Fahrenheit 451

Fahrenheit 451

Soarele ardea în fiecare zi. Ardea Timpul. Lumea se învârtea nebunește în cerc, în jurul axei proprii, iar timpul avea grijă să ardă anii și oamenii, chiar și fără ajutorul lui. Prin urmare, dacă el și ceilalți pompieri ardeau lucruri, iar soarele ardea Timpul, însemna că totul era ars!

Pompieri care incendiază… și apoi prin extrapolare medici care ucid, polițiști care sunt complici la infracțiuni sau groparii care iau locul moașelor… Lista poate continua într-o realitate cu susul în jos. De fapt, o proiecție în oglindă a propriei noastre realități. Fahrenheit 451 este deci o distopie tulburătoare care te provoacă să apreciezi ceea ce ai deja – în cazul de față, libertatea la cultura și educație transmisă prin intermediul cărților.

Romanul lui Ray Bradbury, Fahrenheit 451 prezintă povestea unui pompier care suferă unele transformări interioare ce-l fac să-și schimbe radical părerea despre lumea în care trăiește. Prin intermediul acestei metamorfoze cititorul descoperă o realitate sumbră în care populației i se distrage permanent atenția de la problemele reale prin păstrarea unor aparențe cu iz utopic, îndobitocirea cu ajutorul televiziunii și oferirea de surse de distracție puerile. Ca să nu existe vreun dubiu că omul nu este decât un animal social, el este domesticit în ferme-orașe, unde dacă i se asigura nevoile fiziologice și i se servește ca desert terci informational, începe să se complacă într-o stranie inerție intelectuală. În acest sens cărțile sunt scoase în afara legii, iar unitățile de pompieri rămase fără scopul muncii (după ce toate locuințele fuseseră construite / deveniseră ignifuge), se reprofilează într-un fel de organizație ce salvează lumea de la nefericire prin arderea sursei acesteia, respectiv cărțile și ideile ce le conțin…

Noi ținem piept micului val al celor care vor să aducă nefericire omenirii prin teorii și gânduri contradictorii. Ne înfigem zdravăn degetele în diguri. Ne împotrivim din răsputeri. Nu lăsa torentul de melancolie și filozofie sumbră să inunde lumea noastră. Ne bizuim pe tine. Cred că nici nu-ți dai seama cât ești de important, tu, noi, pentru lumea noastră fericită, așa cum este ea în momentul de față.

Imaginile descrise în roman nu par străine de apucăturile naziștilor și a altor societăți totalitariste în care cărțile erau arse în piețele publice ori de propaganda realizată cu ajutorul televiziunii, în anii comunismului. Iar fericirea aceea auto-impusă pare mai degrabă rodul unei patologii ascunse… Îmi amintește de tipul ala de sinucigași, care, din exterior par plini de viață, optimiști, sociabili, cei mai fericiți oameni, iar când rămân singuri au gânduri suicidale, căci atunci când se uita în sine ori în oglindă, nu mai pot disimula fericirea… Am cunoscut un astfel de om… Fericirea lui exacerbată mă speria… Îmi părea un butoi cu pulbere gata să explodeze la prima scânteie…. Ray Bradbury extrapolează în cartea sa, genul asta de comportament, la nivelul societății… Spre exemplu, deși începe războiul, locuitorii orașelor nu se dezic de micile lor distracții și continuă să se prefacă că sunt fericiți, fără de griji, până în ultima clipă când ajung să fie rași de pe fața pământului… O fericire soră cu nebunia sau cu struțul care își bagă capul în nisip când dă peste vreo primejdie… În lumea lui Bradbury oamenii sunt atât de fericiți încât suicidul e la modă… mai devreme sau mai târziu toată lumea moare de “fericire”.

Fahrenheit 451 a fost scrisă în 1953 și e mai actuală decât credeam. Cu toate acestea nu cred că se va ajunge vreodată până într-acolo încât vom renunța la moștenirea lăsată de antecesorii noștri, redată în cărți sau dispozitive de stocare a informației similare cu acestea. Iar dacă totuși într-o împrejurare de evenimente se va ajunge acolo… sigur nu aș vrea să trăiesc acele momente. Privarea de cunoștințe o văd ca pe un atac la demnitatea persoanei, a siguranței sale și la viața până la urma căci informația este putere și în același timp este și fundația pe care se pun cărămizile auto-dezvoltării. Mi s-a părut straniu cum Ray Bradbury a elogiat în rândurile romanului un instrument al bisericii (fragmente din Biblie) în condițiile în care biserica a jucat la un moment dat in Evul Mediu rolul cenzorului din cartea sa… Dar, mă rog… asta e altă poveste.

Revenind la Fahrenheit 451, autorul atrage atenția asupra faptului că întreaga cenzură a pornit de la unele minorități (indiferent de natura lor). Minorități care dacă li se acordă suficientă putere, rup dintr-o opera literară bucăți consistente ca în final să rămână doar schelete… povești care toate sună la fel. Scheletele devin plictisitoare, ajung să fie comprimate în câteva fraze și apoi mai devreme sau mai târziu sunt eliminate complet. Tot acest șir de cauzalitate derivă din micile neajunsuri rezultate din relația autorului cu editorii sau cei care doreau să-i pună pe scenă operele. Exemplele sunt multiple în acest sens în CODA, un segment explicativ adăugat la sfârșitul ediției pe care eu am reușit să o citesc.

În timp ce citeam cartea și mă îngrozeam la ideea unei lumi fără cărți, mi-a apărut în minte izbitoarea asemănare dintre romanul lui Ray Bradbury și o lucrare de Goya. Fahrenheit 451 este așadar, din punctul meu de vedere, echivalentul science-ficțion al tabloul semnat de Goya sugestiv intitulat “El sueño de la razon produce monstruos” (reinterpretat mai jos de Kelly Lee în 2011, Acrylic on masonite).

Sunt multe de spus despre simbolistica din Fahrenheit 451 sau despre continuarea sa sub forma unei piese de teatru, însă prefer de data asta să continui puhoiul de gânduri undeva în interior… precum Montag, personajul principal sau și mai bine, precum Clarisse, chibritul care a declanșat vâlvătaia din sufletul lui Montag.

Nuanțe de întuneric

Nuanțe de întuneric

În ziua în care am lecturat Nuanțe de întuneric scrisă de Roxana Brînceanu am dat pe Goodreads* peste un articol despre comportamentul cititorului în funcție de sex. Intitulat sugestiv “Sex and Reading: A Look at Who’s Reading Whom” articolul respectiv prezintă iconografic cum stau, în genere, statisticile în relația sex cititor – carte – sex autor. Găsim acolo că 80% din cititorii unei autoare sunt femei pe când la autori lucrurile sunt echilibrate – 50% femei și 50% bărbați. Când vine vorba de Romania și de genuri literare, cred că lucrurile se schimbă puțin pentru că am o vagă bănuială, cum că o mare parte din femei citesc Rodica Ojog-Brașoveanu iar bărbații orice altceva… :))

În acest context, am realizat că citesc a doua carte SF scrisă de o autoare și prima la care autoarea este o româncă. Cred că dacă nu era articolul cu pricina, nici nu băgam de seamă, căci eu nu “văd” SF-ul în funcție de sex-ul celui care îl scrie, ci mai degrabă în funcție de stil și și de tema abordată. Așa că mi-am ascuțit simțul critic în ideea în care aș putea sesiza subtile diferențe de abordare și stil, în timp ce undeva în mintea mea se năștea speranțaaaaa… Știu din experiența cotidiană că SF-ul este considerat mai mult o literatură a bărbaților… Există evident și femei care citesc SF și multe altele care citesc Fantasy… dar când vine vorba de scris… pfff… “Un uccello raro a questo mondo, e davvero simile a un cigno nero…” Așa că mi-am zis… dacă este adevărat ce se scrie în articolul de mai sus… n-ar trebui noi să sprijinim mai mult autoarele de SF, căci prin intermediul lor am avea șansa (noi bărbații) să ne facem viața mai ușoară?… Parcă și văd cum “compatrioatele” noastre n-ar mai strâmba așa tare din nas când ar vedea că o anume carte SF este scrisă de o femeie…

Să revenim la Nuanțe de întuneric. Cartea are 80 de pagini, adică e cea mai subțire dintre toate cărțile SF publicate în ultima vreme pe la noi. Acest format automat m-a dus cu gândul la CPSFA, care are cam același număr de pagini, dar care este o revistă și nu o carte, abordează mai multe subiecte și povestiri ale unor autori diferiți și se adresează unei categorii de cititori cu comportament ușor diferit.

