune și un câștig deopotrivă…

Plăsmuirile / mimoizii umani sunt creațiile planetei inteligente Solaris. Ele sunt modalitatea prin care aceasta mega-ființă (maestră în a mima diferite structuri), transmite indirect oamenilor faptul că e conștientă de prezența lor, că i-a „văzut”, chiar dacă poate în „conștiința” ei, aceștia nu sunt ceva mai mult decât sunt furnicile pentru noi. Oamenii nu văd însă în acele plăsmuiri planeta ci reflecția propriei umanități. Plăsmuirile sunt fragmente de gânduri și trăiri subconștiente, în fond și la urma urmei experiențe umane intime. Din examinator omul devine examinat… Nici nu știu cum să interpreteze existența acelor ființe, fiecare având o viziune proprie, subiectivă: pedeapsă, alinare, curiozitate etc.

Omul a ieșit să exploreze alte lumi și alte civilizații, fără a fi explorat propriul său labirint de pasaje întunecate și camere secrete și fără a găsi ceea ce se află în spatele ușilor pe care el însuși le-a sigilat.

Poate că ar trebui să fie un subiect de bucurie posibilitatea revederii cuiva care a plecat dintre noi… Dar asta cred că depinde foarte mult de timpul petrecut de la despărțire… Cu cât acest timp este mai îndelungat – timp în care te-ai împăcat cu ideea despărțirii, ai acceptat-o, ai integrat-o în tine ca o stare de fapt, o astfel de revedere te-ar da de tot peste cap… Și ca și cum asta nu era suficient… Harey nu se împacă cu noua ei existență și face ce știa ea mai bine… se sinucide… Kelvin trăiește astfel o dublă dramă – cea a revederii și apoi a unei noi pierderi, lucru pe care îl găsesc a fi amăgitor și foarte-foarte trist…

Cu toții știm că suntem ființe materiale, supuse legilor fizicii și ale fiziologiei și că forța tuturor sentimentelor noastre luate la un loc nu e în stare să lupte împotriva acestor legi, ci doar le poate detesta. Eterna credință a îndrăgostiților și a poeților că iubirea e mai perenă decât însăși moartea, acea “finis vitae, non amoris“, care ne urmărește de secole, e o minciună. Dar această minciună e doar deșartă, nu și ridicolă. Nici măcar o clipă nu am crezut că acest titan gelatinos, care a devorat în adâncurile lui sute de semeni ai mei și cu care de atâta timp întreaga mea specie încearcă zadarnic să înnoade un oricât de firav fir de înțelegere, că el, care mă poartă orbește ca pe un fir de nisip, s-ar putea lăsa impresionat de tragedia a doi oameni. Dar a pleca însemnă totuși a distruge o șansă, oricât de infimă, poate existentă doar în închipuire, dar ascunsă în viitor.

Aceasta este viziunea mea subiectivă… care spune mai mult despre mine decât despre carte… Autorului i-a reușit!… M-a făcut să mă oglindesc în ea așa cum personajele umane din roman s-au oglindit în Solaris…

Cât despre filmul de care am amintit la început… Ei bine… are și el un aspect pozitiv și anume coloana sonoră creată de renumitul Cliff Martinez.

Imagine de copertă: justv23

Confluenţe: runele şi auto-vindecarea

Confluenţe: runele şi auto-vindecarea

Text publicat în Revista Fantastica – Nr.3/Toamna 2014

Rănit cu lancea și sacrificat lui Odin, eu însumi sacrificat mie însumi, fără să mănânc și fără să beau, iată că runele la chemarea mea se revelară. (Odin)

Am început să scriu acest articol consultând mai întâi runele

Mi-am așezat săculețul cu agate albastre în palma stângă. Mi-am pus în gând întrebarea care mă frământa de ceva vreme. Am băgat mâna dreaptă în săculeț. Am închis ochii. Am început să amestec bine runele și vreme de câteva secunde m-am lăsat vrăjit de clinchetul lor probabilistic. Într-un final vârful degetelor mi-au atins runa sortită. Am prins-o bine să nu-mi alunece printre degete, apoi am așezat-o frumos pe masa din fața mea cu partea inscripționată în sus.

Piatra are forme neregulate. În structura ei se văd o mulțime de straturi de nuanțe diferite de culoare albastră și din loc în loc câte un strat filiform alb care străbate în lung și-n lat piatra. Am ales agatele albastre la sfatul celui care m-a inițiat în acest joc al șanselor. Îmi spunea că trebuie să-mi aleg materialul din care sunt ele confecționate și chiar să mi le încrustez singur dacă mă pricep. Așa lucrurile deveneau personale. Runele se încărcau cu energia posesorului lor și deveneau magice.

Agatul este o varietate microcristalină a cuarțului și deci este o piatra dură. Nu le-am încrustat eu, dar din paleta largă de materiale din care pot fi realizate runele, am ales ceea ce m-a atras vizual și mai apoi tactil. Piatra din fața mea are incrustat pe una din suprafețele plane, un simbol și întreg ansamblul – piatra plus simbol este ceea ce eu numesc “rună“.

La origini runele reprezentau literele unor alfabete înrudite numite alfabetele runice, care erau folosite de popoarele germanice înainte de adoptarea alfabetului latin. Se presupune că runele sunt un derivat al alfabetului italic rezultat din intersectarea popoarelor germanice cu cele din peninsula italică. Alte ipoteze atribuie originea runelor în totalitate popoarelor germanice sau goților.

De-a lungul timpului runelor pe lângă semnificația de sunete, litere, numere și cuvinte, li s-au atribuit și semnificația de simboluri ale înțelepciunii și ale puterii magice, motiv pentru care au fost și încă mai sunt întrebuințate ca oracol, în vindecare și în necromanție. Conform mitologiei popoarelor nordice scrisul este un dar al zeilor. Odin (zeul suprem) este cel care a descoperit scrisul prin auto-sacrificiu și introspecție, după ce a stat nouă zile și nouă nopți spânzurat de Yggdrasil (Copacul Vieții) cu scopul de a atinge inteligența supremă. În “Cântecele eddice ale zeilor” (1200 A.D.) se face referire la moartea ritualică experimentată de Odin, în urma căreia a dobândit știința ocultă a scrisului și darul poeziei:

Știu că am fost atârnat de acel arbore, în bătaia vântului,
m-am balansat de-a lungul a nouă nopți lungi,
rănit de tăișul propriei mele spade,
vărsându-mi sângele pentru Odin,
eu însumi ofrandă mie însumi:
legat de acel arbore ale cărui rădăcini nici un om nu știe unde se afundă.
Nimeni nu mi-a dat să mănânc, 
nimeni nu mi-a dat să beau. 
Am contemplat profundul abisului 
până când s-au ivit runele.
Cu un strigăt de mânie le-am prins, 
și apoi am căzut leșinat. 
Nouă cântece teribile 
ale gloriosului fiu al lui Bolthor am învățat
și am luat o gură din gloriosul vin
servit de Odrerir.
Obținusem bunăstare
și, de asemenea, înțelepciune.
Săream de la un cuvânt la altul 
și de la o faptă la alta... 

Consultarea oraculară a runelor presupune un șir de 24 de caractere runice inscripționate pe tăblițe ceramice (sau din alt material): Mannaz (sinele), Gebo (parteneriat), Ansuz (semnale), Othila (separare), Uruz (tărie), Perth (inițiere), Nauthiz (constrângere), Inguz (fertilitate), Eihwaz (apărare), Algiz (protecție), Fehu (posesie), Wunjo (bucurie), Jera (recoltă), Kano (deschidere), Teiwaz (războinic), Berkana (creștere), Ehwaz (mișcare), Laguz (curgere), Hagalaz (întrerupere), Raido (călătorie), Thurisaz (poartă), Dagaz (progres), Isa (impas), Sowelu (integritate). La acestea se mai adaugă (în sistemul runic modern), o rună care nu prezintă un simbol runic. Ea poartă numele de Runa Goală, are semnificația de “necunoscut”, “divinitate” sau “Odin” și încadrează sistemul runic sau viața în relația “sine și necunoscut”/ “sine și divin”

Dintre cele 25 de rune, 16 sunt bivalente – adică atunci când sunt împrăștiate pe o suprafață plană pot cădea față de privitor într-o direcție sau alta (în sus sau în jos). Celelalte 9 rune sunt monovalente, oricum le-ai împrăștia ele se vor așeza întotdeauna la fel. Aceste diferențe sunt date de simetria simbolurilor, și au rolul de a diversifica și mai mult interpretarea runelor, reieșind în final 41 de interpretări posibile în urma extragerii unei singure rune.

Se poate extrage (consulta) o singură rună, cu scopul de a obține răspunsul la o anumită întrebare sau se pot consulta combinații de mai multe rune, fiecare cu specificul ei: trei, patru, crucea runică, trei vieți (trecut, prezent și viitor), ciclul de inițiere, schița destinului etc.

Runa trasă de mine mai devreme a fost Jera și are ca toate celelalte rune mai multe semnificații: “recoltă”, “sezon fertil” dar și “durata unui an”. Conform cărții The Book of Runes scrisă de Ralph H. Blum, semnificația extinsă a acestei rune ar fi următoarea:

O rună a efectelor benefice, Jera se aplică în orice activitate sau efort în care ești angajat. Fii conștient, însă, că nu trebuie să te aștepți la vreun rezultat rapid. De obicei este nevoie de un anumit interval de timp și prin urmare, cuvintele-cheie “un an”, simbolizează finalizarea unui ciclu complet înainte de a obține recolta sau eliberarea.

Ai pregătit terenul și ai plantat sămânța. Acum trebuie să o cultivi cu grijă. Pentru cei a căror muncă presupune un sezon lung, sau un termen lung de finalizare, Jera oferă încurajare întru succes. Aceștia trebuie să știe că rezultatul muncii lor se află sub supravegherea Providenței și că trebuie să persevereze în efortul lor.

Amintește-ți de vechea poveste a fermierul care era atât de dornic să ajute culturile sale să crească încât el ieșea pe timp de noapte pentru a trage de lăstarii nou apăruți. Nu există nici o modalitate de a împinge râul; la fel nu se poate grăbi recolta. Fii conștient că răbdarea este esențială pentru recunoașterea propriei dezvoltări care, atunci când îi va sosi timpul, te va conduce spre recolta sinelui.

