Viața de după…

Viața de după…

Azi de dimineață am invadat o postare a lui Lucian Dragoş Bogdan legată de un articol în care chipurile se aduceau unele dovezi cu privire la viața de după (colț). Și uite așa în timp ce Lucian probabil scria ceva interesant sau poate doar trebăluia prin magazinul său cu decorațiuni, sus-semnatul a început o discuție pe marginea subiectului cu Teodora Matei. La discuție s-au lipit pe rând, mai apoi, Alex Lamb, Nicolae Dobre, Alexandru Ioan Despina, câțiva de-pe-margine-privitori și într-un final și “provocatorul” și “instigatorul” Lucian…

În lupta pentru titlul de “mare preot” s-au aruncat în stânga și-n dreapta cu termeni precum: spirit, harem de fecioare virgine, telomere, A, C, T, G, credință, whiskey, etc. Până la urmă a ieșit și ceva bun din toată hărmălaia aia – Teodora Matei a prins din zbor o provocare și a transformat-o într-o poezie, pe care mi-a dedicat-o. Eu o împărtășesc cu voi, că-i faină!…

A…zi-dimineață, din cafeaua fierbinte
C…âţiva stropi au sărit revoltaţi;
T…ava argintată purtătoare de ziar
G…âfâia de emoţie şi senzaţional!

„C…um e posibil (mă-ntrebai mirat,
A…rătându-mi titlul de-o şchioapă)
G…urile-cască aproape să se-nchine
T…ipilor semnând cu pseudonime?!
C…ică moartea-i un spirit (spuneai cu năduf)
G…onind zăpăcit între corp şi văzduh!
A…iurea! Ce-i ăla suflet, ce e un duh?!
T…rupul e viu fiindcă trebe să fie,
A…cizii nucleici ne fac pătimași,
T…ăcuţi, agitaţi, mai slabi sau mai
G…raşi, hidrogenul are grijă de asta
C…ând invită fosfatul la dans,
A…zotatele baze plus alte nimicuri
C…e ţi-s străine, dar extrem de utile…
T…rupu-i chimie, reacţie-n lanţ!
“G…eaba-ţi explic, că nu-i de tine…”

A…m tăcut, ştiam că tu ai dreptate,
(C…afeaua fierbinte ţi se scurgea spre coate)
T…onul de dascăl explica înţelept…
G…reu mi-ar fi fost atunci să nu cred.

C…ât hidrogen să fi fost în pasul
T…angoului dintr-o seară-nstelată?!
G…ândul se tânguie, lacrima-ngheață,
A…cizi și baze fac inimi să bată.

(Forensic de Teodora Matei 04.12.2014)

PS: pe toți cei menționați aici îi găsiți publicați în revistele SF autohtone și nu numai… Google it!…

Photo: kindofnormal.com/wumo

Cum a fost la TEDx Bucharest 2014 – Speaker View

Cum a fost la TEDx Bucharest 2014 – Speaker View

sf_la_tedx_bucharest2014

La finele TEDx Bucharest 2014: Future Spoilers, Ioana Calen de la Modulab – unul dintre speakerii TEDx și totodată sora mea de repetiții, mi-a împărtășit o teorie etologică. Îmi spunea că atunci când ești pe scenă, într-o sală cu sute de ochi, ți se declanșează o teamă ancestrală și anume “teama de a fi mâncat”. O mulțime de ochi ațintiți asupra ta se traduce în subconștient prin faptul că ești înconjurat de o haită, gata să te facă bucăți în orice clipă. În aceste circumstanțe, completez eu, creierul trebuie să evalueze rapid situația. Ai la dispoziție doar câteva secunde să iei o decizie: lupți sau fugi.

La TED te pregătești intens să nu fugi… și atunci când ajungi pe scenă, în cercul roșu, păi lupți dom’le!… Lupți cu ideile din discurs, cu bâlbâielile, cu pauzele, cu emoțiile care te sufocă, cu sudoarea pe care o simți rece pe șira spinării… Lupți cu tot ce ai și mai ales lupți cu tine. Și dă-i și luptă… în încercarea de a-ți convinge creierul că în sala aia nu e o haită de lupi, ci sunt oameni curioși și dornici să cunoască idei inovatoare ca și tine (că doar de aia te-ai dus la TED!…), nepunând la socoteală faptul că printre aceștia mai sunt și prieteni de-ai tăi.

Am amintit de Ioana Calen, dar ar trebui să mai amintesc și de Theodor Paleologu, Alex Lungu, Ioana Pelehatăi, Ioana Cozmuță, Adrian Pop, Vlad Mixich, Antonella Broglia, Anna Dumitriu, Alex May sau Delia Panait, căci tocmai ăsta e unul din lucrurile frumoase la TED – descoperi oameni interesanți. Cu unii te întâlnești să repeți discursul, cu alții interacționezi în ziua evenimentului și/sau după el; faci schimb de idei, experiență și împărtășești impresii. La final, rămâi cu un sentiment plăcut când vezi cum un alt speaker a ținut cont în discursul său de părerea ta (Theodor Paleologu), când tu faci o modificare în ultima clipă în propria prezentare, pentru că găsești interesantă sugestia altui speaker (Alex Lungu) sau când vezi cum un speaker consacrat te susține din primele rânduri, chiar dacă nu-ți cunoaște limba (Antonella Broglia)…

Oamenii văd atât de puțin din ce se ascunde în spatele unui asemenea eveniment, încât ai impresia că un discurs TED rămâne în urma a tot ceea ce s-a întâmplat precum lumina unei stele care a explodat cu mult înainte să ajungă la noi (voi).

De pregătirea speakerilor s-a ocupat o mână de oameni tineri, frumoși și veșnic zâmbăreți. Ei sunt cei care recrutează speakerii și datorită lor unele discursuri sunt atât de interesante… După mai multe zile, săptămâni sau luni de pregătire (depinde de la speaker la speaker), ei sunt cei stau acolo în spatele cortinei și ridică moralul celor cărora le e teamă să intre pe scenă sau celor care au fost deja devorați…

Cei care vin la TED (ca simpli spectatori) nu le cunosc meritele, însă își pot face o idee asupra lor analizând discursul unor speakeri (spun “unor” căci sunt anumiți speakeri care sunt atât de versați în arta oratoriei, încât nu mai au nevoie de pregătire suplimentară TED).

Calina Mircea și Eugen Stancu au fost părinții speakerilor. Calina s-a ocupat de structura discursului iar Eugen de punerea lui în scenă. Amândoi sunt foarte buni în ceea ce fac și chiar dacă nu i-am ascultat eu tot timpul, am avut o mulțime de lucruri de învățat de la ei. Discursul asupra căruia Calina și-a pus amprenta, îl voi publica într-o postare viitoare alături de filmarea TED. Sunt tare mândru de forma lui v12.0 (nu neapărat și de modul în care l-am transmis publicului. În momentele alea mi-aș fi dorit să fi făcut niște cursuri de actorie înainte…). Multe din lucrurile învățate de la Eugen nu cred că am fost în stare să le pun în practică din cauza panicii pe care o resimțeam de fiecare dată când intram pe scena aia – la repetiții și apoi live (Vlad Mixich a vorbit foarte frumos despre asta în discursul său, precum și Andrei Dinu, creierul din spatele întregului eveniment, la finalul său). Și chiar dacă la ieșirea de pe scenă, Eugen părea încrezător, am aflat ulterior câte emoții a avut în același timp cu mine și cum număra el secundele dintre pauzele mele de vorbire, lucru care m-a făcut să râd ulterior. Pe Teodora Adelaida n-am s-o uit niciodată cum a venit ea la mine și m-a întrebat: “Cum te-ai simți dacă ai intra tu primul pe scena TED?…” (deși eram al doilea în program și încă mai visam cum voi repeta eu de un milion de ori până ce-mi venea rândul…). După expresia feței, la aflarea unei asemenea vești se aștepta probabil sa mă transform în vreun balaur. Am zâmbit și mi-am zis în sine: Luptă, căci fuga e mai rușinoasă!… Apoi, mai era și Patricia Drugă de care uitasem la un moment dat, deși la penultima repetiție preluasem o idee bună de la ea, pe care mai apoi am introdus-o în prezentare. Și la final Alexandra Nica, omul care m-a recrutat pentru TED, care a crezut în mine și în proiectele mele și care s-a bucurat cel mai tare când am ieșit de pe scenă… Sărea (la propriu) în sus de bucurie și-mi striga: Esti speaker TED, ești speaker TED!…

Le mulțumesc pe aceasta cale pentru toată dăruirea și profesionalismul de care au dat dovadă. Acum și aici le-a venit rândul să iasă pe covorul roșu sub lumina reflectoarelor – “Doamnelor, domnule… aș zice că sunteți niște învingători!…

PS: Eugen pe lângă faptul că este un bun orator, îi mai place și să scrie. O face cu spor pe lapunkt.ro

 Copertă: de la stângă la dreapta Calina Mircea, Teodora Adelaida, Eugen Stancu, Patricia Drugă și Alexandra Nica.

Fotografiile au fost realizate de fotografultau.ro

Yaybahar

Yaybahar

Pe vremea când citeam Dune și mă gândeam la cum ar putea suna un baliset, sau când încercam să-mi imaginez un instrument exotic de pe o planetă care exista doar în mintea mea, îmi luam în primire clasica veioză “tip arhitect” și începeam să-mi trec unghiile peste arcurile ei. Eram fascinat de sunetele grave care se formau în funcție de cât de întinse erau arcurile.

Azi am aflat că un turc pe numele său Görkem Şen a inventat un instrument care folosește exact același principiu și i-a dat și un nume – Yabahar (“bahar” în turcă înseamnă arc sau primăvară). Faptul că e vorba de un turc nu mă surprinde căci de îndată ce-l asculți, recunoști tonalitățile orientale.

Din punct de vedere al înfățișării, yaybaharul este un hibrid straniu între un șevalet, un violoncel și două până la patru arcuri lungi. Toate puse la un loc par mai mai mult a fi o improvizație de cămin creată pentru a usca rufele și mai puțin un instrument acustic. În ciuda aparențelor, sunetele obținute din această “adunătura de corzi” sunt similare cu cele produse de sintetizatoare

 

 

Yaybahar by Görkem Şen from Olgu Demir on Vimeo.

Plec pe Marte

Plec pe Marte

 

Gata, m-am săturat de tot și de toate! Îmi fac băgăjelu’ și mă car de aici. Vă las și nu mă mai uit înapoi. Mă așteaptă o viață nouă. Puțin cam roșie, dar asta e!… Nu poți să le ai chiar pe toate… Vă pup!… Pa-pa!