Personal îmi doresc să văd mai des un format ca acesta. E foarte ușor de parcurs, ușor de transportat și în plus cred că anumitor subiecte/teme, le stă mai bine într-o formă scurtă decât în una extinsă cu cai-verzi-pe-pereți doar pentru a se încadra în capriciile editoriale mainstream. Îmi place formatul și pentru că este unul de sine stătător. Nu agreez acele amestecuri hibride în care jumătate de volum cuprinde povestiri iar cealaltă jumătate roman. Deși, sub presiunea editorială  mai bine alegi un amestec publicat decât un nimic separat. Cunosc cel puțin un autor contemporan despre care bănuiesc că a făcut acest compromis.

Datorită dimensiunilor reduse, Nuanțe de întuneric poate fi încadrată mai degrabă la categoria nuvelă SF decât roman, deși intriga, decorul și personajele ei puteau fi lesne dezvoltate în această direcție.

Stilul Roxanei Brîceanu este unul fluid, ușor de parcurs. M-a impresionat cum reușește scriitoarea să ofere explicații unor situații cu potențial conflictual. Mi-au plăcut și detaliile tehnice, mai ales că deh… veneau de la o femeie-inginer. Personajele sunt bine conturate dată fiind dimensiunea cărții, decorul este unul futuristic: nave, găuri de vierme, replicatoare, telepatie și metalimbaj… destul de multe lucruri interesante închegate armonios în intriga sau altfel spus în povestea celor doi frați – Tim și Cam, personajele principale. Aceștia trec printr-o serie de aventuri care ne permit să-i descoperim, până ce își găsesc într-un final locul pe o navă vai-de-mama-ei, unde într-un context pur întâmplător ajung să fie martorii unei întâlniri deosebite. Pe scurt, când dai peste o navă cu numele de “Satanic” de care într-un final ajungi să-ți pară rău… iți este clar că autoarea știe să se joace literar cu percepția ta asupra personajelor și întâmplărilor. Atât în titlu cât și în cuprinsul poveștii am găsit o dualitate adesea contradictorie: Cam pare un om bun dar în același timp se adeverește a fi un hoț, căpitanul navei pare o femeie dură în spatele căreia se ascunde de fapt alcoolul, Satanic este o nava militară în care uneori curiozitatea reușește să se impună în pofida tuturor regulilor… și până la urmă cum arată nuanțele de întuneric dacă nu altfel decât sub forma de fărâme de lumină?… Binele și răul nu există, ci doar nuanțe între cele două extreme…

Am avut la un moment dat o problemă cu Cam, prescurtarea numelui unuia dintre frați – Camargue, care la început de propoziție te face să citești aiurea… dar asta e mai mult așa o notă pentru sine…

Finalul cărții a declanșat în mine același conflict și aceleași sentimente contradictorii ușor rezumate în “așa-i viața” sau “se mai întâmplă…”, de curând experimentate la parcurgerea știrilor despre un accident care a avut loc în India. Un turist beat a căzut în cușca unui tigru. Tigrul l-a mâncat sub privirile celor care au venit să-l admire. ~ The end ~. Faptul că admiri ceea ce natura a creat, nu te scutește de la a sfârși tragic sau de la asista la desfășurarea unor tragedii, în fața cărora sentimentele pe care le nutrești nu mai au nicio valoare.

Roxana Brîceanu nu a scris foarte multe cărți, Nuanțe de întuneric fiind a doua, după romanul său de debut Sharia (publicat în 2005 și reeditat anul acesta), însă a tradus o mulțime de cărți, căci pe lângă povestirile pe care le publică regulat în revistele SF de la noi, mai face și asta – traduce, ca noi să avem ce lectura. De exemplu, Wyrm (de Orson Scott Card) – una din cărțile pe care le-am citit anul acesta – a fost tradusă de Roxana.

nuante_de_intuneric

Și ca o concluzie la discuția de început… Domnilor… sprjiniți autoarele de SF căci dau o sensibilitate aparte textului. Evident prin asta încerc să dau dovadă de cavalerism… căci altfel, ar trebui să spun: domnilor sprijiniți SF-ul și aveți grijă de autoarele de SF, căci sunt rare precum ființele enigmatice care apar la finalul cărții scrise de Roxana Brîceanu. Ha!…Vreți să înțelegeți ce spun?… Citiți-i cartea!…

*pentru cine nu știe Goodreads este o rețea de socializare pentru cititori și autori creată de cei de la Amazon.

Gloanțe vii

Gloanțe vii

Dezasigură, armează, ia linia de ochire, trage aer în piept, foc!…

Pac… Pac… Pac… Pac… Pac… 7 focuri și încă un posibil megalodred fertilizat.

Arma se încinsese. Din ea ieșeau dâre suave de fum.

Gorg stătea agățat în corzi la jumătate de metru față de țintă – un pătrat marcat cu spray pe un perete oarecare aflat la 5 km în Orașul Încremenit. Afurisitul stătea acolo intenționat. Cică, să capăt încredere în propriile mele abilități.

În condițiile astea nu aveam decât trei opțiuni: să trag aiurea, să nimeresc pătratul roșu sau să-i împrăștii creierii pe o rază de câțiva centimetri. De la o asemenea distanță oricând putea interveni ceva neprevăzut, însă lui nu părea să-i pese prea tare. Îmi zicea că are încredere în instinctele mele… Pe Terra aș fi perceput asta ca un compliment, aici însă gestul lui nu era deloc reconfortant. Instinctele mele nu erau adaptate la acest mediu.

În afara antrenamentului, cele trei opțiuni ar fi fost echivalentul unui megalodred turbat, care prin câteva zgâlțâieli ar fi distrus sute de culturi de lapto-cristale, în cel mai fericit caz un megalodred fertilizat, sau… un megalodred mort. Nimeni nu dorea moartea unui organism gigant, consecințele unui asemenea eveniment ar fi căpătat proporții planetare.

Descoperiți restul povestirii “Gloanțe vii” în Almanahul Anticipația 2015, a cărui lansare a avut loc pe 22 Noiembrie 2014 la Târgul Gaudeamus.

almanahul_anticipatia_2015

Feed-back:

  • “Umanitatea a primit de la federația galactică o planetă (Yo) pe care trebuie să o teraformeze infectând niște animale extraterestre gigantice. Pentru asta folosesc gloanțe biologice și unul din cei doi teraformatori se întreabă, pe bună dreptate, de unde știu oamenii cum să altereze DNA-ul dinozaurilor extratereștri. O poveste din alea care chiar are entuziasmul și imaginația Erei Spațiale. Delicioasă.” ~ Cristi Mărculescu (http://www.marculescu.ro/12-povesti-sf-din-anticipatia-2015)
  • “profandroid – android cu funcţie de profesor” ~ Dicţionar de cuvinte şi noţiuni din SF-ul românesc, Dr. Octavian Laiu

[Cover Photo]

Definițiile SF-ului

Definițiile SF-ului

Am tot auzit cum că genul Science fiction este unul greu de definit și cu toate acestea, sub o formă sau alta, toată lumea o face. Cum este loc sub soare pentru oricine, am făcut mai jos o listă cu definițiile care circulă pe internet. Dintre toate, eu unul mă simt confortabil cu cea oferită de Robert A. Heinlein:

Science fiction is a realistic speculation about possible future events, based solidly on adequate knowledge of the real world, past and present, and on a thorough understanding of the nature and significance of the scientific method.

Arthur C. Clarke – Science fiction is something that could happen – but you usually wouldn’t want it to. Fantasy is something that couldn’t happen – though you often only wish that it could. Attempting to define science fiction is an undertaking almost as difficult, though not so popular, as trying to define pornography… In both pornography and SF, the problem lies in knowing exactly where to draw the line.