Citind aceste rânduri instinctiv am început să fac corelații între întrebarea pe care mi-am pus-o la început și semnificația runei: “Să fie oare un semn bun ținând cont ca acesta este primul articol de la rubrica “Confluențe”. Dacă da, ia uite ce zice runa… Trebuie sa am răbdare. Ca rubrica să crească și să se dezvolte așa cum trebuie are nevoie de cel puțin un an și mai apoi voi putea culege roadele…

Conexiunile pe care le facem când vine vorba de propria persoană sunt rodul unui automatism prin care noi oamenii încercăm sa dăm un înțeles “întâmplării” și a realității ce ne înconjoară. Un bun exemplu, în acest sens, este maniera subiectivă prin care încercăm să dăm o explicație întâmplărilor pe care le visăm uneori.

Dacă mai mulți oameni ar trage în același timp aceeași rună, fiecare va găsi un înțeles și o semnificație proprie (avertisment, schimbare, inspirație, confirmare, aprobare, etc.) și nu un adevăr general valabil.

Oamenii sunt din naștere vânători de tipare. Ei caută oriunde tipare, chiar și acolo unde dovezile existenței lor sunt slabe. Oamenii își construiesc realitatea din explicații și înțelesuri iar atunci când ele nu există le creează.

Vă veți întreba poate, cu ce sunt runele diferite de Tarot, I Ching, ghicitul în zațul de cafea sau în intestine de porumbel (așa cum făceau romanii), chiar și zodiacul pe care îl citesc unii în fiecare dimineață când merg spre muncă sau oricare altă metodă de divinație?…

Până la un anumit nivel nu este, căci nu oferă soluții explicite ci doar îndrumare. Apoi ceea ce o diferențiază, din punctul meu de vedere, de celelalte este faptul că nu pune accent pe noțiuni precum “binele” sau “răul” (de exemplu cum face Tarotul) și mai degrabă pe transformare… Transformarea sinelui conform principiului “Singura persoană care se poate cu adevărat schimba ești tu…” parafrazat de Colin Turner sub forma “Singura persoană care merită, care îți va aduce bucuria de a fi, ești tu însuți.

Oricare dintre noi a ajuns în călătoria sa existențială la cel puțin un moment de cumpănă, în care ne-ar fi prins bine puțin ajutor din exterior. Așa, ca un bobârnac al destinului care să ne împingă pe calea cea dreaptă. Aceste momente apar când nu mai ai control asupra a ceea ce ți se întâmplă, când nu știi ce hotărâre să iei, când ești vulnerabil… Și în consecință ne agățăm și reacționam la ideea unui semn din viitor exact ca atunci când ne auzim numele într-o mulțime – întotdeauna cu emoție sau teamă… niciodată cu siguranță de sine.

M-am întrebat de nenumărate ori cât din rezultatele unui astfel de joc, cel al consultării unui oracol (căci în fond la asta se reduce totul), este semn al Providenței și cât este autosugestie?…”

Ralph H. Blum, un antropolog cultural și scriitor din Anglia, oferă mai multe răspunsuri la această întrebare în seria de cărți ce l-a făcut celebru – The Book of Runes, The Healing Runes și The Serenity Runes. El merge mai departe cu interpretarea runele oferind celor interesați un nou scop și o nouă întrebuințare – instrument de introspecție în subconștient – sau altfel spus un “oracol al sinelui”.

În demersul său antropologul englez amestecă armonios misticismul ce învăluie runele cu realitatea psihicului uman, pornind de la premisa că soluția tuturor problemelor se află în noi înșine.

Adesea trăim stări conflictuale… normele care trăim și după care ne ghidam în viața intră în conflict cu dorințele noastre intime… cele pe care le depozităm în subconștient. Rațiunea iți dictează ceva dar inima (varianta populară pentru subconștient) iți șoptește altceva… Și așa se naște conflictul interior de care majoritatea dintre noi nu suntem conștienți că există sau că îl poartă ca pe un parazit în fiecare zi după noi. Luam situația ca atare și în final, mai devreme sau mai târziu suntem constrânși să luăm o hotărâre…

De pildă, de ceva vreme îmi doresc să mă dedic mai mult scrisului, dar pentru că nu cred că se poate trăi din scris (cel puțin nu la noi), am ales să am un loc de muncă stabil care să îmi permită să-mi fac o familie, să-mi plătesc ratele la bancă, să mă integrez social etc.; dar care îmi mănâncă mai tot timpul și simt că mă ține pe loc. Acesta este un conflict interior minor pe care îl conștientizez și pe care îl controlez prin acțiuni alternative – scriu când pot și pe unde pot.

De ar fi toate conflictele interioare așa… viața ar fi floare la ureche… Momentele la care mă refeream mai sus sunt acelea în care trebuie să iei o decizie de care depinde viața ta, cariera ta, visele tale și pur și simplu nu știi ce hotărâre să iei și atunci parcă iți vine să ceri ajutorul extern, oracular, divin, poate chiar să dai cu banul.

Ah banul!… Uneori pare soluția cea mai la îndemână… dar în final nu e decât o modalitate de a ne păcăli pe noi înșine încercând să atribuim decizia noastră întâmplării, destinului, providenței ș.a.m.d. Afirm asta pentru că în timp ce banul se învârte în aer, noi știm în sinea noastră ce am vrea să cadă: cap sau pajură. Cu alte cuvinte răspunsul se afla deja în noi, ne este mai greu să-l scoatem la suprafață… să ni-l asumăm.

Pe acest principiu se bazează și abordarea lui R.H. Blum. Scriitorul te îndeamnă în cărțile sale să urmezi pașii clasici oraculari așa cum am făcut eu la începutul acestui articol și în plus iți cere să te detașezi mai apoi de actul în sine, pentru a-ți răspunde la întrebarea: de ce ai gândit așa și nu altfel?

Din multitudinea de trăiri umane subconștientul meu a scos la iveală nevoile mele. Interpretarea realizată după tragerea runei reflectă frământările mele actuale… Ei bine acolo trebuie să lucrez… acolo voi găsi răspunsul pe care rațiunea mi-l ține ascuns.

Metoda funcționează, am testat-o pe propria piele… sau altfel spus pe propriul subconștient. Dar ca orice metodă de auto-vindecare, ea nu este universală, nu funcționează la nesfârșit și nici nu te va ajuta să câștigi la Loto. E mai degrabă un artificiu prin care ajungi să te cunoști mai bine, să apleci mai des urechea la nevoile tale lăuntrice indiferent la ce constrângeri te supune lumea în care trăiești. Nu e magie, e doar psihologie… sau cum îmi place mie să spun uneori… “e magia după care funcționez în anumite momente”.

După o vreme ajungi să te cunoști destul de bine încât nu mai ai nevoie de instrumente ajutătoare precum runele. Și asta e bine căci… scientia potentia est și orice teamă sau problemă poate fi depășită prin cunoaștere. Cu cât știi mai multe despre un lucru cu atât iți este mai puțin teama de el. Cu cât știi mai multe despre ce declanșează în tine conflicte cu atât știi mai bine cine ești sau ce ești…

Și încă un lucru important… întrebarea pe care ți-o pui e a ta și numai a ta. Nu trebuie sa o împărtășești cu nimeni. Poți să vorbești despre ea (așa cum am făcut și eu în aceste rânduri), dar nu trebuie să o rostești cu voce tare, căci ea e de fapt un gând lăuntric intim al cărui răspuns sau alinare numai tu îl poți găsi… în tine… Trebuie doar să înveți cum să cauți…

Referințe:

Molima de trei zile

Molima de trei zile

Text publicat în Revista Fictiuni.ro – Nr.10/Iulie 2014

La lumina unui opaiț, ultimul adult de pe Pământ urmărea cu degetul tremurând literele stacojii de pe filele unei cărți, care fusese pe jumătate arsă.

…un adevăr științific în trei cuvinte: ontogenia repetă filogenia. Conform acestei teorii fiecare etapă evolutivă (filogenia) este reflectată la nivel embrionar (ontogenia) prin etape similare de trecere de la simplu la complex. Cu alte cuvinte, două specii de animale care au un strămoș comun vor avea un traseu de dezvoltare embrionară similar. Acest traseu este compus dintr-o etapă comună în care produșii de concepție sunt nediferențiați și una continuată doar de organismul mai complex sau mai evoluat dintre cele două.

Teoria a fost transpusă și în analiza comportamentului social uman. S-a observat că etapele de dezvoltare psihică, la om, coincid cu etapele prin care societatea umană a evoluat din perspectivă istorică. Cercetătorii acestui domeniu compară copilăria cu primitivismul oamenilor preistorici, adolescența cu misticismul evului mediu, tinerețea cu renașterea și tot așa până la colapsul social total care ar reprezenta din etapele vieții umane, bătrânețea și apoi moartea.

– “Primitivismul oamenilor preistorici…”, rosti bătrânul cu voce mâhnită, în timp ce o lacrimă i se prăvăli pe obrazul plin de riduri. Răsfoi apoi mai multe pagini, până ce ajunse la un paragraf, pe marginea căruia se zăreau câteva notițe indescifrabile urmate de mai multe semne ale exclamării, făcute cu creionul de unul dintre posesorii anteriori ai cărții.

…privind din această perspectivă, copiii sunt cele mai crude făpturi de pe Pământ. Sunt ființe inteligente capabile de iubire necondiționată, dar în același timp de o răutate ieșită din comun. Acest aspect se datorează incapacității lor de a distinge între bine și rău, și mai ales datorită a ceea ce derivă din aceasta – copiii nu pot intui și nu pot controla consecințele propriilor acțiuni.

– Ce-am făcut?… Cum se vor descurca?… Bătrânul oftă adânc, apoi izbucni în plâns. Lacrimile îi șiroiau necontrolate pe chipul întunecat de amărăciune. Suspinele i se prăvăleau cu ecou în sala mare plină de cărți și statuete. Nu se sfia să-și verse oful plângând. Nu avea cine să-l audă și mai ales cine să-l vadă. Copiii erau strânși pe stadion, iar el, după ce aceștia adormeau, se furișa în biblioteca orașului, așa cum obișnuia să facă în aproape fiecare noapte…

În ultima vreme, escapadele sale deveniseră din ce în ce mai greoaie. Simțea că nu mai are timp și că în curând va veni o vreme când nu va mai avea suficientă putere să se târască prin galeriile strâmte care duceau la bibliotecă.