Aș vrea eu să pot spune toate cele de mai sus în cel mai serios mod cu putință, dar nu e încă gata apartamentul de pe Marte. Ăștia de la Nasa tot întârzie cu execuția Complexului Marțian nr.1. Până una alta s-au gândit ei să ne trimită mai întâi numele pe Marte, pe urmă restu’: cațelu’, purcelu’, gândacii de bucătărie, tot!…

Dacă vrei să fim vecini, ia-ți biletu’ de aici: http://mars.nasa.gov/participate/send-your-name/orion-first-flight/

Numele noastre și nimic mai mult vor porni spre Marte pe 04 Dec 2014, într-o capsulă de generație nouă de tip Orion, într-un zbor de test. Dacă lucrurile merg bine data viitoare vor trimite și niște oameni atașați de numele alea… Nu mulți că nu au loc… Doi, trei, vedem noi prin 2030…

Realitatea oricărui individ, ca și viziunea sa asupra lumii în care trăiește, a ceea ce înseamnă divinul, sufletul, dragostea sau sensul vieții, sunt supuse subiectivismului, relativității, transformării și în final dispariției…

Read more
#bookchallenge

#bookchallenge

După isteria cu Ice Bucket Challenge, pe internet (mai ales în rețelele de socializare) a a apărut o nouă formă de epidemie ideatică – book challenge. Epidemiile ideatice și comportamente sociale contagioase au existat dintotdeauna cu efectele lor benefice (vezi modul în care Google analizează răspândirea gripei pe glob pornind de la numărul de căutări și numărul de articole apărute pe internet) sau dăunătoare (vezi modul în care în istoria omenirii mai mulți dictatori au reușit sa subjuge ideilor lor mase întregi). Aceste epidemii au multe în comun cu epidemiile reale, cele generate de microorganisme, însă, spre deosebire de acestea cele ideatice pot avea și efecte pozitive și se pot răspândi cu o viteză incredibilă datorită mijloacelor de comunicare disponibile în momentul de față. Ma gândesc că e posibil la un moment dat ca o idee să circule atât de repede încât ar putea schimba peste noapte valori și concepții, dar în același timp văd și reversul medaliei – de exemplu cum ar arăta lumea dacă ar fi cuprinsă de o epidemie ideatică în care suicidul ar înlocui acea găleată cu gheață turnată în cap?

Revenind la Book Challenge – pe românește leapșa cu o listă de cărți preferate sau care te-au marcat, trebuie să recunosc că nu am fost chiar printre primii vizați de acest fenomen, însă când a sosit momentul am fost trosnit din trei părți în aceeași zi. Urmărind reacțiile celorlalți, care variau de la “eu nu pot să mă rezum la o listă de 10 cărți, căci toate cărțile m-au marcat” până la liste in-extenso, de dragul acestei ideii din spatele acestei epidemii dau curs invitației venită de la Valentina Tîrlea, Iulia Munteanu și Dan Kawa, prin această postare. La rândul meu voi nominaliza și eu pe câțiva, dar nu aici ci pe Facebook.

Lista de mai jos cuprinde 10 cărți (basme, povestiri, nuvele, romane, etc.) care m-au marcat pozitiv. Ordinea cărților este cronologică – un detaliu pe care eu îl găsesc relevant în astfel de clasificări personale.

  1. Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte de Petre Ispirescu
  2. La Medeleni de Ionel Teodoreanu
  3. Metamorfoza de Franz Kafka
  4. Ciuma Albă de Frank Herbert
  5. Un Genetician Privește Lumea de Constantin Maximilian
  6. Împăratul-zeu al Dunei de Frank Herbert
  7. Cartea celor cinci cercuri de Miyamoto Musashi
  8. The Book of Runes de Ralph H. Blum
  9. Alchimia de Serge Hutin
  10. Golem XIV de Stanislaw Lem

Acum, numai cine a făcut o astfel de lista știe cât de greu e sa aleagă dintre toate cărțile care l-au influențat pe cele mai de seama, și… partea frumoasa a book challenge-lui e ca te face să arunci o privire în tine… la fundația propriei persoane.

Pe mine unul o astfel de listă îmi spune ceva despre persoana care a făcut-o… mă ajută să văd dincolo de coperți exact ca în videoclipul sugestiv de mai jos…

Scrieri Blitz – laborator de texte după imagini

Scrieri Blitz – laborator de texte după imagini

bucuresti-3

Pe Valentina Tîrlea am cunoscut-o la Clubul de Lectura Nemira. Vine rar și atunci când o face are aerul ală de observator detașat. Cluburile de lectură, cenaclurile, atelierele de creație și alte evenimente de gen sunt un fel de pepiniere de scriptori – oameni care au valențe scriitoricești sau care vor să și le descopere. Fie că au doar planuri mărețe, fie că țin un blog, fie că scriu deja articole, povești, nuvele sau romanul vieții lor, îi găsești și se simt bine în acestă lume. Cunoscând acest detaliu, am abordat-o pe Valentina direct, întrebând-o ce scrie. Așa am aflat de Scrieri Blitz – un atelier de creație literară online (mie îmi place să-l numesc laborator), unde cei din categoria mai sus amintită dar și cei care sunt certați cu timpul își pot încerca condeiul (a se citi tastatura), după ce în prealabil se lasă inspirați de o imagine. La final rezultă o sumedenie de realități alternative (al căror punct de reper unic este acea imagine), concretizate în texte-viziuni nu mai mari de 200-300 de cuvinte (text integral sau fragment continuat cu un link către blogul personal). Pe mine unul, m-a încântat atât de mult ideea proiectului încât am convenit să-i iau Valentinei, primul interviu GOLEM_14. Iată ce a ieșit:

1. Descrie-te în câteva cuvinte.

Am niște porniri evazioniste declanșate în mare parte de o carpetă cu Răpirea din serai agățată pe un perete, la bunică-mea, la care mă tot holbam când eram mică. 🙂

2. Care e ultima carte SF pe care ai citit-o?
Am citit într-adevăr de curând un text SF foarte dens, condensat, destul de tulburător: era lista cu ingrediente de pe o pungă de chipsuri cu aromă de mici 🙂 Adevărul este că nu gust în special literatura SF. Pentru mine, literatura trebuie să fie în primul rând un experiment în limbaj.Totuși, ultima carte SF citită a fost Ghidul autostopistului galactic, de Douglas Adams. E mai mult decât un SF. E un delir cerebral și ludic, absurdul exorcizat prin râs.

3. Când și cum a început proiectul “Scrieri Blitz”?

A început cum începe orice lucru: te trezești într-o dimineață și, pac, ai o viziune: Ioana D’Arc îmbrăcată-n fustă mini, cu pompoane roz, după reconversia profesională din Fecioară de Orléans în video chattistă din Rahova. Apoi auzi niște voci, firește. Niște voci și niște copite de cal prin fața blocului: fiaaare luăm, fiaaaare 🙂
Și normal că te întrebi cum se întreabă tot omu’: cum pot eu reconcilia aceste lumi atât de orțate? Așa că te apuci să transcrii filmul interior care rulează oricum fără să-ţi ceară voie. E un act de igienă. Te exprimi. În franceză, verbul „exprimer” înseamnă și „a stoarce”. De fiecare dată când folosesc cuvântul „a exprima” mă gândesc inevitabil la „s’exprimer comme on exprime une orange”, adică te exprimi ca și cum ai stoarce o portocală. Cam așa e, de fapt. În toți inizii pe care „îi chinuie talentul” într-un fel sau altul, mustește o nebuloasă artisticoidă care trebuie stoarsă ca să fie evitate inundațiile, imploziile. Pe de altă parte, tot bunică-mea folosește expresia „umbli ca o rufă nestoarsă”..trebuie să recunosc că e o opoziție semantică binevenită. 🙂 Mă gândesc c-ar putea fi o continuare la reclama de la Johnnie Walker: keep walking… ca o rufă nestoarsă. 😛

E clar că rândurile de mai sus sunt o glumă. Parțial. 🙂 Adevărul este că proiectul Scrieri blitz a început în urma întâlnirii cu un autor de literatură horror foarte talentat. E vorba de A.R. Deleanu, care a moderat un atelier de scriere creativă organizat de AdLittera Project. El a propus un exercițiu standard din creative writing: „ia, scrieți voi un text pornind de la poza asta”. Era o fotografie cu un tip pozat din spate într-un gang întunecat. Un gang-ster. :)) Fiecare participant la workshop a scris câte un text. Așa că m-am gândit c-ar fi fain să juxtapunem perspectivele astea într-un text unic, colectiv. Și așa a apărut blogul colectiv Scrieri blitz, pe care am continuat exercițiul început. Deci primul post colectiv de pe blog a fost cu textele alea: scrieriblitz.com/un-barbat-un-gang-si-mai-multe-posibilitati
M-a frapat faptul că fiecare dintre noi a avut o interpretare diferită asupra aceleiași poze pentru că asta ilustra o idee care mă preocupă foarte mult, cea de „reframing”. E un concept din NLP care-ți permite să conștientizezi că realitatea e mai flexibilă decât îți imaginezi tu, că percepția nu e egală cu realitatea și că fiecare dintre noi este într-o mare măsură creatorul propriei realități.

4. Mai există în România și alte proiecte de acest gen? Dar în afară?

Sincer, nu știu. Nu am cercetat.

5. În momentul de față sunt 8 autori înscriși în proiect. Cine sunt ei?
Sunt câțiva colegi de la workshop-ul de creative writing de care vorbeam. Oameni cu înclinație spre scris cărora le-a plăcut ideea. Și mai sunt câțiva oameni care s-au alăturat proiectului din proprie inițiativă, ulterior.

6. Cine alege fotografiile și pe baza căror criterii o face?
Pozele se aleg prin rotație. Fiecare dintre noi propune câte o poză. Eu stabilesc dacă o poză propusă va fi folosită sau nu.

7. Cum poate cineva să-și aducă propria contribuție?… Există criterii de selecție a textelor sau a autorilor? De fapt… care sunt regulile jocului?
Doritorii ne pot contacta prin pagina de Facebook și discutăm detalii. E un blog de creative writing, nu de autori consacrați. Pentru a înțelege miza blogului, vă invit să citiți descrierea din rubrica „Despre”.

8. V-ați gândit să folosiți pe lângă fotografii și alte elemente media precum filme scurte sau sunete?
Am folosit la un moment dat un stop cadru din filmul „Nuovomondo”, de Emanuele Crialese (scrieriblitz.com/scrieri-blitz-lap).