Barry N. Malzberg – Science fiction is “that branch of fiction that deals with the possible effects of an altered technology or social system on mankind in an imagined future, an altered present, or an alternative past.

Basil Davenport – Science fiction is fiction based upon some imagined development of science, or upon the extrapolation of a tendency in society.

Brian Stableford – Science fiction is essentially a kind of fiction in which people learn more about how to live in the real world, visiting imaginary worlds unlike our own, in order to investigate by way of pleasurable thought-experiments how things might be done differently.

Brian W. Aldiss – Science fiction is the search for a definition of man and his status in the universe which will stand in our advanced but confused state of knowledge (science), and is characteristically cast in the Gothic or post-Gothic mould. My briefest ever definition of science fiction is “Hubris clobbered by Nemesis”.

Christopher Evans – Perhaps the crispest definition is that science fiction is a literature of ‘what if?’ What if we could travel in time? What if we were living on other planets? What if we made contact with alien races? And so on. The starting point is that the writer supposes things are different from how we know them to be.

Damon Knight – Science fiction is what we point to when we say it.

Darko R. Suvin – Science fiction in general – through its long history in different contexts – can be defined as a literary genre whose necessary and sufficient conditions are the presence and interaction of estrangement and cognition, and whose main formal device is an imaginative framework alternative to the author’s empirical environment. SF is distinguished by the narrative dominance or hegemony of a fictional “novum” (novelty, innovation) validated by cognitive logic.

David Brin – Many people have tried to define science fiction. I like to call it the literature of exploration and change. While other genres obsess upon so-called eternal verities, SF deals with the possibility that our children may have different problems. They may, indeed, be different than we have been.”

David Ketterer – Philosophically oriented science fiction, extrapolating on what we know in the context of our vaster ignorance, comes up with a startling donnée, or rationale, that puts humanity in a radically new perspective.

David Pringle – Science fiction is a form of fantastic fiction which exploits the imaginative perspectives of modern science.

DEX 2009 – (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific.

Dictionary.com – A form of fiction that draws imaginatively on scientific knowledge and speculation in its plot, setting, theme, etc.

Edmund Crispin – A science fiction story is one which presupposes a technology, or an effect of technology, or a disturbance in the natural order, such as humanity, up to the time of writing, has not in actual fact, experienced.

Everett K. Bleiler – Science fiction is not a unitary genre or form, hence cannot be encompassed in a single definition. It is an assemblage of genres and sub-genres that are not intrinsically closely related, but are generally accepted as an area of publication by a marketplace. Science fiction is thus only a commercial term.

Farah Mendlesohn – Science Fiction is an argument with the universe.

Frederik G. Pohl – (when he was editor of Galaxy) Science fiction is a story I can publish in the magazine without having too many readers cancel their subscriptions.

Gary Westfahl – Science fiction is a prose narrative which describes or depicts some aspect or development which does not exist at the time of writing; one significant subgroup of science fiction additionally includes language which either describes scientific fact or explains or reflects the process of scientific thought.

Gregory Benford – SF is a controlled way to think and dream about the future. An integration of the mood and attitude of science (the objective universe) with the fears and hopes that spring from the unconscious. Anything that turns you and your social context, the social you, inside out. Nightmares and visions, always outlined by the barely possible.

Hugo Gernsback – By ‘scientifiction’ I mean the Jules Verne, H. G. Wells and Edgar Allan Poe type of story – a charming romance intermingled with scientific fact and prophetic vision… Not only do these amazing tales make tremendously interesting reading – they are always instructive. They supply knowledge… in a very palatable form… New adventures pictured for us in the scientifiction of today are not at all impossible of realization tomorrow… Many great science stories destined to be of historical interest are still to be written… Posterity will point to them as having blazed a new trail, not only in literature and fiction, but progress as well. Science-fiction… can be defined as: Imaginative extrapolation of true natural phenomena, existing now, or likely to exist in the future.”

Ian S. Menzies – I would define science fiction as a form of literature which crosses the frontiers of knowledge using imagination, intuition or logic to guide it. At times correct scientific or technical detail is demanded by an exacting readership; where the story goes beyond known facts, the deductions must be feasible or at least not in obvious conflict with accepted theories.

Isaac Asimov – Science fiction can be defined as that branch of literature which deals with the reaction of human beings to changes in science and technology. Social science fiction is that branch of literature which is concerned with the impact of scientific advance on human beings. Hard science fiction is stories that feature authentic scientific knowledge and depend upon it for plot development and plot resolution.

J.O. Bailey – A piece of scientific fiction is a narrative of an imaginary invention or discovery in the natural sciences and consequent adventures and experiences… It must be a scientific discovery – something that the author at least rationalizes as possible to science.

Jack Williamson – Science fiction is a specialized type of fantasy, in which the prime assumption usually is a new scientific discovery or invention.

James Blish – Science fantasy is a kind of hybrid in which plausibility is specifically invoked for most of the story, but may be cast aside in patches at the author’s whim and according to no visible system or principle.

James E. Gunn – Science fiction is the branch of literature that deals with the effects of change on people in the real world as it can be projected into the past, the future, or to distant places. It often concerns itself with scientific or technological change, and it usually involves matters whose importance is greater than the individual or the community; often civilization or the race itself is in danger.

Jeff Prucher – Science fiction is a genre (of literature, film, etc.) in which the setting differs from our own world (e.g. by the invention of new technology, through contact with aliens, by having a different history, etc.), and in which the difference is based on extrapolations made from one or more changes or suppositions; hence, such a genre in which the difference is explained (explicitly or implicitly) in scientific or rational, as opposed to supernatural, terms.

Joanna Russ – Science fiction writes about what is neither impossible nor possible; the fact is that, when the question of possibility comes up in science fiction, the author can only reply that nobody knows. We haven’t been there yet. We haven’t discovered that yet. Science fiction hasn’t happened.

John Boyd – … storytelling, usually imaginative as distinct from realistic fiction, which poses the effects of current or extrapolated scientific discoveries, or a single discovery, on the behavior of individuals or society.

John Brunner – As its best, SF is the medium in which our miserable certainty that tomorrow will be different from today in ways we cant predict, can be transmuted to a sense of excitement and anticipation, occasionally evolving into awe. Poised between intransigent skepticism and uncritical credulity, it is par excellence the literature of the open mind.

John W. Campbell – Scientific methodology involves the proposition that a well-constructed theory will not only explain every known phenomenon, but will also predict new and still undiscovered phenomena. Science-fiction tries to do much the same – and write up, in story form, what the results look like when applied not only to machines, but to human society as well. To be science fiction, not fantasy, an honest effort at prophetic extrapolation from the known must be made.”

Judith Merril – Speculative fiction: stories whose objective is to explore, to discover, to learn, by means of projection, extrapolation, analogue, hypothesis-and-paper-experimentation, something about the nature of the universe, of man, or “reality” … I use the term “speculative fiction” here specifically to describe the mode which makes use of the traditional “scientific method” (observation, hypothesis, experiment) to examine some postulated approximation of reality, by introducing a given set of changes – imaginary or inventive – into the common background of “known facts”, creating an environment in which the responses and perceptions of the characters will reveal something about the inventions, the characters, or both.

Kim Stanley Robinson – SF is an historical literature… In every SF narrative, there is an explicit or implicit fictional history that connects the period depicted to our present moment, or to some moment in our past.

Kingsley Amis – Science fiction is that class of prose narrative treating of a situation that could not arise in the world we know, but which is hypothesized on the basis of some innovation in science or technology, or pseudo-science or pseudo-technology, whether human or extra-terrestrial in origin.

Larry Niven – The brightest minds in our field have been trying to find a definition of science fiction for these past seventy years. The short answer is, science fiction stories are given as possible, not necessarily here and now, but somewhere, sometime.

Lester Del Rey – Science fiction is the attempt to deal rationally with alternate possibilities in a manner which will be entertaining.

Lucian Merișca – SF, înseamnă „Speculație Filozofică“, înseamnă „Simulare Ficțională“ – simulare (socială) prin intermediul ficțiunii…

Margaret Atwood – I define science fiction as fiction in which things happen that are not possible today – that depend, for instance, on advanced space travel, time travel, the discovery of green monsters on other planets or galaxies, or that contain various technologies we have not yet developed.