Își mișcă greoi picioarele inflamate de la artrită spre un alt raft al bibliotecii, de unde scoase o carte cu cotorul gros. În ea citise la un moment dat, câteva rânduri care îi putea aduce acum o oarecare alinare.

Reprezentanții celor trei perioade majore ale vieții unui la om – copiii, adulții și bătrânii, sunt esențiali în procesul de educare. În primă fază copilul învață de la părinți elementele necesare supraviețuirii, apoi cunoștințele culturale sunt însușite cu ajutorul bunicilor, care ajută la realizarea transferului informației între generații alături de învățământul instituționalizat sau alte forme alternative.

Când acest echilibru este inexistent, copiii sunt nevoiți să descopere și să interpreteze realitatea de novo. În acest sens s-au observat două tipuri de comportament: unul majoritar – copiii s-au maturizat precoce și unul minoritar – copiii au suferit ulterior tulburări de personalitate sau inadaptare socială

Bătrânul își șterse lacrimile cu mâneca hainei, se îmbărbătă trăgând aer în piept… apoi își spuse cu voce tare:

– Se vor descurca! Nu au încotro…

* * *

O zi întreagă bătrânul a luat fiecare baracă din cele construite pe terenul olimpic, a bătut pe la toate ușile camerelor conexe, inclusiv la cele din apropierea acoperișului unde se ajungea mai greu și a vorbit cu toți cei care trăiau în parcările subterane ale stadionului, despre ce avea să le povestească a doua zi.

Sub lumina lunii, bătrânul se așeză pe scaunul pus special pentru acel eveniment, în piațeta centrală a stadionului. Urmări câteva clipe cu un binoclu forfota din stadion, pentru a se asigura că toți cei prezenți s-au așezat cât de cât pe scaunele laterale, apoi cu un microfon improvizat conectat la sistemul de sonorizare al stadionului, se adresă ultimilor membri ai speciei umane – câteva zeci de mii de copii cu vârsta între 4 și 14 ani.

– Dragii mei… puțină liniște vă rog… bătu de câteva ori în microfon.
Toate mogâldețele își îndreptară instinctual figurile spre tavanul stadionului de unde atârnau mai multe stive cu boxe. Vocea bătrânului se auzea tare și limpede ca și cum s-ar fi aflat în apropierea lor. Hărmălaia se potoli treptat…

– Dragii mei… microfonul schelălăi de câteva ori…, de azi, atât cât mă vor mai ține puterile și….aaaa… cât o mai funcționa și generatorul cu care alimentăm stația stadionului… vă voi vorbi despre părinții voștri așa cum i-am cunoscut eu și așa cum ar trebui să vi-i amintiți și voi.

Liniștea și atenția cu care copiii păreau să-l asculte îl surprinseseră pe bătrân.

– Aaaa… o să încerc să vă dau și unele sfaturi despre cum să vă descurcați când eu nu voi mai fi printre voi… și ar fi bine… aaaa … cei care știu Braille să perforeze cât mai multe foi cu cele spuse de mine azi și în zilele următoare…

Timp de câteva clipe mai multe mânuțe fluturară în aer bucăți de hârtie, semn că în apropiere se aflau și câteva mașini de scris în Braille. Bătrânul era mulțumit.

– Știe cineva ce e ală un virus?… Să ridice mâna sus cine știe…

Cam un sfert din stadion ridică mâna în aer, majoritatea adolescenți care apucaseră să citească din cărțile Braille descoperite în bibliotecă și pe care bătrânul se baza cel mai mult când venea vorba de ajutarea celor mici, de vânătoare sau de apărarea stadionului de animalele sălbatice.

– O să încep cu asta… Un virus este un parazit mic-mic de tot, așa cum este un șoarece pe lângă un stadion. Și cum șoarecii provoacă pagube în depozitele cu mâncare, dacă n-am crește pisici, tot așa și virusurile provoacă pagube în corpul celui infectat. Cel mai simplu exemplu de om infectat cu un virus e atunci când se lasă frigul afară și unii din voi răcesc și trebuie să-i închidem separat în camerele de la subsol, unde rămân până ce se însănătoșesc.

Nu exista copil care să nu fi răcit măcar odată, iar izolarea era cel mai bun lucru pe care puteai să-l faci într-o lume în care medicamentele nu mai erau la îndemâna oricui. Izolarea de răceală sau de alte boli devenise în timp un fel de ritual al inițierii, iar cine nu trecuse printr-o izolare era subiect de bășcălie sau de tachinare.

– Acum 40 de ani, continuă bătrânul, pe vremea când o parte din voi nici măcar nu v-ați născut, a avut loc un lucru îngrozitor. Niște oameni răi au răspândit în lume un virus, o boală care s-a transmis atât prin atingere directă cât și pe calea aerului, nu foarte diferit de cum se transmite o răceală… numai că boala asta nu era ușoară precum o răceală, semăna cu ea, dar în esență era total diferită. Și asta, pentru că virusul era diferit. E ca și cum în loc de șoareci, am prinde șobolani turbați și știți și voi că șobolanii sunt mai mari și mai răi decât șoarecii de câmp care ne invadează uneori cămările…

Boala era mortală și nu exista niciun leac. Cine intra în contact cu o persoană infectată, murea în maxim 72 de ore de la primele simptome, de unde și denumirea de Molima de trei zile sau Ultima epidemie.

Această boală nu numai că era letală… dar se răspândea și al naibii de repede. În prima săptămână de la eliberarea virusului în lume, două cartiere întregi au murit, după o lună tot orașul era infectat, după jumătate de an toată țara, în 4 ani întreg continentul, după 7 ani, în întreaga lume, nu mai existau decât câteva mii de oameni, majoritatea ascunși în laboratoare subterane, pe câteva insule sau în alte locuri în care molima nu ajunsese. Acei oameni au fost părinții voștri – savanți renumiți, medici, militari sau pur și simplu oameni care au avut parte de noroc aflându-se în locul potrivit, la momentul potrivit.

Ultimele cuvinte declanșară un val de nemulțumire în rândul copiilor. “Părinți”, “mama” sau “tata” erau noțiuni străine lor, de care auziseră doar din poveștile bătrânului sau din compararea cu diversele animale cu care intrau în contact.

Știu că nu vă amintiți mare lucru despre ei, continuă bătrânul. E oarecum firesc ținând cont de modul în care ați apărut pe lume… O să ajung imediat și la partea asta…

Bătrânul făcu o pauză pentru a bea ceva dintr-o sticlă metalică pe care o purta mereu la el. Între timp murmurul și freamătul iscat se potoli. Își drese glasul de câteva ori, apoi continuă.

– Încă de la începutul depistării epidemiei, mii de centre de cercetare au încercat să găsească o soluție, însă totul părea a fi în zadar…, ritmul de răspândire era atât de rapid încât oamenii nu aveau prea mult timp la dispoziție pentru a reacționa… Multe din primele cercetări s-au pierdut în conflictele apărute spontan între națiuni sau între diverse grupuri de oameni. Cu o ultimă speranță mulți au încercat să se izoleze de restul lumii, creând enclave și omorând pe oricine intra în contact cu un om infectat. Au fost vremuri groaznice. Fără o protecție adecvată, aceste măsuri se adevereau a fi temporare. Mai devreme sau mai târziu au fost infectate și aceste enclave.

Părinții voștri au încercat până la ultima suflare să găsească o soluție. Miza era colosală. Umanitatea se confrunta cu cea mai gravă molimă din toate timpurile, iar în joc era însăși viitorul omenirii. Au avut de ales între a continua eforturile găsirii unui leac prin mijloacele convenționale sau în a apela la măsuri drastice, care implicau modificarea speciei, dar care ar fi oferit o mică șansă de supraviețuire. Timpul era scurt și se măsura în oameni care mureau infectați sau în conflicte armate.

Unul dintre părinții voștri, un doctor remarcabil fără de care voi n-ați mai fi existat azi, a descoperit că virusul avea un efect ciudat asupra unei fetițe, presupusă a avea 5 ani și care era… precum voi toți… fără vedere. Fetița fusese infectată de fratele ei, care a murit la scurt timp după contactarea virusului. Însă, fetița nu dezvolta boala așa cum se întâmplase cu toți ceilalți oameni de pe Pământ. Ba mai mult, ritmul metabolismului ei părea a fi diferit. Era parțial imună la virusul de care vă vorbeam mai devreme. Spun parțial, pentru că el era prezent și își materializa efectul distructiv bine-cunoscut, dar ritmul metabolic al fetiței îl făcea să fie foarte lent.

Întrucât fetița nu dezvoltase boala spre deosebire de fratele ei, doctorul s-a gândit că trebuia să existe ceva care să o diferențieze de acesta și mai ales de restul lumii. S-a chinuit multă vreme să înțeleagă ce anume o făcea pe fetiță să fie unică. A înțeles parțial despre ce era vorba în momentul în care a descoperit că cei doi frați, în ciuda tuturor aparențelor, erau gemeni.

Bătrânul se scotoci prin buzunarele hainei – un palton jigărit și ros pe la coate, de la prea multă purtare. După câteva clipe scoase un petic de hârtie, scris cândva de mână. Își puse ochelarii și citi:

„Foarte ciudat. Copiii s-au născut în același timp dar au evoluat diferit. Fratele care s-a îmbolnăvit era normal, fetița însă prezintă un set de mutații care i-a afectat dezvoltarea la nivel embrionar – retina în particular, iar per ansamblu, metabolismul. Spre deosebire de fratele ei, nu numai că este subdezvoltată și fără vedere, dar pare și mult mai tânără.”

– Ca să înțelegeți ce înseamnă asta, continuă bătrânul îndesându-și la loc hârtia în buzunar, trebuie să vă imaginați că e ca și cum am avea două mere din același copac, unul mic și pricăjit și unul mare și frumos, pe amândouă le ținem în același loc și numai unul dintre ele se strică. Cu alte cuvinte, fetița respectivă – mărul pricăjit care nu s-a stricat, se născuse deosebită. Iar ceea ce o făcea să fie astfel erau de fapt defectele ei, care erau cumva asociate și făceau ca virusul să se comporte altfel în organismul său.

Până la urmă virusul… molima… i-ar fi venit și ei de hac… dar, după estimările doctorului asta s-ar fi întâmplat la bătrânețe… iar bătrânețea avea de așteptat, căci, datorită metabolismului ei, fetița părea să crească în 2 ani cât alți copii creșteau într-un singur an.