9. Care este fotografia care a inspirat pe cei mai mulți? 

N-am contorizat aspectul ăsta. Toate pozele au generat texte interesante. Am avut onoarea să colaborăm cu fotografi români excepționali printre care nume celebre ca Vlad Eftenie (câștigător al Sony World Photography Award), Cosmin Bumbuţ, Alex Gâlmeanu, Cristian Vasile (aka Igu), Anca Cernoschi, Cătălin Georgescu. Le mulțumim încă o dată cu această ocazie. Există fotografi români super talentați. Personal, am descoperit un univers care-mi era străin înainte.
Printre posturile cu cele mai multe vizualizări a fost unul inspirat de o poză semnată de Cristian Vasile și preluată de pe București Optimist. E fotografia unei tipe care trece cu bicicleta pe un pod de pe Dâmbovița. Igu e așa de talentat încât imaginea pare surprinsă în Amsterdam. 🙂

10. Din câte am observat eu, pe site-ul vostru promovați atât autori de texte cât și fotografi. După cum e structurat website-ul scrieriblitz.com, interesul pentru o fotografie se poate măsura pe baza numărului de texte ale autorilor. Vă gândiți cumva în viitor să introduceți o modalitate de cuantificare a calității textelor, de tipul vot cu steluțe sau număr de like-uri pe care să le acorde cititorii voștri fiecărui text/autor?

Da, este o sugestie interesantă. Deși mă deranjează isteria like-urilor de pe Facebook. Sistemul de voting este democratic, într-adevăr, dar te și transformă fără să vrei într-un dependent de validare externă. Ideea e să fii validat intern. Contează cum te simți tu. Te simți bine că scrii? Keep calm and write! 🙂

11. Mi-aș dori să văd, peste câțiva ani, proiectul Scrieri Blitz având cel puțin 800 de autori și de zece ori încă pe atât texte postate. Tu cum îl vezi în viitor?

Da, sună bine. Asta dacă o să mă apuc de comerț cu sclavi ca să fac bani de investit în promovare. 🙂 Știi că Rimbaud, după ce s-a lăsat de scris, s-a apucat de negoț cu sclavi. Mă gândesc că se poate încerca și invers. 🙂

12. V-ar avantaja dacă proiectul vostru ar fi sponsorizat de vreo editură sau vreo firmă din aria fotografiei?

Ca să-l parafrazez pe Iisus: Lăsați editurile și firmele să vină la noi. 🙂 Și discutăm detalii.

13. La ce alte proiecte mai lucrezi?

Mai am un blog personal pe care postez din joi în Paște, la propriu. 🙂  rebusolari.wordpress.com

14. Dorești să mai adaugi ceva?
Da. Mulțumesc frumos pentru invitația de a răspunde la întrebări. Interesul acordat proiectului Scrieri Blitz ne onorează, pe mine și pe colegii mei.

foto: Cristian Vasile

Art Safari

Art Safari

Art Safari este primul pavilion profesional și public de artă, destinat deopotrivă artei de patrimoniu şi artei contemporane din România, ce a reunit în perioada 22-25 mai 2014, în București, peste 100 de galerii şi dealeri de artă, dar și muzee și institute culturale, atât din ţară, cât şi din afara ţării.

Art Safari așa cum l-am văzut eu…

Rumi – Iubirea a spus

Rumi – Iubirea a spus

O carte valoroasă este o carte pe care ajungi să o cauți. Valoarea ei crește și mai mult în ochii tăi atunci când găsirea nu este ușoară.

Jalal al-Din Rumi a fost un teolog genial, un reprezentant marcant al islamismului, învățat renumit, adorator al Lui Dumnezeu și totodată unul din cei mai mari poeți mistici ai tuturor timpurilor. Acest volum cuprinde selecții din poeziile lui Rumi. Sunt aici adunate gândurile care i-au înfrumusețat viziunile și aspirațiile, ca și exclamațiile de fericire sau suspinul extatic al iluminării. “Am venit să strălucesc” a spus Rumi, iar când citești versurile lui uiți de limitările pe care le ai. Nu mai rămâne nici un singur strop al inimii tale care să nu vibreze de fericirea trezirii la realitatea celei mai profunde frumuseți, nu mai ești omul obișnuit al unui orizont mărginit, ci scânteierea vie a celui care își recunoaște înțelepciunea. Poezia lui nu este pentru minte, ea este respirația vieții care într-o clipă de adevăr te duce la întâlnirea cu tine însuți. Versurile sunt autobiografice în sensul în care, vorbind despre sufletul misticului, vorbesc despre viața sa.

Simona Trandafir

 

Știi ce ești?
Ești un manuscris al unei scrisori divine,
Ești oglinda care reflectă o față zeiască.
Acest univers nu este în afara ta.
Privește în tine;
tot ceea ce vrei să fii
Ești.

[Rumi – Iubirea a spus… (întregul poem)]

 

 

O scrisoare

O scrisoare

Vreau să împărtășesc cu voi o bucurie.

Odată cu probele ajunse din teritoriu (pentru proiectul mtDNA.350RO), într-un plic am găsit și o scrisoare… Şi nu orice scrisoare, ci una lungă de vreo 4 pagini, bătută la mașina de scris. Inițial am crezut ca este o glumă. Cine mai are timpul și răbdarea, de a scrie ceva (în cazul de față o scrisoare) prin dactilografiere, în ziua de azi? Apoi, am citit-o…

Am și eu o mașina de scris pe numele ei de domnișoara “Erika”. Dânsa își ascunde pudoarea (ca să nu spun inutilitatea) ghemuită într-un colț de șifonier. O vreme mă gândeam că o țin pentru vreo apocalipsă. Aceasta m-ar fi lăsat fără curent electric și atunci eu aș fi avut cu ce să-mi scriu ultimele rânduri înainte de vreo invazie sau de un oricare alt sfârșit, într-o manieră lizibilă (căci altfel descâlcirea scrisului meu de mână ar fi dispărut odată cu mine). Apoi m-am sucit. Apocalipsa se lasă prea mult așteptată, așa că m-am hotărât să o țin pentru a da o lecție nepoților mei prezumtivi, de tipul “vedeți voi ce greu se scria înainte, nu ca acum când, pentru a scrie un text, e suficient să dictezi unui computer”.

Văzând că scrisoarea nu este nicio glumă și nici hârtie de ambalat vintage, am cautat să văd cine a scris-o, căci se născuse subit bănuiala ca autorul ei ar trebui sa aibă o etate înaintate… Și era și firesc să fie așa… Am găsit într-un colț anul nașterii 1932.

Evident am rămas profund impresionat. Un domn de 82 de ani, a citit despre studiul meu, a făcut eforturi în a participa la el și mai mult s-a gândit să împărtășească cu mine opiniile sale pe tema proiectului. Mă înclin în fața domniei sale și aștept să vină rezultatele. Cine știe s-ar putea să-i scriu și eu o scrisoare de răspuns. Tot la mașină. La Erika…

PS: Ulterior am aflat că domnul E.P. a fost profesor și a terminat Facultatea de Filozofie.

Stimate Domnule Florin Stanciu,

Citind ziarul Evenimentul zilei din 16 dec. 2o13 am aflat de studiul genetic întreprins de Dv. Nu m-a surprins citind că italienii nu au găsit în genomul românilor obârșia lor latină. Latinitatea în sine nici nu ar prea avea cum să predomine. Iată de ce cred eu:

  1. Migrațiile primare care au pătruns în Europa, (prin est) s-au încheiat prin sedentarea grupurilor umane pe cursuri de ape sau pe țărmuri de mare. (vezi Italia) Pe țărmurile italice s-au așezat foarte multe asemenea grupuri: etrusci, sabini, latini etc. Ulterior, în primul mileniu, peste acestea au avut loc alte migrații (năvălirea barbarilor – cum am fost învățați la școală). Deci, într-un timp istoric relativ scurt, peninsula italică a devenit, cum s-ar spune, o mișcare browniană din punct de vedere genetic.
  2. Teritoriul Daciei era mult mai vast decât azi și decât peninsula italică, iar populația dacică era relativ omogenă și, firește, mai puțin densă față de cea din peninsulă.
  3. Legiunile romane (și cortegiile lor numeroase care formau mașinăria romană de război) care au cucerit Dacia aveau ele însele o structură etnică (și genetică) extrem de eterogenă. Împăratul Traian, el însuși, era originar din Peninsula Iberică. Legiunile lui erau alcătuite din oameni proveniți și din colonii: greci, persani, gali, africani (egipteni, cartaginezi etc.), evrei etc. Peste toate astea, eu sunt convins că chiar printre italienii de azi sunt inizi care nu au gene latine, se pare că latinii nici nu erau o populație numeroasă, dar faptul că întemeierea Romei s-a făcut sub regi latini care au impus limba latină, aceasta a adoptat și termenul de latinitate a peninsulei. În acest sens sunt curios să văd concluziile ce le veți trage privind genomul oltenilor. În ziar se spune că studiul va reflecta dacă oltenii se trag de fapt din moldavi sau invers. Eu unul nu cred asta. Oltenii au niște particularități sui generis, față de restul românilor. Limba de toate zilele a oltenilor are la bază perfectul simplu (fusei, mâncai etc.), verb din limba latină în conjugare aproape identică, folosit azi și în vorbirea curentă a italienilor. Oltenii au totodată și trăsături psihice și caracteriale specifice, cu determinări clar genetice: spirit puternic de întreprinzători, urmărirea profitului din orice, sunt foarte sociabili, de viață, foarte veseli, optimiști și mai ales șmecheri (cât cuprinde! – vezi expresia tipică de “oți”). În opinia mea, ei au și muzica folclorică cea mai frumoasă din țară. Mai demult, din lecturile mele sau din discuțiile avute, am înțeles că Legiunea a X-a (?) Gemina, încartiruită în Oltenia, era preponderent alcătuită din evrei, etnie la care găsim aceleași trăsături ale oltenilor menționate mai sus. Deci, binomul investigației Dv. “olteni sau moldoveni”  nu ar putea viza și “olteni sau evrei” (mai în glumă sau mai în serios)?. În acest sens, de reținut și că la un moment dat, în timp ce în România erau, până să plece, cca 800.000 de evrei, în Oltenia erau foarte puțini. Unul dintre cei puțini a fost celebrul Eugen Ionescu. Când am avut ocazia am căutat să verific această informație: aflându-mă în localități oltenești în diferite ocazii am căutat de fiecare dată aproape să vizitez cimitire unde, într-adevăr, am constatat un număr de morminte evreiești extrem de mic.
  4. Concomitent cu colonizarea romană cu populație cu genom “pestriț”, adusă din peninsulă, a avut loc și o depopulare a Daciei, când Roma a trimis în peninsulă 500.000 de daci (bărbați = cromozomul Y !) ca sclavi, gărzi pretoriene, gladiatori etc. România anilor 1940 abia avea 16 milioane locuitori. A fost a doua mare captură de război umană a Romei, după cea din Galia lui Cezar care se ridica la un milion de sclavi.
  5. Cât despre descoperirea italienilor că românii au mai degrabă gene slave decât latine, mă întreb dacă nu au prelevat probe de la slavi din Rep. Moldova, mulți dintre aceștia și-au procurat pașapoarte românești pentru a putea sta în UE. Nu putem ignora însă faptul că suntem încercuiți de slavi, cu consecințele de rigoare, plus ocupația sovietică de după război. Să vă spun o glumă edificatoare în acest sens! În 1946 (eu aveam … ani), România era în (de)plină ocupație cu soldați sovietici, care, conform comicului C-tin Tănase, aveau sloganul “davai ceas, davai soție, harașo tovărășie”. Pe fondul acestei situații, trei soldați sovietici năvălesc peste o familie în casă; îl bat sălbatic pe român, îi violează fetele și nevasta, îi iau ceasul și alte bunuri și pleacă. Românul se duce la miliție să reclame. Pe drum își face socoteala cum să reclame, pentru că dacă spune că soldații erau sovietici, atunci îl vor bate și (…). Intră în secție. Milițianul îl vede plin de sânge, rupt și îl întreabă ce-a pățit. Românul: Tov. milițian, au năvălit în casă peste familia mea trei soldați japonezi și m-au bătut, mi-au violat fetele și nevasta, mi-au furat ceasul și alte bunuri… Milițianul îl oprește și după ce se uită la colegii săi nedumerit îl întreabă pe român! Soldați japonezi ai zis ? Ești nebun? Unde ai pomenit tu soldați japonezi în România? Poate soldați sovietici! Românul! D-voastră ați spus asta!! Așa că ceea ce este sigur este că nu avem gene japoneze, din păcate. Iată de ce e posibil ca italienii să aibă dreptate. Să nu pierdem din vedere că pentru a exprima cuvinte de maximă afectivitate în limba română (latină) folosim cuvinte slave precum dragoste, iubire cu derivatele lor (iubit/ă) etc. În zona mea de naștere nu se foloseau astea, ci amurez, amurează, a se amureza, muiere, sudul țării fiind preponderent izolat și rural.