Mark C. Glassy – The definition of science fiction is like the definition of pornography: you do not know what it is, but you know it when you see it.

Merriam Webster – Fiction dealing principally with the impact of actual or imagined science on society or individuals, or more generally, literary fantasy including a scientific factor as an essential orienting component. Precursors of the genre include Mary Shelley’s Frankenstein (1818), Robert Louis Stevenson’s The Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. Hyde (1886), and Jonathan Swift’s Gulliver’s Travels (1726). From its beginnings in the works of Jules Verne and H.G. Wells, it emerged as a self-conscious genre in the pulp magazine Amazing Stories, founded in 1926. It came into its own as serious fiction in the magazine Astounding Science Fiction in the late 1930’s and in works by such writers as Isaac Asimov, Arthur C. Clarke, and Robert Heinlein. A great boom in popularity followed World War II, when numerous writers’ approaches included predictions of future societies on Earth, analyses of the consequences of interstellar travel, and imaginative explorations of intelligent life in other worlds. Much recent fiction has been written in the “cyberpunk” genre, which deals with the effects of computers and artificial intelligence on anarchic future societies. Radio, film, and television have reinforced the popularity of the genre.

Nalo Hopkinson – Literatures that explore the fact that we are toolmakers and users, and are always changing our environment.

Norman Spinrad – There is only one definition of science fiction that seems to make sense: Science fiction is anything published as science fiction.

Northrop Frye – Science fiction is a mode of romance with a strong inherent tendency to myth.

Octavia E. Butler – It doesn’t really mean anything at all, except that if you use science, you should use it correctly, and if you use your imagination to extend it beyond what we already know, you should do that intelligently. Some (SF writers) look for technological solutions and others disparage technological solutions. Some write about the problems that I write about, and others write about other problems. Some think the world will go to hell and others think it will turn into ice cream. You have the same wide variety in science fiction that you have any place.

Ray Bradbury – I define science fiction as the art of the possible. Fantasy is the art of the impossible. Science fiction, again, is the history of ideas, and they’re always ideas that work themselves out and become real and happen in the world. And fantasy comes along and says, “We’re going to break all the laws of physics.”… Most people don’t realize it, but the series of films which have made more money than any other series of films in the history of the universe is the James Bond series. They’re all science fiction, too — romantic, adventurous, frivolous, fantastic science fiction!. Science fiction is the one field that reached out and embraced every sector of the human imagination, every endeavor, every idea, every technological development, and every dream. I called us a nation of Ardent Blasphemers. We ran about measuring not only how things were but how they ought to be… We Americans are better than we hope and worse than we think, which is to say, we are the most paradoxical of all of the paradoxical nations in time. Which is what science fiction is all about. For science fiction runs out with tapes to measure Now against Then against Tomorrow Breakfast. It triangulates mankind amongst these geometrical threads, praising him, warning him. For, above all, science fiction, as far back as Plato trying to figure out a proper society, has always been a fable teacher of morality… There is no large problem in the world this afternoon that is not a science-fictional problem. Science fiction then is the fiction of revolutions. Revolutions in time, space, medicine, travel, and thought… Above all, science fiction is the fiction of warm-blooded human men and women sometimes elevated and sometimes crushed by their machines. So science fiction, we now see, is interested in more than sciences, more than machines. That more is always men and women and children themselves, how they behave, how they hope to behave. Science fiction is apprehensive of future modes of behavior as well as future constructions of metal. Science fiction guesses at sciences before they are sprung out of the brows of thinking men. More, the authors in the field try to guess at machines which are the fruit of these sciences. Then we try to guess at how mankind will react to these machines, how use them, how grow with them, how be destroyed by them. All, all of it fantastic.

Robert A. Heinlein – Science fiction is a realistic speculation about possible future events, based solidly on adequate knowledge of the real world, past and present, and on a thorough understanding of the nature and significance of the scientific method. To make this definition cover all science fiction (instead of ‘almost all’) it is necessary only to strike out the word ‘future’.

Rod Serling – Fantasy is the impossible made probable. Science Fiction is the improbable made possible.

Susan Sontag – Science fiction films are not about science. They are about disaster, which is one of the oldest subjects of art.

The Free Dictionary – A literary or cinematic genre in which fantasy, typically based on speculative scientific discoveries or developments, environmental changes, space travel, or life on other planets, forms part of the plot or background.

Theodore Sturgeon – A science fiction story is a story built around human beings, with a human problem, and a human solution, which would not have happened at all without its scientific content.

Thomas M. Disch – The basic premise of all s-f–that Absolutely Anything Can Happen and Should–has never been so handsomely and hilariously realized as in An Alien Heat.

Tom Shippey – Science fiction is hard to define because it is the literature of change and it changes while you are trying to define it.

Notă: Asta se întâmplă la nivel internațional. La noi, Uniunea Scriitorilor din România încadrează genul Stiințifico-fantastic în “Secția de literatură pentru copii şi tineret” 😐

Cover Photo: Powl96

Mâna stângă a întunericului

Mâna stângă a întunericului

Mâna stângă a întunericului este lumina. Un fel de parte albă / bună dintr-un yin și yang pe o planetă numită de terrani “Iarnă”…
Relax… nu asta este cheia cărții scrisă de Ursula K. Le Guin ci unul din detaliile care te agață și fac din această carte o lectură interesantă.

Cartea poate fi împărțită în trei segmente distincte: introducerea în necunoscut (planeta Iarnă și locuitorii ei hermafrodiți), deznodământul (pe care vă las singuri să-l descoperiți) și între cele două – călătoria pe ghețar (un fel de Antartica la noi), care mie unul mi s-a părut prea lungă și prea asemănătoare cu o expediție polară de pe Pământ.

Multe lucruri sunt similare cu cele de pe Pământ întrucât Iarnă este în universul creat de scriitoare una din planetele însămânțate cu oameni de niște ființe primordiale. Ceea ce face însă ca Iarnă să fie o planetă exotică, din perspectiva noastră, este hermafroditismul speciei umane, respectiv al locuitorilor ei.

La acest capitol autoarea și-a dezvăluit adevărata sa valoare. Surprinde atât de bine lumea construită în jurul acestui detaliu încât la un moment dat te face să te simți incomplet. Ca și cum noi oamenii de pe Terra, bărbați sau femei suntem doar jumătăți din paleta de trăiri umane posibile. Un om complet ar fi în viziunea autoarei un hermafrodit care s-ar bucura în funcție de context, de toate acele mici diferențe pe care noi le atribuim dimorfismului sexual.

Am cunoscut persoane care la întrebarea “ce vrei să fie copilul tău, băiat sau fată?” răspundeau că și-ar dori gemeni dizigoți (unul băiat iar celalalt fată) ca să se bucure de ambele experiențe. Cum ar fi însă să te poți bucura (sau nu) de asta, nu prin creșterea urmașilor, ci prin experimentarea unei vieți monosexuale? Aspectele deloc insignifiante care derivă din asta, sunt descrie pe larg de Le Guin în prima parte a cărții.

Un om de pe Iarnă poate fi un războinic neînfricat și peste ceva timp o ființă delicată care încearcă să te seducă. Într-un exercițiu de imaginație înfățișarea și comportamentul acestor oameni cred ca ar putea fi încadrate undeva între cel al unor transsexuali asiatici și elfii din Stăpânul inelelor.

Dimorfismul sexual la oamenii de pe Iarnă se accentua doar în perioada în care aceștia deveneau activi sexual… un fel de perioadă de rut existentă și la unele mamifere de pe Pământ. Ceea ce mi s-a părut interesant și ilar în același timp a fost faptul că acești oameni deși erau minoritari în spectrul speciei umane ce populau alte planete în univers, îl vedeau pe Ai (trimisul Ecumenului venit pe Iarnă cu misiunea de a atrage în această alianță o nouă planetă), un fel de pervers pentru ca avea permanent expuse semnele “fertilității”…

Asta îmi amintește de un filmuleț umoristic în care un om de știință realiza disecția unui extraterestru humanoid. Acesta era întins pe o masă și era pe jumătate acoperit cu un cearceaf. Savantul nostru și-a început examinare cu partea vizibilă, adică cu capul. După ce a analizat el cu mare interes ceea ce părea a fi o trompă (luând-o la palpat, mirosind-o, trăgând de ea în toate părțile, etc.), a descoperit într-un final că extraterestrul avea și un nas ca al nostru, dar acesta era situat undeva între picioare… :))))

Ca să ne punem pentru o clipă în pielea celor de pe Iarnă ar trebui să ne imaginam cum am fi la un moment dat vizitați de astfel de ființe care își expun la vedere trompa și își ascund nasul în pantaloni… Niște perversități!…

Lăsând gluma la o parte “Mâna stângă a întunericului” este un excelent jurnal antropologic scris de un semen de al nostru ajuns pe o planeta în care Natura a evoluat altfel.