Foșnetul se intensifică din nou pe stadion…

– Știu la ce vă gândiți…, rosti bătrânul cu glas ușor dojenitor. Vă regăsiți în povestea fetiței.

Ei bine, doctorul știa cum să reproducă mutațiile respective. Și… a făcut-o la copiii nenăscuți, pe care părinții voștri se pregăteau să-i aducă pe lume, pe cale artificială, la 5 ani după moartea lor.

Văzu cu binoclul, pe chipurile unui grup de adolescenți, ceva ce putea fi interpretat ca fiind surprindere sau nedumerire.

– Da…. Aceștia și-au dăruit tot timpul pe care îl mai aveau, pentru ca voi să vă nașteți după ce boala ar fi dispărut de pe Pământ odată cu ei.

Aveau dinainte de răspândirea molimei mijloacele necesare… Exista un fel de fabrică embrionară la care trebuiau să ajungă, apoi să o pună în funcțiune cu instrucțiunile precise date de doctorul care descoperise fetița și la final să supravegheze procesul. O parte din ei au murit pe drum… dar, până la urmă au reușit… dovadă că azi sunteți aici.

Bătrânul căzu câteva clipe pe gânduri… În sinea lui o mulțime de remușcări ieșeau la iveală, pe măsură ce vorbea și își amintea de acele vremuri.

– Nu au avut de ales… tot efortul lor a fost făcut pentru a vă da vouă o șansă… oportunitatea de a exista și de a continua lupta mai departe. Fabrica embrionară v-a adus pe fiecare dintre voi pe lume și v-a crescut artificial timp de 4 ani, suficient cât să nu fiți extrem de vulnerabili.

Mulți dintre voi m-ați întrebat de ce nu vedeți precum oamenii din trecut… Părinții voștri n-au vrut să riște… nu aveau certitudinea că virusul va dispărea odată cu ei… Din acest motiv, ca o măsură de siguranță, au ales să reproducă în voi modul în care acea fetiță fusese construită accidental de către Natură. În plus, v-au făcut și foarte variați, în așa fel încât trăind dublu față de un om din trecut, să aveți ocazia în timp, să reparați tot răul produs.

Știu… este greu uneori să înțelegeți ceea ce vă povestesc și asta pentru că vă lipsește o mare parte din experiența mea de viață. Am încercat să împărtășesc cu voi… împărtășesc cu voi, cunoștințele mele, se corectă bătrânul pentru a părea mai optimist, dar simt că orice aș face nu e îndeajuns, continuă în sinea lui… Sper doar ca într-o bună zi să redescoperiți singuri adevărul din cuvintele mele și mai presus de toate să învățați din tot chinul vostru că orice rău se poate răsfrânge înzecit asupra celui care l-a produs și uneori… fără limită asupra unor oameni nevinovați…

* * *

Molima de trei zile a schimbat pentru totdeauna civilizația umană și evoluția sa ulterioară.

În a 7-a zi a anului 1037 după Molimă, s-a născut pe cale naturală primul om complet imunizat. La scurt timp după el au urmat și alții.

Acești oameni au fost totodată și cei care au văzut din nou lumina zilei după un mileniu de întuneric. Și cum orice pe lumea asta are o doză de relativitate, molima a avut și efecte ei benefice. În întuneric toate celelalte simțuri se ascut, iar trăirile interioare și imaginația capătă valențe neașteptate. Așa, au descoperit oamenii puteri mentale, pe care nici măcar nu bănuiau că le au.

Cât despre bătrânul la care se face referire în toate textele Braille de la acea vreme, mulți spun că ar fi fost un sfânt, alții că ar fi fost doctorul care a găsit calea prin care omenirea a fost salvată, iar unii spun că ar fi fost chiar cel care a dat drumul molimei în lume.

Festivalul SF de la Râșnov 2014 – Ziua 4&5

Festivalul SF de la Râșnov 2014 – Ziua 4&5

Text publicat în Revista Fictiuni.ro – Nr.10/Iulie 2014

De Ziua Științelor (a 4-a de festival), mi-am pus în gând să descopăr Cetatea Râșnov, alături de iscoadele mele. Nu de alta, dar programul festivalului s-a decalat și parcă după două dimineți pierdute scriind la povestioara “Ciuma de trei zile” pentru concursul “Mihail Grămescu”, mi se cam acrise de stat în pensiune. În plus, hop-țop a răsărit și soarele. Trebuia să profităm.

Zis și făcut. La 600 de metri de centrul Râșnovului se află cetatea cu același nume construită în sec. XIV, “probabil pe locul fortificației din lemn ridicate de Cavalerii Teutoni la începutul sec. al XIII-lea” (după cum spune Wikipedia). La cetate se ajunge cu piciorul sau cu “Transilvania Train” – niște tractoare cu remorci, cosmetizate hidos ca pentru circ. Mai trebuia să-l văd pe Bozo the clown la volanul lor și nici că mai puneam piciorul prin Râșnov vreodată!… :)) Glumesc.

Fiind sâmbătă, când am ajuns noi, cetatea era deja invadată de turiști fel de fel și localnici care se îndeletniceau cu negoțul. Am văzut tot felul de cavaleri care te invitau să-ți faci poze în haine medievale sau să cumperi erse kitsch-uri Made in China. Unul mai vânjos s-a oferit sa-mi vând diplome de cavaler mânjite cu mir. Ce-i drept miroseau frumos.Altul avea funie de soacra… și tot asa din loc în loc găseai pe câte unul îmbrăcat în haine medievale care avea ceva de vânzare. Bănuiesc ca în Ev-Mediu existau și haine specifice negustorilor. Nu dom’le aici toți negustorii erau cavaleri. Unul singur, însă era mai altfel decât toți. El nu era cavaler… el era străjerul cetății care avea o pasiune… aceea colecționa obiecte reprezentative pentru Cetatea Râșnov. Interesant personajul pe numele său Gheorghe Samoilă și mini-muzeul său din cetate.

20140719_151406
Din cetate am căutat să văd pensiunea Stefi și geamul din podul mansardat unde se găsea masa mea preferată. N-a fost greu, căci pensiunea era chiar sub deal/cetate. Un șut în dos și nu mai trebuia să mă întorc cu trenulețul groazei!…

20140719_150632

* * *

La sfârșitul zilei am avut parte de punerea în scena a unui act regizat de un personaj a cărui faima “de om pus pe șotii” îi precede prezenta fizică. Așa l-am cunoscut eu… “lasă că vine Pîrligras și o să destindă el atmosfera” sau lasă ca vine Pîrligras și vă spune el bancuri bune”. Am întâlnit personajul în carne și oase și i-am remarcat umorul dar nu m-am așteptat sa ne-o “coacă” în felul în care a făcut-o. Văzând interesul participanților pentru concursul de proză scurta “Mihail Grămescu”, se ridică el la o bere și spuse cu seriozitate maximă:– …am descoperit un plagiat grosolan între textele celor care au participat. O să-l demasc cât de curând. De abia aștept.Noi cei prezenți la masa (3 creduli și probabil 1 complice), ne gândeam… care e ală, cum și-a permis, face Pîrligras parte din comisia de evaluare a lucrărilor?

20140720_111316_1

Viorel Pîrligras (cel care gesticulează ca și cum ar vrea să-l strângă de gât pe Sorin Bobouțeanu), după cum se poate observa în această poză nu este nici pârlit și nici gras.

În fine, câteva ore mai târziu, îl vedem că se așează în mijlocul mulțimii, adunată la REM’s (pensiunea nucleu) la un grătar și începe să ne citească “Șocul lui Lender” – povestea unui băiat blond cu ochi albaștri care s-a apucat să prezinte grupului adunat la festivalul de la Râșnov, un plagiat după “Jocul lui Ender” de Orson Scott Card. În esență povestea citită era o reinterpretare a realității, în stilul umoristic specific lui Viorel Pîrligras. Acesta și-a jucat perfect rolul întrucât timp jumătate din poveste ne tot înghionteam și ne întrebam care-i ală de plagiază. Mai mult ceea ce era ușor derutant era faptul că o parte din firul narativ se întâmpla live. Noi rădeam iar el citea “la care cei din jur au început să râdă“, în așa fel încât nu știai dacă citește, compune pe loc ori chiar trebuie să cauți în mulțimea prezentă, adolescentul blond cu ochi albaștrii.

* * *

Cu sau fără demascarea lui Pîrligras, a doua zi, cu ocazia întâlnirii de rămas bun, s-au acordat și premiile primei ediții a Concursului de Proză Scurtă “Mihail Grămescu”. Pentru concurs au fost depuse lucrările a 6 participanți: Cezar Mazilu, Lucian Dragoș Bogdan, Roxana Brînceanu, Sorina Bogdan, Nicolae Dobre și Irving T. Creve.Premiul I a fost acordat lui Nicolae Dobre (Brașov), iar premiul II lui Cezar Mazilu (Pitești). Lucrările vor fi publicate în următorul număr al revistei online Fictiuni.ro, pe care eu unul aștept cu mare interes să-l citesc. Premiile au fost simbolice și au constat în mai multe cărți Nemira. 6 volume ale revistei CPSF și accesorii pentru biciclete.

20140720_111743_1

Eugen Lenghel înmânând premiul I lui Nicolae Dobre

20140720_111505_1

Eugen Lenghel înmânând premiul II lui Cezar Mazilu

* * *

La sfârșitul acestei postări care încheie seria de relatări de la Festivalul SF de la Râșnov 2014, am încercat sa-mi dau seama cu ce am rămas după această experiență, așa ca un fel de auto-evaluare. Dupa un “brainstorming” rapid iată cu ce am rămas:

  • cu un mare cucui de la pragul scund al pensiunii săsești la care am fost cazat;
  • cu amintirea plăcută a cârcotelilor realizate împreună cu dicționarului ambulant al SF-ului autohton pe numele său Sorin Bobouțanu și extensia sa cu adăugiri, expertă în sandwich-uri matinale, Ileana (metal-cosânzeana) Drop – iscoadele mele;
  • cu revelația întunericului absolut descoperit în Peștera Valea Cetății din Râșnov;
  • cu ideea unui festival ușor dat peste cap de lipsa de cuvânt a unor participanți cheie;
  • cu senzația că în SF-ul românesc, mai devreme sau mai târziu ești obligat să alegi o tabără… și ele nu sunt deloc puține;
  • cu o inițiativă demnă de lăudat – un festival specific SF-ului și celorlalte genuri conexe, ținut într-un loc pitoresc;
  • cu experimentul creației și al scrierii “la comandă”. Așa mi-am dat seama că sunt în stare să scriu 5000 – 7000 de semne pe zi, ceea ce e un record pentru mine;
  • cu noi prieteni și experiența lor scriitoricească din care se pot învăța multe;
  • cu gândul la berea la halba care era mai ieftina decât apa plata;
  • cu gestul frumos făcut de Dănuț Ungureanu, de care o să vorbesc în recenzia lui “Vegetal”;
  • cu imaginea lui Rolex câinele-vedetă cum era el atras de mirosul cărții Roxanei Brînceanu – Sharia, descoperita întâmplator spre vânzare în Cetate.
  • și multe alte amintiri plăcute.