Revenind la studiul genetic din Italia privind latinitatea noastră, de menționat și faptul că, mai ales în Transilvania, era, și mai este încă, în ciuda maghiarizării, de două mii de ani, folosirea numelor pur latine: Septimiu, Lucrețiu, Liviu, Coriolan(uș) etc, etc. Numele E. pe care îl port este folosit în lunca Dunării din Muntenia ca prenume, în timp ce în restul țării este nume de familie. O influență de peste Dunăre, a populației greacă, tracă, greco-romană. A urmat apoi colonizarea slavă de la Dunăre la Adriatica urmată de cea turcească, toate acestea ducând la modificările genetice și cu influențele de comportament și limbaj corespunzătoare (calabalâc, bre, hai sictir, bacșiș, șalvari, etc.).

Nu știu cât de extinsă este sfera investigațiilor Dv., dar ar fi de mare interes și punerea în evidență a rezultatelor funcționării acestui soft genetic trecut și prin filtrul instructiv-educativ al societății. Privit prin filiația formării și funcționării acestui soft genetic, rezultatele par să fie mai puțin pozitive și mai mult retrograde. De exemplu, eu consider că generația mea este ultima care a apucat faptul că până puțin după război, la țară (România = 75 % populație rurală, preponderent analfabetă) ușile caselor nu se încuiau, lumea fiind plecată toată ziua la câmp. În cel mai rar caz, cheia era (știa oricine asta!) sub preș. Astăzi însă, ușile sunt încuiate ca în basme, cu șapte chei dar zmeii le vin de hac. Se fură în dușmănie: până și parchetul și prizele din casă, nu m-ar mira să aud că se fură și pereții apartamentelor de la bloc; se fură identitate și voturi etc.

De violență, ce să mai spunem? În anii ’60, eram student în a doua mea facultate, când am dat în Scânteia peste o știre de zece cuvinte care spunea că cercetători din occident au declarat că crima are o determinare genetică. Eu gândeam asta încă înainte să citesc știrea. Numai că mă întrebam ce caută o asemenea știre într-un ziar comunist care pune asemenea fapte în cârcă societății capitaliste aflată în “descompunere”, bazată pe dictonul homo homini lupus. Am gândit bine pentru că după 3-4 zile, Scânteia a revenit cu un alt anunț la fel de lapidar ca primul în care spunea că știrea inițială a fost retractată, se pretindea, de către același for. De fapt, ea nu convenea ideologiei comuniste. Știrea respectivă nu convenea nici bisericii, oricare ar fi ea, pentru că însemna că Dumnezeu era beat criță când a creat “omul” și i-a încurcat genele. Eu nu am auzit nici până azi care este poziția geneticii față de determinarea crimei. Eu sunt convins că vina o poartă niște gene. Omul este un animal de pradă. Cimpanzeii, din care descindem, am văzut în diferite documentare TV, comit crime (!) incredibile. Crima a fost din totdeauna (și mai este!) un mod de asigurare a existenței. La început în scop de canibalism iar mai apoi (astăzi parcă și mai și) în scop de jaf. Nu mai vorbim de crimele cu pretexte de legalitate: religioase (sacrificii pentru zei); arderea pe rug, trimiterea mai repede pe lumea cealaltă la D-zeu, etc. Cercetările italienilor spun că genomul națiunii române este sărac în gene latine și mai consistent în gene slave. Dacă este chiar așa, se poate atunci trage concluzia că genomul națiunii române nu este un produs DOC (De Origine Controlată) și, deci, este un produs modificat genetic. De regulă, asemenea produse sunt respinse de popoare, vezi românii respinși mai peste tot în Europa, din cauza comportamentului lor. Numai că de 60 de ani, în Europa este un trend crescător de creare a unui genom nou, european, din considerente obiective, cum se întâmplă de sute de ani în America. Acesta va sta la baza Statelor Unite ale Europei.

Domnule Stanciu, realizez că m-am lăsat furat de subiectul investigației dv. și am depășit limitele bunei cuviințe în ce privește răbdarea dv. Vă cer scuze.

Cu deosebită stimă

E. P.

București,13 martie 2014

Cu prezenta, am depus și cele două eprubete cu exsudatul pt. investigație.

Despre sinucigașii pe care îi urăsc…

Despre sinucigașii pe care îi urăsc…

Există o categorie anume de sinucigași care mă înfurie la culme. Ăia care vor să atragă atenția asupra lor însă sunt suficient de lași cât să nu-și ducă la bun sfârșit imboldul. Ei vor doar să fie salvați…

* * *

Universul asta s-a chinuit să te screamă după o evoluție de 13.798 ± 0.037 miliarde de ani și tu în ignoranța ta vrei sa-ți iei zilele doar pentru că “nu te înțelege lumea” sau pentru că “te-a părăsit iubitul / iubita” sau pentru cine știe ce alt rahat cu ochi ți-ai mai imaginat tu ca motiv demn de sinucidere.

Să nu uitam că în încercarea asta a ta există șanse mari să rămâi cu sechele pentru restul vieții… Da!… Vei fi salvat… dar asta, la fel de bine, poate presupune imobilizarea la pat și dependența de niște nefericiți, care întrucât, bun sau rău ești al lor, iți vor acorda atenția aia pe care o căutai, sub formă de supe calde prin vreun tub și schimbat de pamperşi.

Ce zici?… Că nu mai suporți?… Că e dreptul tău să alegi ce faci cu viața ta?…

Ei bine nu sunt absurd… Dacă vrei să o faci… FĂ-O DRACU’ CUM TREBUIE!!!… Fă-o cu spectacol… Fă-o cu stil… Fă-o memorabil… Fă din eveniment scopul vieţii tale… Un act al perfecțiunii…. Un lucru premeditat până la ultimul detaliu…

Nu știu!… Ia o drujbă, pune-o în mijlocul sufrageriei… tapetează-ți pereții cu propriile organe și asigură-te că înainte ai lăsat ușa deschisă la apartament cu un mare afiș cu săgeată, pe care să scrie cu litere de-o șchioapă “Artă Contemporană”.

Sau, inventează un instrument precum doctorul Joseph I. Guillotin care a cerut în 1789 introducerea utilizării ghilotinei, pentru a pune capăt execuțiilor crude anterioare, în care călăul nu reușea deseori decapitarea la prima încercare. Eventual ceva care să te lichefieze… sau care să te pulverizeze rapid… un acid… un laser… sau o combinație, ceva… Fii creativ!… Poți să faci testul final chiar tu!… Şi mai știi cum dă norocul peste tine, de rămâi în posteritate ca inventator de seamă, chiar dacă trecerea ta în cărțile de istorie s-a făcut inundând vecinii cu propria zeamă?!…

Sau, du-te la război… Du-te, bate-i pe toți… Ori mergi în zonele afectate de cataclisme, salvează câțiva amărați… Post-mortem o să devii erou și nimeni nu va știi că în realitate ai fost un afurisit de sinucigaș…

Te-ai saturat de lumea asta?… Nu te regăsești în ea?… Ești sociopat?…

Perfect, am o soluție și pentru asta!… Uite… Natura te așteaptă cu brațele deschise… Ia exemplul lui Victor.

Victor a lucrat în portul fluvial din Krasnoyarsk, iar la vârsta de 47 a decis că lumea modernă e viciată și nu e pentru el. El a lăsat totul și a mers în pădurile îndepărtate ale Siberiei, în căutare de singurătate și armonie. Trăieşte de zece ani într-o colibă ​​mică de pe malul râului Enisei. Hrana sa este compusă din peștele pescuit din râul Enisei, ciuperci și fructe de pădure. Când vrea să se distreze, citește din Biblie.

* * *

Până și poveștile sinucigașilor înarmați… Da-da!… Ăia care își iau zilele după ce mai întâi curăță de pe fața pământului pe toți cei cărora le-au împrumutat cărți sau cartonașe cu pokemoni, ce nu le-au fost mai apoi  returnate… Până și astea mi se par mai verosimile decât tentativele de suicid acaparatoare de atenție!…

Așadar, nu te omorî, lașule… Stai aici cu noi, fii masochist, chinuie-te așa cum facem toți… Dă din coate, zbate-te!… Arată că poți să faci și tu ceva pe lumea asta…

Poți să începi prin a fii un nesuferit, dacă nu știi cum, iți spun eu… începe prin a face zile fripte unora… E și asta o alternativă de luat în seamă!… Dar atenție nu consuma aerul degeaba. Fă-o cu cap!… Dacă mai ai!…

Povestea lui Victor și alte fotografii: http://moimir.org/sibirskij-otshelnik

Povești de speriat copiii

Povești de speriat copiii

Sunt câteva povești horror care mi-au marcat copilăria. Unele sunt frânturi din povești publicate, altele sunt legende urbane sau întâmplări reale, altele sunt scorneli personale… Iată doar câteva:

1. Fratele doctor (din categoria legende urbane / întâmplări reale) – Poveste spusă de părinți în urma unui incident care s-ar fi petrecut undeva în Romania anilor ’80, probabil ca o atenționare la ce implicații putea să aibă curiozitatea excesivă și/sau incapacitatea de a face diferența dintre bine și rău.