Cartea de debut a scriitoarei Ursula K. Le Guin a fost discutată în cadrul Clubului de Lectura Nemira cu numărul 20 și chiar dacă nu am reușit să o termin până la club… mi-a plăcut îndeajuns cât să vreau să o citesc și după ce am auzit părerile celor care au fost prezenți la club. Mie mai rar mi se întâmplă asta…

Cartea mi-a fost recomandată prima oară de Dragoș C. Butuzea. Alte cărți recomandate de el găsiți în articolul său “100 de cărți ne-celebre de nelipsit unui cititor «profesionist»

Yaybahar

Yaybahar

Pe vremea când citeam Dune și mă gândeam la cum ar putea suna un baliset, sau când încercam să-mi imaginez un instrument exotic de pe o planetă care exista doar în mintea mea, îmi luam în primire clasica veioză “tip arhitect” și începeam să-mi trec unghiile peste arcurile ei. Eram fascinat de sunetele grave care se formau în funcție de cât de întinse erau arcurile.

Azi am aflat că un turc pe numele său Görkem Şen a inventat un instrument care folosește exact același principiu și i-a dat și un nume – Yabahar (“bahar” în turcă înseamnă arc sau primăvară). Faptul că e vorba de un turc nu mă surprinde căci de îndată ce-l asculți, recunoști tonalitățile orientale.

Din punct de vedere al înfățișării, yaybaharul este un hibrid straniu între un șevalet, un violoncel și două până la patru arcuri lungi. Toate puse la un loc par mai mai mult a fi o improvizație de cămin creată pentru a usca rufele și mai puțin un instrument acustic. În ciuda aparențelor, sunetele obținute din această “adunătura de corzi” sunt similare cu cele produse de sintetizatoare

 

 

Yaybahar by Görkem Şen from Olgu Demir on Vimeo.

Cum m-a fermecat pe mine FocusWriter

Cum m-a fermecat pe mine FocusWriter

Prima oară când am dat peste un software din categoria celor destinate autorilor, denumite în engleză “distraction-free writing environment” sau “full screen editor” (în traducere aproximativă “mediu de scris anti-distragere / editor pe tot ecranul”), mi-am zis că treaba astea trebuie să fie vreo găselniță din aia soră cu “îmi cumpăr cerneală violet și un stilou scump și apoi un scrin pe care am să-l pun lângă fereastră unei vile, care neapărat dă spre o grădină mirifică, eventual aștept și până la prima eclipsă și sigur așa o să găsesc inspirația aia, care o să mă ajute să scriu un roman demn de Nobel pentru literatură“… Hai să fim serioși!… când te lovește inspirația pui mâna pe ce găsești în jur și-ți scrijelești ideile pe unde apuci. La mine zici că e un făcut, mă apucă în cele mai incomode locuri – când fac baie, exact înainte să adorm sau dimineața în tramvai la înghesuială. Noroc cu smartphone-ul care e mai mereu pe lângă mine, iar atunci când s-a întâmplat să nu fie, am apelat la colțuri de ziare, șervețele, cartele de metrou sau repetări prelungite în gând până la primul obiect scriptural ieșit în cale…

Am auzit de oameni care și azi scriu literatură cu creionul, pixul sau stiloul. Alții care mai au o mașină de scris prin casă, țăcăne toată ziua la câteva foi, ca mai apoi să le mânjească pe ici și colo cu pastă corectoare. George R. R. Martin a scris cărțile din “Games of Thrones” la un calculator pe care rula MS-Dos și probabil le ducea la editor pe dischete. În una din postările sale, Emanuel Grigoraș vorbește chiar de “generația de scriitori WordPress” și parcă nu e departe de adevăr când mă gândesc că uneori și eu am apelat la asta când doream să lucrez un material la PC și peste câteva ore și mai multe sute de kilometri, să continui pe smarphone, ori tabletă.

Până la urmă fiecare scrie cum vrea și cu ce poate, iar instrumentele la care apelează sunt în sine doar un mijloc de transcriere a informației născută în minte, pe un alt suport (fie el temporar sau nu) și nu vreun generator secret sau vreo rețetă Feng Shui pentru a avea inspirație sau pentru a scrie creativ. În același timp nu trebuie neglijat nici faptul că sunt medii în care scrii confortabil și medii în care îți vine să recurgi la violență, ca de exemplu acea situație în care ai de scris ceva la termen, iar vecinul tău se gândește să te “inspire” cu niște găuri de bormașină exact pe peretele lângă care îți ții PC-ul.

Tableta, smartphone-ul chiar și scrisul de mână sau cel la mașina de scris, zic eu că în ziua de azi sunt activități temporare. Când ai mult de muncit la un text, te așezi la PC sau la un laptop. Dar cum PC-urile și laptop-urile sunt instrumente multitasking, majoritatea conectate le internet (cei care fac asta des, cunosc foarte bine problema), inevitabil te lași furat de mesajele de pe chat sau de ce poze cu mâțe, unicorni sau mâncare, a mai postat nu știu cine pe vreo rețea de socializare, sau mai știu eu ce aplicații care rulează în paralel și te fac să tresari din când în când cu vreun pop-up zgomotos… Ai putea la o adică să te deconectezi de la rețea, dar ce te faci când trebuie să faci și puțină documentare pe internet… Le faci pe rând?… Parcă merge mai repede când le faci pe amândouă în același timp…

Pornind de la aceste probleme au luat naștere programele de care vă vorbeam la început… În esență nu sunt altceva decât instrumente care te ajută să ai un desktop curat și astfel să ai în fața ochilor numai textul asupra căruia trebuie să te concentrezi exact ca și cum ai avea o coală de hârtie pe scrinul ăla de la fereastra fermecată, dar cu toate avantajele pe care ți le oferă un word processor.

Bine-bine, ar putea să spună un sceptic, ce te oprește să maximizezi documentul word și în același timp să elimini tab-urile care poate te incomodează vizual și apoi să scrii liniștit tot ce vrei?…

Am testat mai multe programe de acest fel și așa am dat peste FocusWriter. Normal că poți să faci majoritatea sarcinilor în binecunoscutul Microsoft Word sau în alte programe similare (OpenOffice, LibreOffice, etc.), dar în detalii parcă stă toată frumusețea…

Să vă explic… În primul rând FocusWriter e gratuit și e portabil… poți să mergi cu el pe un USB-stick și să lucrezi direct de pe el la orice PC fără să plătești nimic așa cum faci cu licența pentru Microsoft Office. Ba mai mult, dacă te superi descarci gratis versiunile alternative și lucrezi și pe un Mac sau pe un Linux la fel de ușor.

Apoi oricât de mult maximizezi la Word, bara de start din Windows tot rămâne la vedere și aia e cea mai periculoasă căci de acolo țâșnesc tot felul de programe (să nu mai vorbim de rețele de socializare deschise în browsere) care cerșesc atenție…

Office-ul, respectiv Word-ul este o aplicație care se adresează mai multor scopuri, software-urile din categoria FocusWriter se concentrează pe unul singur… acela de a oferi tot confortul vizual și toate instrumentele necesare unui autor ca acesta să-și facă treaba cât mai repede și cât mai confortabil.