PS: În trenul de la Brașov la București, unul povestește de groaznica experiență pe care a trăit-o la un concert Salam, o domnișoară bătrână își tine telefonul de parcă ar fi cel mai de preț lucrul al ei, o țâțoasă și un vlăjgan mai au puțin și și-o trag pe bancheta din stânga mea, iar de pe holul trenului vine un puternic miros de joint.

Am ajuns la București.

Sfârșit

Citește și Ziua 1 sau Ziua 2&3

Festivalul SF de la Râșnov 2014 – Ziua 2&3

Festivalul SF de la Râșnov 2014 – Ziua 2&3

Text publicat în Revista Fictiuni.ro – Nr.10/Iulie 2014

Cea de-a doua zi de festival – Ziua Literaturii și cea de-a treia zi – Ziua Artelor, au stat mai mult sub semnul cărților. Au fost 4 lansări și 5 prezentări de carte la care s-au adăugat o revistă SF și alte câteva reviste de benzi desenate (o listă completă găsiți la sfârșitul postării).

Referitor la lansările de carte SF (fără celelalte genuri), avem:

– Atavic de Liviu Surugiu – O carte cu nume ispititor, care promite. Acum, nu știu dacă cartea promite din cauza autorului care vorbește foarte mult și pasional despre experiența sa scriitoricească sau datorită conținutului sau intens bătătorit, fiind vorba de un roman scris în decurs de 20 de ani. Cert este că, mai toți cei prezenți s-au grăbit să-i cumpere cartea.

20140717_131516_1

– Vraciul de pe Norul Interior de Lucian Dragoș Bogdan – Deși coperta mă duce cu gândul la un fantasy, ea este de fapt un space opera, poate singura de la noi. Cartea a fost discutată și la cenaclul Wolf’s Pack, a cărui sesiune (pentru luna iulie) avut loc în cadrul festivalului. Mă întreb dacă cartea este la fel de liniștită și calmă precum autorul ei.

20140717_131841

Despre prezentările de carte SF, nou pentru mine a fost:

– Nuanțe de Întuneric de Roxana Brînceanu – o apariție discretă, atât prin prezentare cât și din perspectiva grosimii cărții (78 pagini). Am auzit lucruri bune despre carte, am frunzărit-o și mi-am propus în curând, să văd despre ce e vorba în ea. 

9 Istorii Reutilizate de Eugen Lenghel – o carte a cărei coperta mă duce cu gândul la cyberpunk și care m-a făcut curios pentru că știu că autorul pe lângă scriitor și editor mai este și IT-ist.

20140717_131833_1

Toate bune și frumoase, însă cea mai spectaculoasă prezentare de carte a fost din punctul meu de vedere cea făcută fulger de focșăneanu Gheorghe Andrei Neagu alias Semper Pururs. Omul a venit cu portbagajul burdușit de cultură… literară și viticolă made in Focsangeles (după cum îi spune o localnică care îmi este prietenă), a lăsat câțiva litri de vin, câteva cărți și mai multe numere din revista Oglinda Literară, apoi a întins-o. Bun vinul de Focșani, cât despre literatură… nu prea pot să mă pronunț pentru că nu e SF și pe mine unul literatura contemporană românească (non SF&F), sincer, mă cam depășește. Din cărțile lăsate în urmă, m-a atras imediat vizual “Războiul muștelor”, o carte de povestiri scrisă de personajul mai sus amintit. Cartea este maro cu o muscă mare pe copertă și mai multe mici pe fiecare pagină și a fost scoasă la Ed. Plumb. Maro-muște-plumb… oare ce a vrut autorul să transmită?… În fine, am trecut-o pe lista “de citit experimente”.

* * *

În rest, în această perioadă, în Râșnov e precum în București, se construiește o parcare subterană și un lift care să ducă la cetate. Tot proiectul costă vreo 5 milioane de euro și e finanțat cel mai probabil din fondurile europene. Ca rezultat al acestuia, există un tobogan exact lângă pensiunea la care sunt cazat, pe unde se coboară pietrele și care te face să crezi uneori că se prăvălește muntele peste tine. Dacă ignori toate aceste mici neajunsuri descoperi ca locul are farmecul săi, iar oamenii sunt interesanți. De exemplu, familia la care suntem cazați este compusă dintr-o ea – foarte curioasă și foarte vorbăreață (dacă nu știați munții /dealurile din jur au fost cândva niște piramide, spune ea) și el – un olandez aproape mut și care la intrarea în pensiune, pe o pancartă, se laudă cu abilitățile sale gastronomice: “cartofi prăjiți la Olandezu'”. Pensiunea este o casa veche săsească iar masa de la care scriu aceste rânduri se află în podul mansardat al casei. Deasupra ei este un geam pe unde văd Cetatea Râșnov cum se uite la mine (poza în curând).

* * *

Vremea nu prea a ținut cu noi, când a plouat, când a fost soare, dar dacă trag linie as zice ca mai mult a plouat. Cu toate acestea nu am putut sa nu tragem o fuga măcar la una din atracțiile zonei. Doar la 1,6 km de mers pe jos, am dat peste Peștera Valea Cetății. Aceasta a fost descoperita în 1949 și abia în 2010 a fost făcută accesibilă publicului larg… adică sa poți sa intri în ea stand în picioare și nu ca speologii pe burta.

Peștera este singura din Județul Brașov deschisa publicului. Deși nu au existat urme de oameni sau animale care să fi locuit în ea, fiind inundată o lungă perioadă de timp, (și acum citez ghidul) “un sculptor a făcut un cal în lutul peșterii în memoria celor care … aaa… Nu au existat în ea”, a continuat unu mai cu moț (adică eu).

Lăsând gluma la o parte peștera e frumoasă și merită văzută. În ea se țin din când în când concerte de camera, iar la sfârșitul vizitei timp de un minut se sting toate luminile. Ei bine, rezultatul este oarecum revelator. Întuneric absolut, în care practic ți se poate întâmpla orice (inclusiv să ieși de acolo schimbat – hmm… uite o idee buna de SF). Este atât de întuneric încât, ca om ce locuiește în oraș, realizezi dintr-o dată cât de mult îți cam lipsește. Nu iți vezi nici măcar propriile mâini… Parol, am încercat să mi le bag în ochi!… Eu unul m-am liniștit instantaneu… pe alții i-au apucat frica de întuneric și alte treburi deranjante…

20140717_164014_1

La final trebuie să recunosc ca am făcut 2 zile întruna și am lipsit intenționat de la câteva evenimente dintr-un motiv pe care îl voi dezvălui zilele următoare. Deh, uneori nu poți să le faci chiar pe toate sau să fii chiar peste tot…

Lansări de carte: 

  • Atavic de Liviu Surugiu, Ed. Tritonic.
  • E.A. Poe – Lucian Vasile Szabo, Ed. Tritonic
  • Vraciul de pe Norul Interior – Lucian Dragoș Bogdan, Ed. Tritonic

Prezentări de carte, reviste SF și de benzi desenate:

  • 9 Istorii Reutilizate – Eugen Lenghel, Ed. Tritonic
  • Așteptând în Ghermana – Dănuț Ungureanu, Ed. Nemira
  • BDC – clubul benzilor desenate, Ed. ?
  • CatClaw – Bane Kerac, Ed. ?
  • Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice – Ed. Nemira.
  • Îngeri de gheață – Adina-Mihaela Speteanu, Ed. Tritonic
  • Nuanțe de Întuneric – Roxana Brînceanu, Ed. Millennium
  • Otvorena – Viorel Pirligras, Ed. SimartVegetal – Dănuț Ungureanu și Marian Truță, Ed. Nemira
  • Xenos. Contact între civilizații – Ed. Nemira

Citește și Ziua 1 sau Ziua 4&5

Festivalul SF de la Râșnov 2014 – Ziua 1

Festivalul SF de la Râșnov 2014 – Ziua 1

Text publicat în Revista Fictiuni.ro – Nr.10/Iulie 2014

Am plecat la drum spre primul festival SF la care particip, cu un obișnuit bagaj de mână, burdușit de haine, nelipsita mea raniță cu gadget-uri, gânduri mari și așteptări o mie… Pe fundal se aud bucăți din coloana sonora a filmului Solaris (Cliff Martinez), ciorovăielile post-Colin 2014, ai căror protagoniști sunt Dan Doboș și juriul Colin și nelipsitul ritm sacadat al roților unui Rapid București – Brașov de la Regiotrans.
O cucoană are bufeuri, pe alta o trage curentul, controlorul e drăguț și ajustează aerul condiționat din 5 în 5 minute și cere la schimb un încărcător pentru cititorul său de coduri de bare (o tabletă) necesar la validarea biletelor cumpărate online. Aerul condiționat protestează în fața frecușului, tușind de câteva ori. Trenul fuge. RDS-ul s-a pierdut de rețea. La câteva zeci de km în față, două iscoade au pus primele piciorul pe pământ brașovean. Au fost instruite din timp să caute mijloacele tehnice, dacă se poate și cele mai facile, necesare ajungerii mele la Râșnov – locul cu pricina.