Se spune, că o anumită familie, după cum se obișnuia adesea în acele vremuri, își lasă copii, o fetiță și fratele ei mai mare, închiși în casa, pe perioada în care părinții erau la muncă. Influențat de o anume știre sau film vizionat la TV, în care se explica procedurile unei operații medicale, fratelui i-ar fi venit în gând să aplice aceleași tehnici pe sora lui mai mică, în ideea de a o face “mai bine”. Bineînțeles incizia de mare finețe a fost făcută la nivelul abdomenului cu un cuțit de bucătărie. Primul care a ajuns acasă a fost tatăl, care văzând scena de groază, a înnebunit și sub impulsul momentului și-a aruncat fiul pe geam, de la nu mai știu ce etaj.

2. De-a v-ați ascunselea (din categoria legende urbane / întâmplări reale) – Poveste spusă de bunica.

Un grup de copii se jucau de-a v-ați ascunselea. Unul dintre copii s-a ascuns în frigider, unde a rămas blocat, fiind găsit după câteva ore mort prin sufocare. Pe vremea bunicii mele, frigiderele aveau un sistem de închidere care nu iți permitea să deschizi ușa din interior.

3. Sfârșitul lumii (din categoria scorneli) – Poveste spusă de o vecină cu câțiva ani mai mare că mine, eu având 4 ani.

Vecinica mea îmi spunea cu un ton nonșalant, cum că peste câțiva ani (probabil în anul 2000), va veni sfârșitul lumii, materializat printr-o bălmăjeala de potop și îngeri coborați din cer… și să nu uit și de personajul cheie “Anticristul” care făcea și dregea, vrute și nevrute și mai ales… cai verzi pe pereți… În fața terorii prezentate, am avut o reacție de negare crezând ca-i vreo păcăleală… Argumentul suprem a venit de la bunica partenerei mele de joacă, aflată într-o cameră alăturată și pe care acum, o bănuiesc că fiind ușor scrântită la minte.

– Mamaieeeee!… Nu-i așa că scrie în Biblie că vine sfârșitul lumii?

– Da mamaie, așa scrie…

Păi dacă venea de la un adult… și mai scria și în Biblie (orice ar fi însemnat asta), era suficient pentru a mă lasă cuprins de teroarea unui sfârșit apocaliptic în fața căruia nu puteam face nimic. Atunci am conștientizat pentru prima oară că nu trăisem suficient.

4. Lacul Morii (din categoria întâmplări reale / legende urbane /scorneli) – Poveste venită din mai multe surse.

Dacă mergeți la Lacul Morii o să găsiți o serie de cruci pe marginea lui, puse de rudele îndurerate care și-au pierdut acolo, ființe dragi (îndeosebi copii) prin înecare. Se pare că înainte pe locul în care azi este amplasat lacul, a existat un cimitir, care a fost și nu a fost, corespunzător strămutat. Rudele care au avut un oarecare interes și-au strămutat morții… restul rămășitelor (adică marea majoritate) au fost făcute una cu pământul de către buldozerele comuniste.

Legenda urbană spune că… morții cărora li s-a deranjat somnul, trag pe câte unul viu la ei, în timp ce se scaldă în lac… Și că dacă faci baie noaptea, de printre dalele de ciment crăpate ies oasele și mai ales craniile morților.

5. Vecina care vede tot (din categoria scorneli) – Poveste trăită.

Aveam o vecina care era mereu informată despre activitatea mea infantil-ilicită… Și avea prostul obicei să vina la mumă-mea la cafea unde îi povestea năzdrăvăniile mele “de afară”. Spre surprinderea mea știa în detaliu toate prostiile pe care le făceam și chiar mă amenințase la un moment dat, că ea are un ochi la spate fermecat cu care vede TOTUL!. Povestea ei se pupa perfect cu un film văzut pe bulgari, cu unu’ căruia în mod sinistru i se ridica din când în când o bucată de păr la spate – defapt pleoapa unui ochi ascuns. Deci, era posibil… vecina pentru mine era unul din oamenii aia cu ochi la spate. Târziu m-am prins că valențele ei de spion absolut se datorau copiilor ei / partenerii mei de joacă care mă turnau la greu… nu că ei ar fi fost niște sfinți… erau doar majoritari 4 la 1.

6. Încurcătura de la maternitate (din categoria întâmplări reale) – Poveste spusă de părinții mei…

La maternitatea în care fusesem adus pe lume, întâmplarea face ca într-o bună zi să i se aducă mumei mele pentru alăptat, un alt copil…

– Doamnă, ăsta nu-i copilul meu, zise mumă-mea văzând copilul mai slab și cu un alt plânset decât știa ea.

– Cum să nu fie doamnă copilul dvs?.. zise asistenta incapabilă pe moment sa accepte existența vreunei erori..

În fine, la insistențele mumei mele, asistenta a verificat și într-adevăr mai exista un băiețel cu nume de familie identic, născut în aceeași perioadă…

Evident, trăind ani la rând cu aceasta poveste în minte… așa cam pe la adolescență… mai în gluma mai în serios mumă-mea îmi spune că e timpul să aflu adevarul… că totuși are niște dubii… că se poate să se fi înșelat în privința mea și că primul copil adus în ziua aceea ar putea fi copilul ei real… clipă în care un singur gând mi-a străfulgerat mintea:

– Ahhhaaaaa!… Știam eu că sunt diferit!…

Testele genetice au demonstrat contrariul!…

7. Oglinda – poarta către o altă dimensiune (din categoria scorneli) – Poveste auzită de la partenerii de joacă…

Dacă la fix 12 noaptea te apropiai de o oglindă și ziceai de 3 ori o incantație anume… Din oglinda ieșea nimeni alta decât Satana… Evident eu aveam în camera în care dormeam o oglinda mai mare ca  mine, pe care obișnuiam, după povestea asta, să o acopăr cu un cearceaf… asta ca nu cumva vreodată Satana să iasă singură de capul ei !…

[…]

Bineînțeles, până la urmă am înțeles rostul poveștilor în momentul în care bunicul meu a început să-mi povestească pățaniile din tinerețea lui, care adesea, foarte ușor și natural, alunecau în povești fantastice pline de umor. Iată un exemplu:

Un tânăr fecior s-a dus în toiul nopții, la fata din sat, pe care o plăcea. Știa dinainte în ce camera dormea și ca să nu scoale toată casa s-a gândit el să “împungă” fată, băgând o sârmă printre chirpici… Fata s-ar fi trezit și văzând sârma ieșind din perete și-ar fi dat seama că trebuie să iasă neapărat afară, la urinat. Evident, socoteala de acasă nu s-a pupat cu realitatea, căci fata plecase de câteva zile la nu știu ce rude în alt sat, iar mumă-sa se culcase în patul ei…

Sârma a trecut prin peretele de lut ca un burghiu numai că la ieșire sârma nu s-a arătat print-o găurica mică, după cum se aștepta savantul nostru, ci ieșirea s-a soldat cu desprinderea unei bucăți consistente de lut care a căzut “peste biata babă”…

Luată prin surprindere baba a sărit ca arsă în genunchi, lângă pat, unde a început să facă de zor mătănii “zghierând ca din gurâ di șărche: Iartă-mă Doamni, nu răschi casa pisti mini!!!…

[…]

Poveștile au rolul, farmecul și puterea lor… conștientizând asta, am început să inventez mai întâi propriile scorneli… prima victimă fiind fratele meu mai mic, care știa despre mine că am un fermoar care începea la ceafă și cu ajutorul căruia noaptea îmi dădeam jos pielea de om… Sau că a fost adoptat, mama lui naturală fiind femeia care ne trezea adesea cu “sticle goale cumpăăăărrr!…

Apoi am continuat sa umblu cu povești pe la familie, pe la prieteni, pe la șefi… până într-o buna zi când am dat-o de-a dreptul în SF-uri…

Ești neom!…

Ești neom!…

– Tu îți dai seama?… Tu!… Tu ai depășit granițele speciei din care faci parte!… Înseamnă ca tu… tu nu mai ești om!…

Afirmația de mai sus, ușor stilizată pentru a-i da un farmec aparte, nu e nici pe departe adresată într-un context care ar trebui să mă facă să fiu mândru de vreo abatere reală de la Homo sapiens sp.. E mai mult așa un fel de… “Du-te dracu’, că nu ești cu mine!” cusut cu ață roșie!…

Oamenii în sine sunt ființe fragile din punct de vedere biologic…. Numai limbajul articulat și implicațiile lui cerebrale, l-au detașat de prostimea animală și l-au făcut ceea ce este azi… Un organism cu un trup lipsit de apărare… dar dotat cu un instrument sofisticat numit “inteligență”, care face din Natură un fel de sinucigaș… Nicicând pe planeta asta nu a mai existat ființă cu care Natura să fi fost atât de darnică încât să-i ofere cheia propriei transformări!…

Dacă “inteligența” se adeverește a fi un factor autodistructiv… Atunci fie!…oricum Natura o va lua de la capăt și nu îi va păsa câtuși de puțin de trăirea efemera a unuia sau a altuia care i-a făcut jocul… Nu de alta dar e incapabilă!… Înțelegeți unde bat?… (dacă nu, temă pentru acasă!…)

Pe de altă parte, la origini, societatea umană s-a clădit pe ideea de grup, ca o necesitate de combatere a anarhiei… sau altfel spus… un fel de nuanțare a legii “Cel mai puternic câștigă!”… ridicând presiunea selectivă de la nivel inidual la un alt nivel…. Nu ne mai scoatem ochii parte în parte, ne batem organizați în grupuri, într-un grup fiind lesne de sacrificat câțiva gură-cască pentru binele majorității…

Târgul era în felul următor… Uite!… noi grupul te acceptăm și te lăsăm să beneficiezi de avantajele noastre, dacă urmezi pentru început câteva reguli simple: a) nu violezi și nu ucizi membrii grupului, b) nu furi din/de la grup, c) aperi grupul de invadatori și d) nu te abați de la reguli (căci altfel ești pe cont propriu… Iar singur!…). Bineînțeles, în timp, au apărut și alte reguli, derivate, legate de participarea la vânătoare, împărțirea hranei… comunismul, democrația, etc.