La FocusWriter poți să-ți schimbi decorul cu orice imagine care te inspira. Ai mai multe povești?… Foarte bine… dacă ești un tip vizual, la fiecare poveste poți folosi câte o imagine sugestivă. Pe urmă foarte mulți autori doresc să-și facă din scris un ritual zilnic. Psihologia din spate este următoarea: dacă ajung să scriu (bine/prost nu mai contează) măcar o jumătate de oră pe zi, în N zile voi termina prima versiune a unui material propus (povestire, roman, etc). E simplu cu cât scrii mai mult cu atât o vei face mai ușor, textul va fi mai fluid, etc. FocusWriter îți contorizează timpul petrecut în aplicație și te ajuta astfel să scrii organizat.

Partea statistică e și ea importantă. FocusWriter depășește Word-ul la acest capitol oferind utilizatorilor o mai mare plasticitate în aproximarea datelor statistice cu privire la conținutul materialelor lor. Există verificare ortografică la fel ca la word. Trebuie să instalezi separat un dicționar român, dar asta o faci o singură dată și nu-ți ia mai mult de 3 minute.  Poți să ai și un dicționar de termen proprii ceea ce poate fi de folos pentru anumite texte.

Pe lângă toate acestea ce m-a atras cel mai tare a fost evidențierea rândului sau a paragrafului în care scrii. Textul din jur devine mai deschis la culoare și poți să-ți dai seama cât de mare/complicat este paragraful tău.  Iar marea surpriză… a fost sunetul (activat separat) pe care îl face aplicația în momentul în care scrii. Imită fidel o mașini de scris din aia mică, unsă și bine întreținută… Uneori îți vine să scrii orice numai să-l auzi.  E minunat!…

Mai multe despre FocusWriter precum și dicționarul român necesar verificării ortografice găsiți urmând link-urile de mai jos. Nu vă lăsați păcaliți de bacșișul care vi se cere  la descărcarea aplicației… Selectați 0,00$ și asta e. Iar dacă vă place aplicația și doriți să o susțineți, la următoarea descărcare donați și câțiva bănuți…

Link-uri:

The Great Martian War (1913-1917)

The Great Martian War (1913-1917)

La aniversarea a 100 de ani, Marele Război Marțian spune povestea evenimentelor catastrofale și a ororile de neimaginat din perioada 1913-1917, când omenirea a luptat împotriva unei sălbatice invazii extraterestre.

Prin analogii solide și detaliate cu Primul Război Mondial, Marele Război Marțian contopește științifico-fantasticul cu faptele istorice reale cu scopul de a explora tragediile din lumea reală și oroarea unică a Primul Război Mondial.

Hystory Chanel 

Hard SF vs Soft SF

Hard SF vs Soft SF

Sunt mulți iubitori de Science Fiction care nu cunosc ce înseamnă sau nu fac diferența între Hard SF și Soft SF ca grupe distincte ale aceluiași gen. Îi văd în diverse împrejurări cum încadrează cu lejeritate un Soft SF în afara genului Science Fiction sau spun despre un Hard SF că este “plin de detalii tehnice plictisitoare”.

Conform celor mai simple definiții, Hard SF-ul este o categorie de povestiri, nuvele, romane Science Fiction, a cărui subiect se concentrează asupra științelor reale (fizică, chimie, astronomie, biologie moleculară etc.), prin comparație cu Soft SF-ul care se concentrează pe științele umaniste (sociologie, psihologie, ecologie etc.). De asemenea, Hard SF-ul pune accentul pe detaliile științifice, în timp ce Soft SF-ul, pe personaje și pe firul epic.

Scriitoarea Kathrine Roid merge mai departe și combină cele două definiții:

Hard SF-ul pune accent pe științele reale, iar Soft SF-ul pe om și pe efectele asupra oamenilor.

Pe lângă subiectul cărților SF, mie îmi este foarte clar că există iubitori de Science Fiction care sunt mai atrași de partea literară a unei cărți și atunci aleg și le place să citească Soft SF, așa cum sunt și pasionați de știință care, din contră, vânează argumentația științifică și valabilitatea ipotezelor emise. Parcurgerea unei cărți este în sine un act subiectiv și relativ. Dacă vreți să vă convingeți de acest aspect, mergeți la orice club de lectură și o să vedeți cât de variate sunt opiniile cititorilor pe marginea unei cărți care a fost recent citită. Fiecare om extrage dintr-o carte ceea ce îl face să vibreze… să reacționeze la conținutul ei. Și în mare parte asta ține de experiența de viața a fiecăruia, de starea în care se afla în momentul lecturării, de vreme, etc.

Personal, sunt atras mai mult de Hard SF, lucru care se poate observa atât din cărțile care îmi plac, cât și din stilul scrierilor mele. Îmi place și Soft SF-ul, dar dacă ar fi să compar efectul celor două categorii asupra mea, aș zice că Hard SF-ul îmi face creierul să zbârnâie, pe când Soft SF-ul aleg să-l citesc ca pe o lectură ușoară, mai ales când mă simt obosit și/sau puterea mea de concentrare este la pământ.

Câteva exemple de romane SF după cele două categorii:

Soft SF Hard SF

Evident, Science Fiction-ul are o mulțime de alte clasificări/sub-genuri (vezi wikipedia), dar cea prezentată în această postare mi se pare cea mai simplă. Mai mult, consider că acele persoane care resping literatura Science Fiction (adesea din cauza unei intoxicări în prealabil cu ceea ce se prezintă drept SF la televizor) s-ar putea să găsească atractive cărțile din categoria Soft SF, mai ales dacă au pe cineva care să le îndrume către ele. De exemplu, am întâlnit pe cineva care afirma că nu agreează literatura Science Fiction, dar care după ce a trecut prin experiența lecturării lui Dune, avea sa-și schimbe total părerea despre SF.

Fie ea hard ori soft, literatura Science-Fiction de calitate trebuie să o cauți în jurul tău așa cum cauți o carte valoroasă într-un anticariat. Trebuie să dai multă maculatură la o parte până să ajungi la ea. Și… când spun “de calitate” mă refer la cea impusă de gusturile, experiența și educația fiecăruia… cea care te face să “vibrezi”…

Imagine de copertă: Mercedes-Benz

Solaris

Solaris

Text publicat în Revista Fantastica – Nr.2/Vara 2015

Îmi propusesem de mult să citesc Solaris de Stanislaw Lem. Am avut multa vreme însă, o reținere generată probabil de vizionarea porcăriei hollywoodiene cu același nume în care a jucat George Clooney. Pofta mi-a revenit mai apoi ascultând discuțiile purtate în cadrul unei întâlniri a Cenaclului ProspectArt care a avut ca temă această carte și ca o coincidență plăcută odată cu a nouăsprezecea ediție a Clubului de Lectura Nemira, s-a ivit și ocazia.

Acum, e timpul să mărturisesc că în urma lecturării acestui roman, am rămas cu un profund sentiment de tristețe. Acest sentiment izvorăște din două surse distincte pe marginea cărora voi discuta pe larg în cele ce urmează:

1. Solaris – planeta inteligentă

Solaris este o planetă oceanică situată într-un sistem bisolar. Umanitatea descoperă că oceanul acestei planete este de fapt un organism viu și nu orice organism ci unul a cărui inteligență e superioară celei umane.

Așa cum inteligența a apărut la specia umană, în mare parte datorită frecvenței schimbărilor climaterice care au avut loc în trecutul Terrei, tot așa Solaris se naște în urma unei presiuni selective (de data asta cosmică), care este exercitată de poziția planetei față de cele două stele în preajma cărora se află. Mai devreme sau mai târziu planeta ar fi sfârșit prin a fi atrasă și înghițită de unul din sori, iar organismul megalitic Solaris este răspunsul Naturii la această stare de fapt – fiind inteligent oceanul putea modifica subtil gravitația și mișcarea de rotație a planetei menținând-o permanent într-o poziție de echilibru.