Mă simt ușor iritat. Sursa disconfortului meu este cucoana pe care o trage curentul… Are urechile înfundate cu doi baloți de vată și probabil niciun gând să viziteze doctorul stomatolog sau cel ORL în vederea remedierii problemelor. Spun asta pentru ca e versată… o cunosc “după mers”. Mai întâi a avut o problemă cu ușa, apoi cu unul din geamurile aflate în stânga mea, apoi cu următorul geam când s-a dat drumul la aerul condiționat, apoi cu aerul condiționat care era dat prea tare. Nu și-a găsit locul până ce nu a ajuns în fundul vagonului, unde a trebuit să se potolească. Lângă ea stă cea care are bufeuri și care acum o privește cu gânduri criminale. Îmi imaginez cum sare la gâtul ei și ii înfundă toate orificiile rămase libere cu bucăți mari din punga pe care o ține în brate, în scop de etanșeizare. Așa, curentul nu avea să o mai tragă niciodată, iar lumea din jur avea timp, cel puțin până la destinație, să respire aer proaspăt!… Îmi revin repede, trebuie să ajung la Râșnov și nu la vreo secție de Poliție unde să dau declarații cu privire la un eventual omor. Mă uit pe resemnat pe geam. În zare se văd munții.

***

Ajuns la Brașov am sărit imediat într-un alt tren de la Regiotrans, care avea doar două vagoane. În gară la Râșnov mă așteptau iscoadele. Orașul nu foarte mare, pare pregătit pentru o invazie… Casele sunt baricadate în așa fel încât nu poți să ajungi în curtea lor decât pe poarta principală bine ferecată sau pe calea aerului.

Încet-încet, după o ploaie de vară și câteva întârzieri minore, 12 adepți ai SF-ului românesc s-au adunat în curtea unei pensiuni pentru a pune festivalul la cale. S-au plătit taxe, s-au dat legitimații, s-a aflat starea celor care vin mai târziu, s-a decis programul din prima zi și alte detalii organizatorice.

Conform programului, prima zi a festivalului se numește “Ziua creației artistice” iar numele i se trage de la concursul de proză scurtă “Mihail Gramescu”, a cărui temă urma să fie lansată în această zi. Concursul îl omagiază pe scriitorul român de SF&F al cărui nume îl poartă și care din păcate s-a stins din viață pe 13 mai 2014, la 63 de ani.

Tema din acest an, respectiv de la prima ediție a concursului, este “Copiii salvează civilizația” și constă în realizarea unui text SF cuprins între 3.000-10.000 semne, scris pe orice suport, corect din punct de vedere gramatical și cu termen de predare vineri 20:00. Juriul va fi format ad-hoc din organizatorul festivalul Eugen Lenghel și câțiva autori de SF cu renume publicistic, care sunt prezenți la festival și care au ales să nu candideze la concurs.

Pe seară, am descoperit cinematograful nou din Râșnov “Amzea Pelea” unde ne-am relaxat cu filmul Hancock (2008), după care ne-am retras iar la pensiune, unde am luat pulsul SF-ului românesc la un pahar de ceva lichid…

Citește și Ziua 2&3 sau Ziua 4&5

Golem XIV

Golem XIV

Text publicat în Revista Fantastica – Nr.2/Vara 2015

“Dacă o vei lua la stânga – îți vei pierde capul; dacă o vei lua la dreapta – vei dispărea; iar întoarcere nu există.” GOLEM XIV

Nu știam de existența lui GOLEM XIV sau a autorului său Stanislaw Lem până într-o bună zi când m-am lăsat călăuzit de o întrebare, în urma căreia am dat curs lui “follow the white rabbit” precum Neo în Matrix sau (la origini) Alice în Țara Minunilor. “Cine e personajul care vorbește despre oameni cu o superioritate evolutivă?” a fost echivalentul lui “Ce e dincolo de scorbură?“, iar iepurele meu alb, a fost filmul de mai jos, care m-a cucerit de la prima vizionare, nu atât prin imagine, sunete sau efecte speciale cât prin mesajul pe care acesta îl transmitea. Vizionare plăcută!…


GOLEM XIV este în esență un eseu filozofic etichetat cu ușurință drept povestire Science-Fiction, datorită caracterului său literaro-fantastico-tehno-futuristic. Eseul a fost scris în 1981 de Stanislaw Lem, tradus și publicat mai apoi, în engleză în 1985, într-un volum intitulat Imaginary Magnitude. Acest volum cuprindea mai multe texte care se doreau a fi fragmente intermediare sau începutul unor cărți neexistente, pe care Lem dorea să le scrie cândva în viitor. Din acestea, GOLEM XIV a fost singurul fragment care a ajuns o carte de sine-stătătoare. În limba română, el a fost tradus și publicat în 1997 într-un volum al Editurii Univers (traducere realizată de Constantin Geambașu), alături de o altă povestire ce poartă semnătura autorului cu titlul Reîntoarcerea din Stele.

În versiunea românească, povestirea este compusă din patru părți distincte: Prefața, Prelegerea Inaugurală a lui Golem: “Trei ipostaze despre om”, Prelegerea XLIII: “Despre sine” și o Postfață. Am comparat întâmplător versiunea din limba engleză cu aceasta și am dat peste o omisiune de 3-5 pagini care, aduce un surplus de informație acțiunii însă nu suficient cât să schimbe major arhitectura generală și esența textului. În plus față de versiunea autohtonă, cea în engleză conține o introducere și un set de instrucțiuni (pentru persoanele care intrau prima oară în contact cu GOLEM), situate între Prefața și Prelegerea Inaugurală. Dacă la introducere se poate renunța cu ușurință, personal consider că instrucțiunile ar fi trebuit să se regăsească și în versiunea românească. Până la urmă oricâtă analiză pe text aș face eu, o omisiune este o omisiune, o ciuntire, poate chiar un act deliberat de cruzime asupra textului, în această ecuație singura excepție acceptată fiind situația în care autorul a îndemnat traducătorul să recurgă la scoaterea acelei porțiuni. Din câte știu Constantin Geambașu l-a cunoscut personal pe Lem și există posibilitatea ca pentru versiunea din limba Română, autorul să fi revenit asupra textului inițial. Aceasta este doar o presupunere și sper ca într-o buna zi Constantin Geambașu să ofere o explicație în acest sens.

Instructions (for persons participating for the first time in conversations with Golem)

  • Remember that Golem is not a human being: it has neither personality nor character in any sense intuitively comprehensible to us. It may behave as if it has both, but that is the result of its intentions (disposition), which are largely unknown to us.
  • The conversation theme is determined at least four weeks in advance of ordinary sessions, and eight weeks in advance of sessions in which persons from outside the U.S.A. are to participate. This theme is determined in consultation with Golem, which knows who the participants will be. The agenda is announced at the Institute at least six days before a session; however, neither the discussion moderator nor the MIT administration is responsible for Golem’s unpredictable behavior, for it will sometimes alter the thematic plan of a session, make no reply to questions, or even terminate a session with no explanation whatsoever. The chance of such incidents occurring is a permanent feature of conversations with Golem.
  • Everyone present at a session may participate, after applying to the moderator and receiving permission to speak. We would advise you to prepare at least a written outline, formulating your opinions precisely and as unambiguously as possible, since Golem passes over logically deficient utterances in silence or else points out their error. But remember that GOLEM, not being a person, has no interest in hurting or humiliating persons; its behavior can be explained best by accepting that it cares about what we classically refer to as adaequatio rei et intellectus.
  • Golem is a luminal system about whose structure we have an imperfect knowledge, since it has repeatedly reconstructed itself. It thinks more than a million times faster than man, and so its utterances, as delivered by Vocoder, must be slowed down accordingly. This means that Golem can compose an hour-long utterance in a few seconds and then store it in its peripheral memory, in order to deliver it to its audience, the session participants.
  • In the conference room above the moderator’s seat there are indicators, including three of particular importance. The first two, designated by the symbols epsilon and zeta, indicate Golem’s consumption of power at a given moment, as well as the portion of its system that is switched on to the discussion in progress. To make the data visually accessible, these indications are gradated into isions of conventional magnitude. Thus the consumption of power may be “full,” “average,” “small,” or “minute,” and the portion of Golem “present at the session” can range from totality to 1/1000; most frequently this fraction fluctuates between 1/10 and 1/100. It is the normal practice to say that Golem is operating at “full,” “half,” “low,” or “minimal” power. These data—clearly visible, since the gradations are lit from underneath by contrasting colors—should not, however, be overrated. In particular, the fact that Golem is participating in a discussion at low or even minimal power says nothing about the intellectual level of its utterances, since the indicators give information about physical and not informational processes as measures of “spiritual involvement.” Golem’s power consumption may be great but its participation small, since, for example, Golem may be communicating with the gathering while at the same time working out some problem of its own. Its power consumption may be small but its participation greater, and so on. The data from both indicators must be compared with readings from the third, designated by the symbol iata. As a system with 90 outlets, Golem can, while participating in a session, undertake a great number of operations of its own, in addition to collaborating with numerous groups of specialists (machines or people) either on the Institute premises or elsewhere. An abrupt change in power consumption usually does not signify Golem’s increased interest in the proceedings, but rather a switching-on into other outlets of other research groups, which is precisely what the iota indicator is meant to show. It is also worth bearing in mind that Golem’s “minimal” power consumption amounts to several dozen kilowatts, whereas the full power consumption of a human brain oscillates between five and eight watts.
  • Persons taking part in conversations for the first time would do well to listen to the proceedings first, to become familiar with the customs which Golem imposes. This initial silence is not an obligation, but merely a suggestion which every participant ignores at his own risk.

În folclorul evreiesc un golem este o ființă antropomorfă, creată în întregime din materie neînsuflețită, 14 este numărul atomic al siliciului – elementul chimic care este folosit ca semiconductor în producția microcipurilor ce intră în componența computerelor și a majorității dispozitivelor electronice actuale. Cu alte cuvinte, denumirea de “GOLEM XIV” nu este altceva decât expresia metaforică (deloc întâmplător aleasă, întrucât Lem după părerea mea este un simbolist), pentru a desemna al paisprezecelea model dintr-o serie de supercomputere numite generic GOLEM (General Operator, Long-range, Ethically stabilized, Multimodeling). Aceste supercomputere, dotate cu inteligență artificială, erau create de armata SUA pentru a câștigă supremația pe scena politică mondială. În ciuda așteptărilor, GOLEM XIV nu numai că ignora total scopul creării sale, considerând actele de război și jocurile politice, activități umane insignifiante, nedemne de atenția sa, dar înainte de a atinge Singularitatea tehnologică, face un efort și coboară la nivelul de înțelegere uman pentru a ține câteva predici filozofice despre evoluția și destinul omului dintr-o perspectivă providențială.