La schimb grupul oferea protecție și astfel, inidul primordial crescut în savană, era cumva ușurat de amenințarea semenilor lui mai puternici, care datorită inteligenței pe care o posedau și ei, erau niște belele mai mari decât toți prădătorii aia fioroși laolaltă, care mai mereu îl alergau, când încerca să-și procure hrana… Viața era crudă pe atunci!… Riscai să fii mâncat la tot pasul!…

Închid paranteza și revin în miezul problemei…

Fusesem făcut neom… pentru ca nu dădeam dovadă de spirit civic și refuzam să particip la o formă de grup… Un grup care îmi cerea să-i îmbrățișez ideile și pentru care trebuia, înainte de toate, să lupt: să-mi pun etichete colorate pe la profile, să împart fluturași, să ies în stradă cu pancarte, să mă bat eventual cu jandarmii, pentru cauze precum… roșia, câinii, radio, gazele sau dracu’ gol pe Pământ!…

Motivele pro și contra invocate sunt cu sutele de oricare dintre tabere… Nu te plictisești deloc ascultându-le detașat… Aia cu aia care vor să fure, burțile grase, viitorul, mediul în care trăim, conspirație și iar conspirație…

Mi s-a spus… “Lasă, că dacă te afecta pe tine direct, să vezi ce ieșeai în stradă!…” sau ” Din cauza celor ca tine, care stau și nu se implică, nu se mișcă nimic în țara asta!”…

Știu că deranjez câțiva apropiați cu atitudinea mea (de restul nici nu mă sinchisesc să-mi pese…), așa că aduc pe aceasta cale câteva explicații comportamentului meu, de altfel de neînțeles pentru unii.

Așadar, dracii mei:

1. Nu mă interesează problemele altora… pentru mine dacă ar veni sfârșitul lumii, m-aș simți cel mai bine… Da!… uneori sunt nihilist și solipsist… Împăcați-vă cu ideea!…

2. Luptați împotriva oamenilor pe care i-ați ales… Unde erați la vot?… Vă durea în cot așa cum mă durea și pe mine?… Ei bine, eu cel puțin nu regret alegerea făcută!… La mine coafura încă rezistă!…

3. A lupta pentru o cauză, dintr-o anumită perspectivă, e similar cu a crede în vreo dogmă religioasă!… Până la urmă e alegerea fiecăruia!… Nu mai încercați să mă convingeți de credințele voastre… Dacă o să fiu la un moment dat interesat, știu unde vă găsesc!… sau vorba cuiva: “Vă aștept la mormânt să-mi povestiți tot ce vreți voi!…” 🙂

4. Cum eu vă tolerez, cred că puteți să faceți la rândul vostru la fel…. Nu vă mai încruntați, îmbufnați, fâstâciți și nu mai suferiți când auziți că nu mă interesează roșia-câinii-radio-gazele… Uite promit să vă zic “Bună ziua!” ori de câte ori vă văd pe la Universitate scandând erse… Pe bune!… Nu mă supăr să știu ca vă irosiți timpul cum vă face vouă plăcere!… Eu unul țin la timpul meu… chiar dacă uneori nu fac nimic cu el!…

Poate e în zadar efortul meu, dar cel puțin o să am satisfacția de a da link-ul acestei postări nou-veniților, așa… ca să nu-mi răcesc gura de pomană de nu știu câte ori…

– Uite bă manifestul meu!… Că e la modă!…

Căci, fie vorba între noi, tot de la apropiații mei activiști (care mi-au invadat viața cu trăirile lor pasionale), am învățat, că dacă NU vrei sa te încarci cu problemele altora… te ajută ei oricum aproape cu forța, palavragind întruna pe marginea subiectului poate-poate m-oi trezi și eu odată la realitate… la realitatea lor!…

– Nop!…

Salutări din Japonia… pardon, Bruxelles!…

Salutări din Japonia… pardon, Bruxelles!…

Cu ceva timp în urmă, în una din peripețiile mele prin Belgia, m-am hotărât să ajung, ca tot turistul de rând, la faimosul Atomium. Pentru asta am ales să urmez un traseu pe jos (destul de anevoios, aveam sa descopăr mai apoi), care pornea de la hotelul la care mă cazasem și se termina în celalalt capăt al orașului – experiență pe care nu o recomand decât persoanelor cu valențe masochiste…

Am mers, așadar, pe străduțele întortochiate ale acestei lumi ciudate, cosmopolite și multi-rasiale numită Bruxelles… până am ajuns într-o zonă industrială, cam pustie, în apropierea căreia trecea ceva ce semănă cu o autostradă… Cu un oarecare sentiment de rătăcire, până la urmă am depășit zona, întrebându-mă în tot acel timp, dacă nu era ma bine sa fi luat vreun mijloc de transport…

Ceea ce urma părea a fi și mai periculos… Însă, ca un viteaz ce sunt, mi-am luat inima în dinți și înarmat doar cu o hartă, m-am apucat să străbat următorul meu obstacol… O pădure… de altfel locul perfect în care, conform imaginației mele debordante, puteam să fiu tâlhărit, înjunghiat, violat sau răpit de ființe de pe alte lumi…

– Puțin probabil sunt totuși în Bruxelles, capitala Europei, mă linișteam… privind în jur cu ochii cât cepele!…

Şi uite așa se întâmplă minunea… de printre copaci răsări la un moment dat, exact ca în povești… ceva roșu… o pagodă

– O pagodă în Bruxelles?!!… Mirarea îmi era pe măsura priveliștii…

Poate nu mă mai aflam în Bruxelles…. Adept al întâmplărilor neprevazute cu oarece iz de fantastic… nu m-ar fi mirat să fi fost, așa… hodoronc-tronc aruncat-teleportat pe undeva prin Japonia, căci ceea ce vedeam eu nu părea a fi o imitație… Orașul, mașinile, zgomotul, toate dispăruseră de la o vreme în spatele cortinei de copaci și iată cum un turn din lemn, frumos ornamentat, se zărea mândru de printre copaci, învăluit într-o liniște nefirească…

– Dă-i în colo de clovni siniștri îmbrăcați în latex, dotați cu strapoane și drujbe sclipitoare, puși pe viol, orgii sexuale sau crime înfiorătoare cu turiștii rătăciți prin păduri…, mi-am zis în gând, grăbind pasul. Trebuia să văd de aproape clădirea…

Așa am luat eu prima oară contact cu ceea ce aveam să aflu, mai apoi, a fi una din clădirile ce aparțineau unui complex muzeistic numit “Muzeele Orientului Îndepărtat“.

[…]

La o diferență de un an de la data respectivă, mi s-a ivit iar ocazia sa revăd Bruxelles-ul, așa că mi-am făcut un plan simplu chiar pe suta de metri:

Museums of the Far East -> Moules-frites -> Jägermeister

(traducere liberă: muzeu ală japonez – scoici la ceaun și cartofi prăjiți – biterul ală verde cu cap de cerb pe el, văzut în poze pe la unu’ și altu’…). Pe scurt, cam așa s-au petrecut lucrurile:

04:00 – scularea 04:45 – călăream de zor tramvaiul 41 spre aeroport… 06:40 – părăseam Bucureștiul 08:10 – escala la Zurich (coafura rezistă!) 10:30 – puneam piciorul în Bruxelles… (câștigasem o oră cu diferența de fus orar) 12:30 – cazarea la același hotel 14:00 – am ajuns la muzeu (de data asta am apelat la mijloacele de transport, muzeul închizându-se la 17:00) 17:00 – am ajuns pe una din străduțele din apropierea Grand-Place-ului, unde am savurat o porție de Moules-frites (l-am pus pe ospătar să-mi arate cum se mănâncă… adică cu mâinile și folosind o scoică pe post de pensetă) 20:20 – chocolate shopping therapy 21:30 – înapoi la hotel A doua zi… dis-de dimineață muncă și apoi pe același traseu aviatic înapoi spre casă…

Cu Jägermeister, e o altă poveste… :))

Întors la hotel, m-am gândit să un mic experiment… Am vrut să aflu dacă lucrurile văzute de mine sunt percepute ca fiind veritabile și de către alte persoane… așa că am lansat pe facebook fotografia de mai jos, făcută în fața intrării în pagodă, pe care am intitulat-o sugestiv “Salutari din Japonia..”.

Feedback-ul primit a fost pe măsură… like-uri cu nemiluita și mesaje în care mi se cereau diverse: “să-mi aduci și mie un gheish!”, “ce cauți în Japonia?”, “să-mi aduci și mie ceva din Japonia, …măcar o frunză presată în una din cărțile tale”, “chiar ai fost în Jap?”, “kung fu in japan?”, etc.

Unul din motivele pentru care scriu aceste rânduri este acela de a lamuri anumite persoane că NU AM FOST în Japonia, ci în Bruxelles…

Muzeele Orientului Îndepărtat s-au înființat în 1900 la comanda regelui Leopod al II-lea și constă/constau într-un complex de trei clădiri principale, mai multe foișoare și doua grădini evident tot în stil oriental. Denumirea plurală a complexului are legătură cu istoria locală, însă din punctul meu de vedere la fel de bine ar fi mers simplu “Muzeul Orientului Îndepărtat”, toate clădirile fiind practic în aceeași ogradă…

Pe scurt, muzeul este împărțit în 3 secțiuni: Turnul Japonez, Pavilionul Chinezesc și Muzeul de Artă Japoneză

Turnul Japonez nu poate fi vizitat decât până la etajul 1. În interior te simți ca într-un lăcaș de cult. Pe departe a fost preferatul meu și numai el singur merita cei 4 euro plătiți pe bilet. În Pavilionul Chinezesc predomină o combinație de negru și foarte foarte mult auriu… prea mult auriu… chicios de mult auriu!… Stilul este oarecum mai apropiat de zilele noastre, în comparație cu Turnul Japonez. În Muzeul de Artă Japoneză am descoperit armuri de samurai, kimono-uri și spre surprinderea mea… o colecție impresionantă de Tsuba (avangardele săbiilor de samurai), însă, doar două săbii în toată clădirea… deh… conceptul de artă nu trebuie neapărat asociat cu cel de război… deși samuraii, după părerea mea umilă, cam excelau în ale combina …

Așadar, dacă aveți drum prin această capitală europeană dați o fugă și prin Asia… Merită!…

La ce îți mai trebuie televizor când visezi așa ceva…

Eram în bucătăria proprie… Încercam, la o cafea, să-mi conving mentorul de vreo 73 de ani, să-mi accepte teza. O teză… cu prea multe ipoteze și prea puține dovezi. Îmi expuneam raționamentul sperând, cumva, că asta o va convinge să îmi susțină mai departe ideea.