Solaris este de-a dreptul fascinantă. Ea trăiește realități matematice pe care le transpune în simetriade și în alte structuri de o complexitate ce depășește capacitatea umana de înțelegere. Din punct de vedere structural, oceanul este format din compuși organici ce amintesc de stadiul pre-biotic de pe Terra. Are o capacitate mimetică extraordinară prin modelarea materiei la nivel subatomic. Creează ființe vii din amintirile oamenilor după ce le sondează psihicul. Readuce la viață persoane decedate, le face chiar nemuritoare atâta timp cât se află sub directa ei influență… Sfinte Sisoe!… În comparație cu un om, Solaris pare un demiurg singuratic!…

Și atunci de unde tristețea?… Ei bine, e o tristețe similară cu cea pe care am trăit-o vizionând filmul Prometeus. Oamenii fascinați de ideea găsirii unui Dumnezeu – sursa creatoare ce se presupune că ar fi construit tot sau într-un sens mai restrâns ar fi dat naștere vieții pe Terra, ajung să găsească în locul lui o specie humanoidă super-avansată. Această specie realizează la un moment dat că au făcut o regretabilă eroare dându-ne naștere și se hotărăsc să ne anihileze… (că băieții aia înalți și gri o dau nasol de tot în bară prin faptul că scapă de sub control armelor biologice destinate nouă – aliens și se auto-anihilează înainte să ajungă la noi, ei bine asta e cu totul și cu totul altă poveste). La sfârșitul filmului omul se trezește iar fără de vreun D-zeu… și trebuie iar să o ia de la capăt, căutând în altă parte răspunsuri la întrebări precum: cine ne-a creat creatorii?, cum?, și de ce?, într-un periplu parcă fără de sfârșit…

Așa e și în Solaris… omul găsește în sfârșit viață inteligentă și nu e vorba de o descoperire din aia banală în care am dat peste niște ființe similare nouă cu care am putea sta la o bârfă… Nu domnule!… găsim un colos care nu poate fi înțeles… Visul omului de a stabili un contact cu ceva ce se apropie lui, se izbește de zidul diferențelor și de scala de mărimi la care a fost construită inteligența celor două organisme.

E ca și cum un om din zilele noastre îi oferă unui Homo Erectus un iPhone 6, iar el îl folosește pentru a sparge nuci. Luați acest exemplu multiplicați-l de câteva milioane de ori pentru a păstra proporțiile om-planeta și poate-poate o să vă faceți o idee despre cât de imposibilă ar fi o comunicare coerentă (din perspectivă umană) între om și Solaris.

Inteligența este o adaptare la mediu, la stimulii acelui mediu. Omul creează obiecte pentru a supraviețui în medii în care trupul sau biologic ar ceda… Solaris modifică în schimb traiectorii planetare… Diferențele sunt colosale…

Pe asta mizează Lem în multe din povestirile sale… Autorul consideră că un contact cu o ființă super-inteligență fie ea planetă sau super-computer (vezi Honest Annie din GOLEM XIV) nu va putea avea loc niciodată (cel puțin nu în modul în care ne-am aștepta noi) datorită diferențelor de structură și de nivel.

În fața lui Solaris omul se simte singur și neputincios… Planeta este locul unde omul ajunge să-și înțeleagă limitele.

2. Reflexia umanității

Așadar, Solaris rămâne de la început și până la sfârșit o mare necunoscută. Deși omul stăruie în curiozitatea lui și o studiază timp de un secol, el tot nu ajunge să o înțeleagă în cea mai mare parte, și nici nu reușește să stabilească un prim contact cu ea, deși planeta pare conștientă de prezenta lor (creează acei mimoizi umani). Scopul mimoizilor umani este însă necunoscut… mesajul lor e un mesaj de introspecție… Îl face pe om să se întrebe ce este omul… Altfel spus, Solaris este oglinda în care omul își reflectă umanitatea și ea neînțeleasă pe deplin…

Pornim în Cosmos pregătiți pentru orice, adică pentru singurătate, pentru luptă, pentru chinuri și pentru moarte. Deși din modestie n-o spunem cu glas tare, totuși ne gândim adesea că suntem măreți. Şi încă nu-i totul, fiindcă spiritul nostru de sacrificiu se dovedește a fi o poză. Ceea ce ne mână nu este câtuși de puțin să cucerim Cosmosul, ci doar să extindem la limitele acestuia Pământul. Unele planete sunt înghețate ca polii, altele pustii ca Sahara sau tropicale ca jungla braziliană. Suntem umanitari și nobili, nu vrem să subjugăm alte rase, vrem doar să le transmitem valorile noastre și să le preluăm în schimb moștenirea. Ne considerăm, cavalerii Sfântului Contact. Este o a doua minciună. Nu căutăm pe nimeni în afara oamenilor. N-avem nevoie de alte lumi. Avem nevoie de oglinzi în care să ne răsfrângem. Nu știm ce am putea face cu alte lumi. Ne este îndeajuns aceasta în care trăim, dar fiindcă începem să ne sufocăm în ea, vrem să descoperim în alte părți propria noastră imagine idealizată; întruchipările ei le căutăm uneori în civilizații mai evoluate decât a noastră, alteori le regăsim în viziunea trecutului nostru primitiv.

Al doilea motiv al tristeții mele îl reprezintă povestea de dragoste dintre Kris Kelvin și Harey. În tinerețea celor doi a avut loc o dramă. El o părăsește, iar ea hotărăște sa se sinucidă. La milioane de km de casă, în apropierea lui Solaris, Harey este rematerializată și începe să-și continue existența din momentul morții (de care ea nu-și amintește). Această experiență trebuie să fie tulburătoare pentru oricine s-ar afla în pielea lui Kelvin. Timp de 20 de ani acesta trăiește cu vina morții iubitei lui, ca mai apoi sa o regăsească în locul în care se aștepta cel mai puțin. Rațiunea lui se împotrivește, neagă apariția și chiar încearcă să se descotorosească de ea, la propriu… Apoi se obișnuiește cu ideea, o acceptă și se complace într-o existență efemeră, posibilă numai lângă Solaris. Experiența lui Kelvin nu e singulară. Și celelalte personaje ale cărții au câte o plăsmuire materială care le bântuie existența pe stație, însă numai Kelvin pare să și-o asume. Lui nu îi este rușine să o prezinte celorlalți ca pe o slăbiciune și un câștig deopotrivă…

Plăsmuirile / mimoizii umani sunt creațiile planetei inteligente Solaris. Ele sunt modalitatea prin care aceasta mega-ființă (maestră în a mima diferite structuri), transmite indirect oamenilor faptul că e conștientă de prezența lor, că i-a „văzut”, chiar dacă poate în „conștiința” ei, aceștia nu sunt ceva mai mult decât sunt furnicile pentru noi. Oamenii nu văd însă în acele plăsmuiri planeta ci reflecția propriei umanități. Plăsmuirile sunt fragmente de gânduri și trăiri subconștiente, în fond și la urma urmei experiențe umane intime. Din examinator omul devine examinat… Nici nu știu cum să interpreteze existența acelor ființe, fiecare având o viziune proprie, subiectivă: pedeapsă, alinare, curiozitate etc.

Omul a ieșit să exploreze alte lumi și alte civilizații, fără a fi explorat propriul său labirint de pasaje întunecate și camere secrete și fără a găsi ceea ce se află în spatele ușilor pe care el însuși le-a sigilat.

Poate că ar trebui să fie un subiect de bucurie posibilitatea revederii cuiva care a plecat dintre noi… Dar asta cred că depinde foarte mult de timpul petrecut de la despărțire… Cu cât acest timp este mai îndelungat – timp în care te-ai împăcat cu ideea despărțirii, ai acceptat-o, ai integrat-o în tine ca o stare de fapt, o astfel de revedere te-ar da de tot peste cap… Și ca și cum asta nu era suficient… Harey nu se împacă cu noua ei existență și face ce știa ea mai bine… se sinucide… Kelvin trăiește astfel o dublă dramă – cea a revederii și apoi a unei noi pierderi, lucru pe care îl găsesc a fi amăgitor și foarte-foarte trist…

Cu toții știm că suntem ființe materiale, supuse legilor fizicii și ale fiziologiei și că forța tuturor sentimentelor noastre luate la un loc nu e în stare să lupte împotriva acestor legi, ci doar le poate detesta. Eterna credință a îndrăgostiților și a poeților că iubirea e mai perenă decât însăși moartea, acea “finis vitae, non amoris“, care ne urmărește de secole, e o minciună. Dar această minciună e doar deșartă, nu și ridicolă. Nici măcar o clipă nu am crezut că acest titan gelatinos, care a devorat în adâncurile lui sute de semeni ai mei și cu care de atâta timp întreaga mea specie încearcă zadarnic să înnoade un oricât de firav fir de înțelegere, că el, care mă poartă orbește ca pe un fir de nisip, s-ar putea lăsa impresionat de tragedia a doi oameni. Dar a pleca însemnă totuși a distruge o șansă, oricât de infimă, poate existentă doar în închipuire, dar ascunsă în viitor.