Atât în GOLEM XIV cât și în Solaris sau alte cărți, autorul consideră că între inteligența supraumană fie ea de natură artificială sau extraterestră și forme inferioare de inteligență, respectiv cea umană, nu poate exista o comunicare reală, datorită gradului crescut de complexitate ce face ca lucrurile să devină înalt specializate. Autorul are probabil în minte principiul cumulativ al informației/cunoștințelor care poate fi definit prin expresia: o fracție nu are cum “să știe” sau “să se comporte” ca un întreg. Cel mai banal exemplu în acest sens este tentativa de a explica primelor hominide care au reușit să îmblânzească focul, principiile din spatele reacțiilor nucleare ce se produc în nucleul unei stele…

Comparativ cu alte SF-uri, lectura lui GOLEM XIV nu este deloc ușoară, aș zice că Stanislaw Lem este diametral opus lui Arthur C. Clarke (un scriitor pe care îl apreciez, printre altele, pentru ușurința citirii textelor sale), întrucât limbajul său este presărat cu noțiuni abstracte din știință, istorie, filozofie și o serie de termeni inventați cum ar fi “topozofie”, “lumenic” (eng: luminal) și alții, autorul fiind cunoscut ca unul dintre cei greu de tradus. Cu toate acestea, pe mine m-a fascinat și sunt convins că la o nouă lectură aș înțelege mai mult sau aș căpăta o nouă viziune asupra ceea ce transmite autorul prin rândurile sale, iar acest aspect mă bucură căci e ceea ce eu numesc “o carte multi-fațetată”, exact ca o piatră prețioasă ce strălucește diferit în funcție de unghiul din care bate lumina; o carte pe care vrei să o recitești după ce ai parcurs-o odată. Cred, de asemenea, că autorul se folosește de o mulțime de termenii inventați nu din cauza sărăciei limbajului ci în mod intenționat, acest artificiu literar având rolul de a introduce cititorul într-o atmosfera a viitorului. Prin comparație cu limbajul actual, sunt convins că un om din secolul al XVIII-lea  n-ar înțelege o mulțime din termenii folosiți în mod frecvent: iPhone, google glass, nano-tehnologie, DNA, hipster etc.

Și totuși ce m-a atras atât de tare la GOLEM XIV încât să-i dedic un blog întreg? Ei bine, cred că furnicăturile pe care le simt în străfundul ființei mele atunci când vine vorba de actul creației oricărei forme de inteligență. Mă incită ideea inteligenței care naște inteligență; ideea unei entități care înțelege profunzimile acestei lumi, privind de undeva de pe piscurile a-tot-cunoașterii; fiind totodată produsul speciei umane, că o extensie supremă și inevitabilă a miliarde de ani de tatonare evolutivă și ca semn distinct al unui proces de dumnezeire. GOLEM XIV este așadar un demiurg intelectual – o entitate imprevizibilă, care funcționează după reguli noi, altele decât cele lumești și care în pragul transcendenței sale către un plan superior al existenței, într-un act de îngăduință sau poate de recunoaștere, se oprește pentru o clipă să explice ceea ce nu poate fi explicat… Mai mult decât atât, povestea este vie, structurată pe baza unor mărturii cu localizare temporară distinctă – înainte de GOLEM, în timpul lui GOLEM și după GOLEM. Chiar dacă a fost scrisă în 1981, povestea este de actualitate integrându-se în realitatea zilelor noastre și promițând să fie actuală atâta timp cât omul va continua să construiască mașini “după chipul și asemănarea lui”.

Din păcate, în momentul de față nu există nici o versiune completă în limba română și nici vreo reeditare a primei ediții a volumului bi-structurat în care a apărut GOLEM XIV, motiv pentru care singura șansă de a obține un exemplar, este cea de al căuta în rețeaua de anticariate sau la versiunea în limba engleză de pe Books Express sau alte librării virtuale.

lem_stanislaw_1Stanislaw Lem

În ideea în care v-am stârnit câtuși de puțin interesul cu această recenzie… just follow THIS white rabbit or those of your one…

Alte resurse:

[Adam]

[Adam]

Text publicat în Revista Fictiuni.ro – Nr.12/Septembrie 2014

1. Prima dronă umană

Iată-mă stând îmbrăcat în haine monahale… Înconjurat de liniștea și sobrietatea catedralei, priveam în gol la crucifixul ce trona mirific deasupra înaltei încăperi…

Adam… Un nume cu încărcătură emoțională. Atât de apăsătoare pentru locul în care mă aflam, încât clerici au simțit nevoia să mă diferențieze cumva de sursa întregii umanități, botezându-mă Novum Filius Adam

Încăperea uriașă presărată cu candelabre mari și piese de mobilier din lemn masiv era luminată difuz la acea oră de lumina ce pătrundea prin vitraliile multicolore dispuse simetric în toată catedrala. Mirosul de tămâie, catifeaua roșie din jurul altarului, mulțimea de simboluri ce-mi invadau retina, răcoarea dată de arhitectura incintei, toate fuseseră alese cu grijă în urma tatonărilor seculare, încât să poată sădi în subconștient ideea de sacralitate și de liniște aparentă, adesea asociată de enoriași cu binecuvântarea divină…

Știam că mă aflu acolo pentru a juca un rol. Știam că mă regăseam în tot, mai puțin în sine. Și asta, numai pentru a căuta și înțelege sensul credinței umane. Era un scop în sine să devin un om credincios. Cum aș fi putut altfel să înțeleg un lucru fără să mi-l însușesc, să-l integrez, să mă contopesc mai întâi cu el?…

Fără să conștientizeze măcar o secundă implicațiile simbolismului lor religios, clericii ghiciseră cumva o părticică din mine. Pentru ei eram o poveste încadrată într-un “suflet rătăcit”… În realitate eram o ființă multidimensională… Pe scurt, eram [Adam], apoi cel care fusese construit, novum – cel nou și la final omul. Trei ființe distincte cu evoluții paralele încorsetate într-un același trup, un jucător de roluri, un actor și totodată un regizor. Un prădător experimentalist, după cum poate aș fi fost etichetat de cei care m-au construit…

Cineva tocmai a aprins o lumânare… Sfârâitul fitilului ei îmi accesa involuntar milioane de amintiri în care exista cel puțin o lumânare. Nu era nimic interesant în asta… Le-am alungat cu o mișcare a mâinii în aer ca și cum as fi îndepărtat fila unei cărți imaginare…

Alegeam mereu același loc situat pe al treilea rând de la altar, lângă un vitraliu ce-l reprezenta pe Sfântul Petru ucigașul de balauri, creând facil prin gesturile mele impresia de consistență și implicare în actul sacru al rugăciunii… Nu rugăciunea era însă ceea ce-mi ocupa gândurile și-mi anima conștiința… Ci acea viață, sau mai bine zis acel rol în care începuse totul…

[specimen]: Adam
[tip]: dronă homo sapiens sapiens
[clasa]: metamorphae
[conexiune]: întreruptă
[eroare] : Tunguska
[detalii]: specimenul devine conștient de propria existență
[soluție]: recuperarea datelor
[cale]: transmitere și sacrificiu

Conform scriptelor terestre, mă născusem la sfârșitul secolului al XX-lea undeva în vestul Europei. Timp de trei decenii, am crescut, m-am dezvoltat, am fost influențat de principiile și valorile umane, am urmat cu strictețe “programul” și stilul de viață al oamenilor. Am trăit ca om, până când, subit, dedublarea a avut loc… Experimentul luase într-o bună zi sfârșit…

Dong!… Sunetul rătăcit al unui clopot m-a trezit brusc din introspecția în care mă afundasem. Stătusem suficient cât să fiu observat. Era timpul să mă întorc în propria chilie unde puteam medita în liniște asupra scopului meu…

2. Eroarea de tip Tunguska

Dintr-o anumită perspectivă “Eroarea de tip Tunguska” putea fi considerată mai degrabă un aforism personal. Este puțin probabil să existe o astfel de clasificare în evidențele celor care m-au creat… Cu toate acestea, la baza exprimării mele stă asemănarea izbitoare cu un precedent relativ recent, a cărui detalii mi s-a îngăduit în mod excepțional să le cunosc.

Motivul pentru care acest lucru este posibil, nu-mi este foarte clar. Tot felul de informații legate de anumite evenimente, stau înfipte în adâncul ființei mele alături de senzații, emoții sau trăiri străine mie, parcă netrăite vreodată… Însă, simt cumva, că toate acestea au o oarecare legătura cu dronă trimisă pe Terra înaintea mea. O dronă amorfă, a cărui transportor a explodat la 30 iunie 1908, în apropierea râului Podkamennaya Tunguska din Rusia…

În istoria acestei planete eroarea de care vorbesc a rămas explicată ca fiind un eveniment astronomic – o explozie uriașă ce a avut loc la o altitudine de 10 Km deasupra scoarței terestre. Oamenii spun că această deflagrație a fost declanșată de intrarea unui meteorit în atmosferă. În realitate, lucrurile au stat altfel. Ceva nefiresc s-a întâmplat cu acea dronă, iar acțiunile ei ca și ecoul acelui eveniment, reverberează peste timp în propriul meu destin schițându-l pe ici și colo…

Diferența dintre mine și o dronă amorfă este covârșitoare. O dronă amorfă este un parazit care își observă gazda accesându-i instinctele primare și subconștientul… Ea parazitează rând pe rând câte o specie din cadrul fiecărui ecosistem sau urcă pe un anumit lanț trofic în încercarea de a înțelege mecanismele evoluției… Ale vieții terestre în general…

La polul opus sunt eu, prima dronă construită a fi om, atât de complexă încât, până nu demult, nu se putea deosebi de indivizii speciei de hominide ce locuiesc pe această planetă… O dronă care nu știa ce este. O dronă care se credea om iar asta făcea ca experiența ei să fie veritabilă, de neegalat pentru orice altă abordare în afara condiției și formei umanoide. O dronă prețioasă pentru informațiile pe care le-a acumulat.