Zgomotul puternic de motoare, venit de afară, m-a făcut să-mi întrerup discursul. M-am ridicat în picioare pentru a vedea mai bine pe fereastră…
Două perechi de aeronave erau angajate într-o urmărire haotică. Urmăritorii erau plini de armament, aeronavele urmărite păreau civile. Rachetele au zburat la sigur… Exploziile s-au auzit de îndată, urmate de exclamațiile vecinilor care priveau și ei intrigați toată scena… Aeronavele greoaie s-au întors necontrolate către zona populată, plină de blocuri… Undeva în apropiere s-au prăbușit zgomotos, distrugând totul în calea lor. Suflul de aer încărcat cu bucăți de fuzelaj și moloz s-a năpustit asupra ferestrei… Nu am avut timp să rostesc decât…
– Pe burtă!…

Numele meu este Papia

Numele meu este Papia

Dar fiind pârâtă, am fost prinsă și stând înaintea stăpânitorului, am fost silită să aduc jertfă, iar eu nesupunându-mă, ci mai vârtos ocărând pe guvernator, l-am pornit spre mânie. Şi îndată m-au luat patru inși, m-au pus jos și m-au bătut mult cu vine crude, după aceea m-au băgat într-o căldare mare, ce era plină de untdelemn și cu seu, de fierbea pe foc şi era minune şi groază ceea ce se vedea: om îmbrăcat cu focul ca și cu o haină. Şi am răbdat acel chin, din care pricina pe mulți i-am tras spre credință. După aceea am fost supusă la nenumărate și felurite cumplite chinuri. Apoi mi-am primi sfârșitul prin sabie…

Adaptare după:

Te doresc printre ruine. Hrănește-mă cu artă.

Te doresc printre ruine. Hrănește-mă cu artă.

Am cochetat adesea cu arta. Suficient cât să-mi cultiv un oarecare gust estetic, pe care să-l hrănesc din când în când cu firimituri.

E atât de plăcut să simți cum din mâinile tale se naște un declanșator, încât de multe ori îmi place să retrăiesc senzația gustând din arta altora. Și când spun declanșator, mă refer mai exact la acel artefact care e parte bucată din tine, parte din lumea asta, parte șansă și inspirație; care, adesea, declanșează privitorului o reacție emoțională.

Conform teoriei umbrei reacția normală față de orice lucru cu care intrăm în contact ar trebui să fie de neutralitate. În clipa în care un lucru declanșează o reacție din partea noastră oricât de mică ar fi intensitatea trăirii în sine, acel lucru reflectă ceva din noi… o umbră!…

Purtat de nevoia de a-mi explora propriile umbre, am ajuns de curând într-un loc al contrastelor – o casă părăsită, situată pe Carol 53, locuită cândva de oamenii străzii… recuperată apoi pentru a fi dată în folosință unui grup de studenți nonconformiști de la Arhitectură, loc de joacă pentru experimentaliști, atelier de biciclete pentru hipsteri, ocazional fumătoare interzisă și din când în când gazdă pentru evenimente precum “Summer’s End” Expo & Sale .

Așadar… imaginați-vă o casă în care se mai pot vedea pe ici și colo gusturile arhitecturale de altă dată, o cameră care dă într-o groapă, tencuiala căzută,  toaleta care te poară într-o altă lume…. Însă, în ciuda acestei prime impresii de loc al decadenței, o casă  curățată și îngrijită conștiincios de oameni care apreciază ruinele. La etaj se locuiește, la subsol există un pat, undeva în spatele casei te izbește un miros de chiftele. Există oameni “invizibili” care trăiesc acolo!!!… Nu că ar fi ceva rău… dar, îmi și imaginam că arătau ca în filmele apocaliptice, în care eroii principali adesea înzorzonați cu tehnologie de ultima oră, se retrăgeau în vreo fabrică părăsită de la marginea orașului, renunțând la confortul unei locuințe decente doar pentru a-și duce la bun sfârșit planurile… în liniște. Probabil terminarea cursurilor în cazul de față sau de ce nu, cu acordul proprietarilor apărarea ruinelor de acei  zombie urbani care le ocupaseră în trecut…

Pe pereți și în puținele camere expuse publicului, tot felul de maeștrii bijutieri, designeri vestimentari, graficieni și pictori din noua generație și-au etalat scornelile creative…

Cum toată lumea se vânzolea care încotro… am început să mă joc la un moment dat de-a “ghicește autorul după operele sale”… Și straniu, am descoperit numai oameni frumoși. Aparent timizi sau dubioși, poate prea extravaganți unii dintre ei, dar în esența frumoși… Apoi, în momentul în care, în spatele holului principal, lângă scara din lemn masiv (cândva locul principal de atracție el casei), au aterizat și doi muzicanți – un pianist (Mihail Simeonov) și un violonist (Sabin Penea), cu acorduri din cele mai improvizate, extazul a fost maxim…

– Dacă nu se dărâmă… măcar să se audă bine, mi-am spus înainte de așa zisul recital… Și s-a auzit al naibii de bine!…

Am plecat în plină glorie, la câteva ore înainte de final, pentru a nu mă încarcă cu acea senzație tristă de… “să ne strângem catrafusele și hai acasă”, în așa fel încât locul acela să-mi rămână înfipt în amintiri într-o perpetuă forfotă creatoare… așa cu ciudățenia lui, cu artiștii, cu lucrările interesante, cu farmecul lui și mirosul a vechi… New in old

Red_greenish_by_HatePuppet me_iuly

 

Eu și prietena mea Iuliana Vasile, căreia am avut plăcerea de a-i cumpăra Red Grenish, prima lucrare vândută în cadrul expoziției.

Încruntarea de pe chip (oarecum inexplicabilă pentru momentul respectiv) mi-a dispărut de îndată ce am aflat că pentru orice lucru cumpărat primesc și un săculeț cu bomboane…

Pentru cei interesați de lucrările Iulianei Vasile (grafică și bijuterii), precum și detalii despre organizatorii evenimentului The Black Hub, iată câteva link-uri:

Mă crucesc cu două mâini…

Azi… m-a plesnit singurătatea…
– Unde te-ai pitit până acum, curvo?!…
Mi-a zâmbit șăgalnic…
– În spatele tău… Mă crucesc cu două mâini… de tine, de mine, de tot ceea ce vine…
–  Ahh… Moarteo să mori tu!… Eu mai am de chinuit…
Și-a tras încet roba neagră peste coapsa dezvelită… Era atât de senzuală… M-a sărutat pe obraz… apoi a dispărut…
–  Mă voi întoarce… se auzi doar o șoaptă în urma ei…

Întrebările capcană…

Pentru a accepta realitatea, spun psihologii, ne place să fim mai degrabă mințiți decât să ni se spună mereu adevarul în față. Ne creăm lumea noastră proprie în care toate sunt frumoase, perfecte, roz… dacă ne chinuim puțin și avem și imaginație putem vedea chiar și unicorni, sirene, prinți pe cai albi, zâne, moși crăciun, s.a.m.d.

Dacă informațiile percepute din mediul înconjurător sunt procesate de creierul nostru doar în proporție de 20%, iar 80% sunt proiecții bazate pe trăirile anterioare (asta așa ca un fel de adaptare la mediu, necesară în a ușura cumva procesarea realității), este de la sine înțeles că fiecare în lumea lui este un fel de magician…

Hocus-pocus… 5 oameni diferiți asistă la un eveniment… 5 interpretări diferite… 5 viziuni diferite… Se întâlnesc la granița normalului unde în urma comunicării cad de acord că “unicornul” nu era real pentru că asta ar însemna să fie condamnați de semeni, la nebunie… și atunci emit ipoteze și/sau creează constructe logice de genul:

– Clar suntem la “camera ascunsă” și cineva ne face o farsă…

Însă, atunci când evenimentele se desfășoară în doi… pfff realitatea capătă conotații magice… eu și ea/el… Noi și lumea noastră… Fericirea noastră… Ne vrăjim reciproc și… ce iese în afară nu mai contează… Combatem pe toată lumea, demontam proiecții exterioare și ne apăram cu orice preț fericirea… Fericirea creată de noi, în mintea noastră… tradusă în urma unui acord tacit:

– Spune-mi doar ceea ce vreau să aud…

Câți dintre noi nu au ocolit întrebările capcană… acele întrebări care presupun înfruntarea directă a unor adevăruri… Cele care te fac să-ți spui în sine „nu vreau să știu treaba asta”… căci de fapt știi că e adevărată sau ce se află în spatele ei și mai știi și că o confirmare te va obliga să iei atitudine… să demarezi cumva procesul autodistrugerii realității tale… comode… frumoase… la care ai muncit atât de mult…

Uneori când ajungem în situația de a le pune, știind că sfârșitul atârna de un răspuns, nici măcar nu avem curajul să ne uităm în ochii celuilalt… pentru că orice ar spune e fals… l-ai putea citi… și îndoiala nu e o cale de scăpare…

Ne place atât de mult să ne apărăm fericirea iluzorie încât uneori puși în fața adevărului îl negăm cu vehemență:

– Nu, nu e adevărat. Trece printr-o anumită perioadă. El/ea nu este așa… Sigur te înșeli sau ți s-a părut ție ceva… Clar mi-a scăpat mie ceva și el/ea este de fapt un sfânt printre oameni…

Începi chiar să te învinovățești…

– Cum am putut să cred asta… să îl/să o suspectez de așa ceva?… Ce monstru de om sunt!… N-o să fiu niciodată fericit/ă dacă mă port așa…

Majoritatea oamenilor trăiesc aceste lucruri inconștient… însă, mai sunt și unii cu un simt aproape pervers al realității … care după ce au trecut prin mai multe încercări ale vieții, nici măcar nu se mai amăgesc să respingă adevărul. Ajung doar să se târguiască în sine pentru binele celuilalt. Adesea acești oameni au curajul să-l privească pe celalalt fix în ochii, ca niște adevărați masochiști sentimentali ce sunt, și-l roagă șoptit în gând:

– Te rog!… nu-mi spune ce nu vreau să știu… Nu-mi confirma ca ești câine sau curvă sau tot ceea ce se poate imagina mai urât despre tine… Nu-mi demonstra că ești un om slab… Nu-mi spune ceea ce știi că mă va sfâșia, doar ca să te eliberezi de vină… Te rog minte-mă!… și dacă tot o faci, pune-ți mintea la contribuție. Găsește ceva care să mă convingă… care să mă farmece și care în final să mă facă să mă îndoiesc de intuiția sau instinctul meu… Nu-mi sfida inteligența… Minte-mă dracu’ frumos!…

Parfumul ca o armă…

Se întâmplă uneori ca în lift, pe stradă, într-un loc neașteptat să fim loviți de adierea surprinzătoare a unui parfum care are rolul de a ne năuci instantaneu și de a ne face să proiectăm în câteva fracțiuni de secundă, gânduri dintre cele mai intense asupra purtătorului sau a sursei.