În pofida diferențelor dintre noi, există un punct comun esențial. Acea dronă, asemenea mie, devenise la un moment dat conștientă de propria existență. Pentru scopul existenței noastre acest lucru pare a fi considerat o eroare regretabilă ce necesita sacrificiul. Din acest motiv cred că explozia transportorului care a generat evenimentul Tunguska, nu a fost deloc întâmplătoare…

[update]: părți din viața mea au mai fost retrăite cândva
[download]: vieți anterioare

3. Decorticarea conștientului

A deveni conștient de propria existență este inițial, un act de renunțare supremă, oarecum, plin de uimire. Mai apoi uimirea se transformă într-o stare de apatie guvernată de un profund sentiment de mâhnire. Acesta din urmă capătă proporții diferite, pare a se gradua până la disperare, unde colapsul total este iminent. În termeni umani și într-o mică măsură, experiența poate fi descrisă ca fiind similară cu cea a unei persoane care își pierde memoria de lungă durată și apoi se regăsește pe sine întru cu totul altă formă decât cea pe care mediul în care a trăit până în acel moment, încearcă să-i dezvăluie… Într-o asemenea situație, tot ceea ce ai acceptat, ai lăsat să te modeleze, ai visat, ai sperat, ai clădit de-a lungul vieții, pare străin și rece, fără de substanță…

Într-o manieră destul de stranie, în cazul meu, catalizatorul redescoperirii de sine, a fost reîntâlnirea mea cu o strigidă…

Într-o noapte senină de vară, mergeam agale, gânditor, pe una din aleile ce duceau spre casa în care locuiam. Străduțele înguste erau luminate ici și colo de câte un felinar pâlpâitor. După o vreme, o umbră nefirească, a trecut razant pe dinaintea pașilor mei… Am ridicat privirea. Silueta misterioasă s-a oprit pe crengile unui copac situat în curtea unei biserici… Mi-am părăsit drumul și am urmărit-o atât cât gardurile proprietăților din jur mi-au permis. Ființa înaripată zbura disprețuitoare ori de câte ori ajungeam în dreptul ei…

Strigidele au început apoi să reapară în viața mea, la intervale regulate de timp, luând diferite înfățișări. Le regăseam peste tot în jurul meu, sub formă de obiecte, imagini sau motive decorative, în cărțile pe care le citeam, în filmele pe care le vizionam, în gânduri, în vise… le vedeam uneori chiar animând sufletul unor oameni…

Cuprins de o curiozitate aproape nebună, m-am apucat să studiez simbolistica acestor apariții. Mesager al morții, al pădurii, dar și simbol al înțelepciunii, apariția strigidelor… începuse să capete conturul unei obsesii personale…

Fără reținerea sau amuzamentul apropiaților mei, un bun prieten m-a îndemnat la meditație. „Buha iți tot strigă ceva, ca să-ți atragă atenția…”, îi plăcea lui să-mi spună, punând accentul pe verbul care se asemăna cu denumirea unei anumite specii de bufniță – striga

“Ceva se întâmplă sau s-a întâmplat în viața ta, o problemă știută numai de tine, care te frământa de ceva vreme dar pe care rațiunea nu te lasă să o recunoști… Nu vrea să ți-o asumi. Uită tot ce știi. Uită toate cunoștințele pe care le-ai acumulat în ultima vreme despre bufnițe și încearcă să vezi această pasăre, apariție, simbol sau cum vrei tu să-l numești ca și cum l-ai vedea pentru prima oara în viața ta. Poate iese la suprafață ceva ce acum nu iți dai seama. Găsește-i adevăratul înțeles traducând ceea ce vibrează în interiorul tău.”

Acest îndemn a sădit în subconștientul meu semințele transformării…

De fiecare dată când ajungeam să cred ca am reușit sa înțeleg rolul strigidei în viața mea, apărea din nou sub o altă formă spunându-mi parcă cu o satisfacție sadică: „Tot nu ai ghicit menirea mea… mai încearcă!…”

Tentativele mele de a găsi un înțeles din toată povestea asta au fost numeroase, drumul a fost anevoios… Singur într-o lume în care nu mă mai regăseam, am luptat asiduu cu propria-mi natură… Cu ceea ce aveam să descopăr a fi … Și a fost bine… și a fost lumină!…

4. Ante vitae memorias

Flash-urile orbitoare și căldura ce-mi excitau simțurile nefirești veneau de la Pulsarul în preajma căruia mă aflam. Pluteam încet pe orbita unei planete de mari dimensiuni, trăind ultimele clipe înaintea “aruncării” mele într-o nouă dimensiune.

În apropiere se afla locul prin care pre-forma mea umană avea să facă saltul… Ciudat!… Nu eram om, existam într-o stare amorfă, aproape lichidă… Cu toate acestea eram conștient. Fusesem dotat de curând cu rațiune – o serie de mesaje interioare ca niște gânduri pâlpâitoare mă anunțau strident de noua mea stare…

[status]: baza de date – cunoștințe minime – transfer finalizat
[status]: …
[status]: componente cognitive – memorie, atenție, limbaj – active
[status]: componente cognitive – gândire, imaginație – active
[status]: componente cognitive – telepatie, preștiință – active

Lângă mine o mulțime de obiecte și mașinării complicate se mișcau haotic. Haosul era însă doar unul aparent, căci în realitate o serie de procese complexe aveau loc, multe din ele peste puterea mea de înțelegere. Tot ce vedeam era orchestrat cu mare măiestrie de o prezență apăsătoare, intangibilă și invizibilă ce o puteam simți animând totul în jur…

Mi se pregătea intrarea într-o nouă dimensiune… Procesele ce se cereau a fi realizate înainte de a primi forma umană, erau în deplina lor desfășurare. Eram într-o capsulă asupra căreia mașinăriile ciudate din jur își concentrau toată atenția. Eram într-o capsulă, dar în același timp eu eram capsula. Eram conectat și simțeam cum totul în jurul meu fusese construit, funcționa și se mișca, doar pentru mine…

[etapă]: ADN-ul uman încorporat – 99,99%
[status]: nanoboții sunt pregătiți pentru a începe ultima etapă a transformării
[notă]: exo-scheletul uman va căpăta contur până la destinație
[status]: procesul a început…

Astfel de gânduri-comenzi mi se strecurau nestingherite printre propriile gânduri ca și cum eram construit de ceva, contribuind independent de propria-mi voință. Eram conștient de momentul propriei nașteri. Fusesem programat să mă nasc!…

În paralel platforma de care eram ancorat prin numeroase harpoane își ajusta poziția folosindu-se de mai multe motoare antigravitaționale. Deja aveam suficiente cunoștințe cât să-mi dau seama că acestea erau prea mari pentru sarcina ce o îndeplineau la acel moment.

Sub mine portalul – o mașinărie cu forme ireale construită parcă în condiții draconice, începea să activeze un vortex multidimensional. Portalul era situat pe suprafața unei planete ce fusese aleasă cu un singur scop – acela de a susține trei generatoare imense dispuse la distanțe egale pe marginea unui crater uriaș, împrejmuit de o construcție artificială ce ocupa un sfert din suprafața planetei. Totul avea proporții megalitice, iar prezența acestei construcții pe o planetă aflată lângă un Pulsar nu era nici ea deloc întâmplătoare…

Pornirea portalului a avut ca efect crearea unui uragan. Pe măsură ce în atmosfera planetei intensitatea acestuia creștea, în interiorul lui se deschidea ceva similar unei găuri de vierme. În același timp motoarele antigravitaționale ale platformei păreau să-și intensifice funcționarea pentru a face față noilor schimbări… Încet mișcarea de rotație a planetei direcționa ochiul uraganului în direcția platformei.

În momentul în care forța vortex-ului nu mai putea fi estompată, harpoanele s-au retras de la sine, iar capsula s-a angajat într-o traiectorie elicoidală antrenată de forța gravitațională a planetei și mult potențată de ceea ce se forma în mijlocul uraganului. La început căderea a fost lină, crescând mai apoi în intensitate până în momentul saltului. Vederea nemaifiindu-mi obstrucționată de pereții hieroglifici ai motoarelor antigravitaționale, am putut să cuprind cu privirea măreția întregului ansamblu… Eu eram capsula. Capsula era o extensie a simțurilor mele de mai apoi.

Acele câteva clipe au durat parcă o eternitate. Eram cuprins de o liniște surdă. Nu simțeam teamă, deși în jurul meu totul începuse să trepideze alarmant. În acele momente nu știam încă ce însemna teamă. Aveam doar o senzație de profundă împlinire, pe care cu greu am putut să mi-o explic mai apoi. Urma să fac marele salt… Eram fericit!

Dacă aș fi avut un chip, sigur aș fi zâmbit stelei care părea să apună odată cu căderea mea în necunoscut…

Apoi… Nimic!…

* * *

[status]: modulul psihomotor – în desfășurare
[status]: componenta senzorială – senzația, percepția, reprezentarea – active
[status]: componenta afectivă – afectivitatea, motivația, voința – active
[etapă]: inițierea declanșatorilor emoționali – furie, frică, tristețe, dezgust, dispreț, surpriză, încântare…
[upgrade]: instalarea componentelor senzorial-afective – finalizate

Când m-am trezit prima oară dincolo de portal, căpătasem deja forma umană. Eram într-o pădure și era noapte. Foșnetul copacilor din jur anunța o furtună. Undeva în zare tunete și fulgere biciuiau orizontul. Înainte de a mă prăbuși din nou la pământ copleșit de valul de stimuli ce-mi cuprinsese dintr-o dată trupul, am văzut-o!… Prima ființă conștientă de prezența mea în această lume, mă privea curioasă de pe ramurile unui brad… Ea avea să fie declanșatorul trezirii mele de mai apoi, ea și primele mele trăiri umane…

În nenumăratele vieți trăite de atunci, nu am reușit în niciuna să-mi reamintesc vreo frântură din experiența nașterii mele… Asta până când, într-o noapte curiozitatea mi-a purtat pașii după arătarea înaripată.

Reîntâlnindu-i privirea pătrunzătoare și rece, acompaniată de strigătul frenetic de moarte, am retrăit pentru câteva clipe starea letargică de agonie declanșată de sosirea mea pe Terra și începutul existenței mele… Acela a fost declanșatorul meu… o senzație de profundă singurătate, un gând, o sămânță.

În timp, acea sămânță s-a transformat într-un fir de iarbă, apoi într-un lăstar, un copăcel, un arbore, până azi… o pădure… O pădure foarte încâlcită a crescut în mine și odată cu ea am început să mă detașez de realitate, să devin tot mai singur și gol… am început să redevin eu… [Adam] prima dronă umană.

Imagine de copertă: dejano23