Nu e de mirare că un asemenea stimul are rolul de a ne deconecta atât de ușor de la realitatea înconjurătoare, de vreme ce evoluția a alocat in creierului cordatelor superioare, o arie semnificativă simțului olfactiv…

Așadar, e simplu… vrei să faci dragoste nebună… îmbracă-te cu un parfum care să-l facă pe celalalt să te devoreze la propriu… ceva care să-i debusoleze glandele salivare cu un mesaj de tipul: “dacă mă vei mușca încet vei descoperi că sunt dulce precum vanilia sau ciocolata ori gustoasă precum pepenele galben sau pâinea caldă, etc.…”. Vrei în schimb să fii o acritură… Da-ți cu parfum cu o notă de citrice… care poate să transmită: „o să ți se facă în curând sete … du-te mai bine de caută apă…, oricum ai dinții strepeziți și mai devreme sau mai târziu o să te strâmbi… cică, de plăcere…”

Vrei în schimb să ucizi?… Atunci joacă-te!… caută acel parfum în care se citesc mesaje contradictorii… „te doresc / te resping, mângâie-mă / lovește-mă, salvează-mă / chinuiește-mă, etc.”… Acel amestec care de fiecare dată e altceva… Azi e caramel… Mâine e făină… Poimâine, flori de regina nopții… Un același parfum (și credeți-mă că exista așa ceva…), care își schimbă compoziția volatilă și veleitatea perceptivă în funcție de starea ta, sudoarea ta, feromonii tai… Apoi… lasă-l pe prosoape… în așternuturi… pe hârtiile de la birou… prezența ta va dăinui acolo unde tu nu mai ești…

Parfumul în esență este o armă care transformă… Se întâmplă de câteva ori în viață ca peste ani și ani să te trezești într-un loc nou… străin… simți un parfum anume și te întorci brusc să privești în spate ca și cum cineva ți-ar fi șoptit ușor la ureche „Sunt aici!…”. Debusolat nu găsești pe nimeni, însă, parfumul te aruncă ca o mașină a timpului în trecut și te face să deschizi uși din creierul tău a căror cheie ai aruncat-o demult… Îți transportă brusc, în prezent, sentimente și senzații care adesea te înfioară…

Oricât de mult ai încercat sau ai fost nevoit să-ți uiți trecutul, amprenta unui parfum face parte integrantă din cortexul tău… El vine cu o serie de interconexiuni neuronale unice de care nu devii conștient decât la un nou contact… Asocierile create sunt unice și subtile… Senzația este unică și nu poate fi adesea reprodusă prin cuvinte…

Este surprinzător cum poți schimba percepția cuiva asupra realității, cu un parfum… Nu orice parfum… unul amestecat cu tine… Unul care iți poartă semnătura: „M-am contopit cu tine… de acum încolo… nimic nu va mai fi la fel… toată experiența trăită împreună o vei păstra într-un cotlon al minții… a cărui cheie va fi parfumul meu… lăsat în urma mea… în lift, pe strada, într-un loc neașteptat… oriunde pașii tăi te-au călăuzit pe urmele lăsate, în locuri sau prin oameni care sunt dați anume să-ți amintească de mine…”

Cine ești și care este rolul tău în viața mea?…

Oamenii din viața ta… îi primești cadou sau îi întâlnești… și asta… voit ori accidental…

După o vreme iți faci un fel de automatism de explorare, nu mai lași lucrurile să fie chiar așa întâmplătoare și începi să cauți să cunoști oamenii care vor știi să-ți răspundă (direct sau nu, conștient sau nu…) la întrebarea “care e rolul tău în viața mea?” altfel decât “sunt pasager” sau “sunt un spectator rătăcit”…

Cu unii ieși la o cafea… îți zâmbesc… îți șoptesc povestea lor… te ating ca să îți simtă  energia și te caută prin viețile anterioare sau cele viitoare.

Cu alții cari mobilă, renovezi casa, ștergi petele de sânge de pe covorul din dormitor… îi ajuți să se integreze în propriul destin… faci parte din el…

Alții aleg să-ți fie doar instrumente… „instrument de șut în fund corector”, „instrument de masturbare asistată”, „instrument comparativ  așa da / așa nu”, „instrument bun la toate”…

[…]

Dintr-o anumită perspectivă poți vedea lucrurile în felul următor…

Forfotă mare, sentimente contradictorii, toată lumea e cumva implicată… Tu în centrul sălii de operații… Toți “modelatorii” tăi sunt aproape… Unii stau afară ca să fumeze, alții privesc prin glasvand, alții sunt opriți la intrare. Unii stau în sala de operații pe margine, vorbesc între ei, au morgi triste, alții se plictisesc și cască… unii chiar chicotesc își dau coate sau arată ostentativ cu degetul spre măruntaiele tale expuse și vulnerabile.

La masa de operații mai mulți chirurgi se chinuie de zor să te salveze. Un preot se roagă pentru sufletul tău undeva în apropiere. Asistentele sunt de mare ajutor… Toate acestea în timp ce  anestezistul subtil încearcă să te omoare.

[…]

Când un om se uită pierdut în tine, nu-l întreba “ce e?”…

El s-ar putea să caute răspunsul nerostit la întrebări precum:

– Cine ești?
– Care e rolul tău?
– Ești cumva anestezistul?…

Ucigașii de bunici!…

Inevitabil fiecare dintre noi  a cunoscut cândva un ucigaș de bunic

– Dar ce e un ucigaș de bunic, vă veți întreba?…

E simplu…. Este acel om de care te îndrăgostești  nebunește și cu care te aventurezi  la un moment dat într-o relație cu speranța că într-o bună zi vei dori să o fructifici cumva în mai mult. Și stai cu omul ală luni și chiar ani încercând să-l cunoști și apoi să-l aștepți să ia la rândul său o hotărâre, să vă trăiți viața frumos, să mergeți pe un drum comun, să vă luați eventual o casă la care să plătiți rate până vă sar ochii din cap, să întemeiați o familie cu cățel, pisică, gândaci de bucătărie și vecini nesuferiți,  să aveți copii care să vă ridice din când în când nivelul de adrenalină cu cele mai negândite năzbâtii și de ce nu să trăiți fericiți până la adânci bătrâneți, când… cu și mai mult fără dinți în gură, nu vă mai rămâne decât să repetați experiența vieții comune, în poveștile spuse nepoților…

Şi aștepți după omul asta… visând la rate, căței, gândaci de bucătărie și cai verzi pe pereți…  și aștepți… și tot aștepți… și timpul trece pe lângă tine… și într-o bună zi satul/ă de atâta așteptat renunți… și o iei de la zero… cu un altul… poate mai breaz, poate mai altfel…

Pe parcurs însă, ajungi să-ți dai seama că vei fi un părinte bătrân… și mai grav… că șansele tale de a te bucura de calitatea de bunic au scăzut drastic!…

Ți-ai irosit viața lângă oameni care au ales să-și sinucidă bunicii ce puteau fi… fără să te întrebe dacă tu iți dorești sau nu această calitate.

Toți acei oameni care ți-au mâncat timpul în relații sortite pieririi datorită lipsei maturității emoționale sau a asumării unor responsabilități sau a… n la puterea a 10-a motive… sunt ucigașii bunicului din tine…

Și dintre aceștia, cu siguranță unul sau doi sunt cei mai grozavi ucigași… Ucigași cărora parcă ți-ar plăcea să le strigi în față cu patos:

– Ucigaaașuuuleeee!… Huuuăăăăă!…

Inteligența doare!…

Se presupune că dacă ești un om inteligent și ai capacitatea asta mintală, oarecum profetică, de a prevedea lucrurile înainte ca ele să se întâmple… ar trebui cumva să fii un om fericit!… Cumva ai ști de ce să te ferești și ți-ai alege astfel un drum sigur prin viață. Din păcate nu este așa… acei oameni sunt cei mai nefericiți… căci oricât de mult s-ar strădui ei… să îndrepte calea firească a lucrurilor, se va găsi întotdeauna câte un prost care le știe el pe toate… inclusiv cum e mai bine… Și stai și te uiți la inid și-ți dai seama că oricât ai încerca să-l previi, el se va încăpățâna tot mai mult să ajungă în acea situație în care iți va spune:

–  Ai avut dreptate!…

O da!… Cât de fericit pot fi că am avut dreptate și tu ești ceea ce ești și oricâtă dreptate aș avea eu… nu te pot schimba…

Poți opri un sinucigaș adevărat de la a se sinucide?…

Alegerile care iţi schimbă destinul…

Îmi place adesea să sorb dintr-o cafea… în vreo cafenea cu Wi-Fi, până ce îmi moare bateria telefonului… În general sunt oarecum rupt de realitatea înconjurătoare, însă azi… n-am putut să ignor zgomotul strident al unei monede, care tot cădea pe podeau de lemn.
În fața mea o “doamnă office”, peste 40, părea la o prima vedere că butona de zor la notebook-ul său…
Când moneda a căzut a treia oară… mi-am propus să stau la pândă…
Doamna zgomotoasă dădea cu banul… nimic spectaculos… o monedă de 10 bani…

– O fi având de luat vreo decizie importantă, mi-am zis în gând…

Și moneda se tot lovea de podea în fel și chip… Cap sau pajură, din două, din trei… din o mie… Era clar ca doamna cu pricina cerșea suportul providenței…

La final… a pupat de trei ori ecranul notebook-ului, s-a ridicat și a plecat fericită…

[…]

Penultima oară când am dat cu banul… n-am ales “semnele”… și apoi mi-am schimbat destinul ireversibil… Ultima oară însă le-am ales… și a fost al naibii de chinuitor pe moment… însă alegerea a fost compensată mai apoi de un “bine” pe termen lung!…

Apoi am ales să nu mai aleg astfel…

GOLEM: Da. Geniul este pentru mine cel mai interesant fenomen al speciei voastre, dar din alte considerente decât ale voastre. El este copilul Evoluției, nici dorit, nici favorizat, deoarece, ca exemplar prea rar și ca atare nu prea folositor supraviețuirii întregii populații, nu se supune selecției naturale ca selecție a însușirilor favorabile. La împărțirea cărților se întâmplă, deși rar, ca unul din jucători să primească toate cărțile de aceeași culoare. Dacă se joacă bridge, asta înseamnă câștig, dar o asemenea configurație, deși neobișnuită, în oricare alt joc, nu are valoare. Farmecul constă în raptul că distribuirea cărților nu depinde nicicum de felul jocului la care au purces partenerii. De altfel, nici în bridge jucătorul nu se bizuie pe cărțile de aceeași culoare, pentru că tactica jocului nu se bazează pe întâmplări neobișnuit de rare. Geniul este precum culoarea în mâna jucătorului, cel mai adesea într-un joc în care o asemenea configurație nu câștigă. De aia rezultă că de la omul mediocru la geniu distanța trebuie să fie foarte mică, nu după deosebirea înfăptuirilor acestora, ci după deosebirea în structura creierelor.

Read more
Pagina 2 din 212