Aceasta este viziunea mea subiectivă… care spune mai mult despre mine decât despre carte… Autorului i-a reușit!… M-a făcut să mă oglindesc în ea așa cum personajele umane din roman s-au oglindit în Solaris…

Cât despre filmul de care am amintit la început… Ei bine… are și el un aspect pozitiv și anume coloana sonoră creată de renumitul Cliff Martinez.

Imagine de copertă: justv23

Calendar Science-Fiction & Fantasy

Persoanele care doresc să contribuie la crearea acestui calendar cu date și informații relevante, sunt rugate să lase un comentariu la sfârșitul acestei postări sau să mă contacteze prin unul din canalele de comunicare disponibile pe acest blog. Sunt binevenite orice informații de interes general, din România și de la nivel internațional, care au legătură cu genurile Science Fiction și Fantasy: autori, creații literare deosebite, edituri faimoase sau în vogă, ecranizări, evenimente, etc..

Autorul acestui proiect își rezervă dreptul de a selecta informațiile introduse în versiunea finală a calendarului.

Ianuarie

01
02
03 – În 1892 s-a născut scriitorul, poetul, filologul și profesorul universitar englez John Ronald Reuel Tolkien
04
05
06
07
08
09
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25 – În 1931 s-a născut autorul, criticul literar, scriitorul și teoreticianul literar român, specializat în analizarea literaturii științifico-fantastice Ion Hobana
26
27
28
29
30
31

Februarie

01
02
03
04
05
06
07
08
09
10
11
12
13
14
15
16 – În 1951 s-a născut scriitorul român Mihail Grămescu
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29

Martie

01
02
03
04
05
06
07
08
09
10
11 – În 2013 a apărut primul număr al revistei ARGOS
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31

Aprilie

01
02
03
04
05
06
07
08
09
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19 – În 1955 s-a născut omul de radio, eseistul, traducătorul și scriitorul român Ștefan Ghidoveanu
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30

Mai

01
02
03
04
05
06
07
08
09
10
11
12
13
14 – În 1981 Dumitru Prunariu devine primul român care a zburat în cosmos.
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25 – În 1977 are loc lansarea primului film din seria Războiul Stelelor.
26
27
28
29
30
31

Iunie

01 – În 2010 a apărut primul număr al revistei Galileo Online
02
03
04
05
06
07
08
09
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30

Iulie

01
02
03
04
05
06
07
08
09
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22 – În 1991 a luat naștere Editura Nemira
23
24
25
26
27
28
29
30
31

August

01
02
03
04
05
06
07
08
09
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24 – În 1951 s-a născut scriitorul american Orson Scott Card.
25
26
27
28
29
30
31

Septembrie

1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12 – În 1921 s-a născut scriitorul polonez Stanisław Lem
13
14
15
16
17 – În 2014 a luat naștere acest calendar, fiind inspirat de Calendarul Științific al Asociației Secular-Umanistă din România (ASUR)
– În 1875 s-a născut Victor Anestin, autorul primului roman SF românesc.
18
19
20 – În 1948 s-a născut scriitorul american George R.R. Martin
21 – În 1947 s-a născut scriitorul american Stephen King
22
23
24
25
26
27
28
29
30

Octombrie

01 – În 1955 a apărut primul număr al Colecției Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF)
02
03
04
05
06
07
08 – În 1920 s-a născut scriitorul american Frank Herbert
09
10
11
12
13
14 – În 2013 a apărut primul număr al revistei Ficțiuni.ro
15
16
17
18
19
20
21 – În 1929 s-a născut scriitoarea americană Ursula K. Le Guin
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31

Noiembrie

01
02
03
04
05
06
07
08
09
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30

Decembrie

01
02
03
04
05
06
07
08
09
10
11
12
13
14
15 – În 2010 a apărut primul număr al revistei Gazeta SF
16 – În 1928 s-a născut scriitorul american Philip K. Dick
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31

Câștigător concurs “Fanatic Dune”

Câștigător concurs “Fanatic Dune”

Câștigătorul concursului “Fanatic Dune” este Iulia M.

Dintre toate comentariile, pe care le găsesc de altfel foarte interesante, m-a convins comentariul Iuliei atât prin conținut cât și prin lungime. Mai mult decât atât, sunt întru totul de acord cu ea… Împăratul Zeu al Dunei după părerea mea este cel mai complex dintre personaje și cea mai buna carte din seria Dune.

Greu de decis – universul Dune al lui Herbert este cel mai bine vazut dintr-un punct cat mai inalt, cat mai cuprinzator – numai de acolo s-ar putea percepe imensa tesatura de subtilitati cauza-efect care ii dau profunzimea incredibila.
Leto Atreides II – imparatul-zeu al Dunei. Pentru mine, el este cel mai fascinant si cel mai fatetat personaj, poate chiar mai complex decat Paul Atreides. Cumva reusesc sa ma pun cu mai multa usurinta in pielea celorlalti “actori” din Dune, dar in cazul lui Leto II, personajul imi pare atat de labirintic.
Este inspaimantatoare ideea de a-ti sacrifica identitatea biologica si de a apuca pe un asemenea drum pentru care nu exista nici precendent si nici indrumari. Leto II paseste singur pe Poteca lui de Aur, este unic in univers si este condamnat, ca orice “zeu”, la anularea sinelui ca individ, iar lumea pentru el, se imparte in doua: adulatori aproape fanatici sau antagonisti care nu vad decat tiranie in calea pe care o traseaza pentru omenire de-a lungul celor 3000 de ani de domnie. Din momentul metamorfozei sale, Leto exista aproape in afara evolutiei firesti a civilizatiei umane din universul lui Herbert. Si totusi, teoria mea este ca Leto II e un altruist. Renunta la propria natura pentru a urmari o realizare la scara unei civilizatii intregi. Dovada este faptul ca nu isi poate prevedea propriul sfarsit si deci nici nu urmareste activ protejarea de sine in sensul autoconservarii, desi se autoprotejeaza destul cat sa-si dea timpul cuvenit realizarii scopului pe care il urmareste. In multe privinte Leto II se considera pe sine o simpla unealta prin care sa ajunga la telul sau final, si de aceea accepta targul pe care tatal sau Paul nu a putut sa il faca: augmentarea propriului potential in feluri nebanuite dar toate legate de scopul ultim de a ghida umanitatea si de a obtine combinatia de gene cautata. Herbert a reusit sa-mi dea sentimentul ca inclusiv el, ca povestitor omniscient, nu are acces chiar la tot ceea ce “vede” Imparatul-zeu si ca “telul teribil” al lui Leto II, mostenit de la tatal sau Paul Atreides, este de fapt cu mult, mult mai complex chiar decat isi imagineaza inclusiv autorul (Iulia M).

Pentru cei care nu au citit încă Dune, dar au participat la concurs îi sfătuiesc să înceapă cu seria originală și apoi sa treacă la cărțile oferite în cadrul acestui concurs.

Pentru a intra în posesia cărților o rog pe Iulia M. să mă contacteze folosind pagina de contact.

Mulțumesc tuturor participanților și le urez spor la citit!…

Imagine de copertă: agrbrod.deviantart.com

Confluenţe: runele şi auto-vindecarea

Confluenţe: runele şi auto-vindecarea

Text publicat în Revista Fantastica – Nr.3/Toamna 2014

Rănit cu lancea și sacrificat lui Odin, eu însumi sacrificat mie însumi, fără să mănânc și fără să beau, iată că runele la chemarea mea se revelară. (Odin)

Am început să scriu acest articol consultând mai întâi runele

Mi-am așezat săculețul cu agate albastre în palma stângă. Mi-am pus în gând întrebarea care mă frământa de ceva vreme. Am băgat mâna dreaptă în săculeț. Am închis ochii. Am început să amestec bine runele și vreme de câteva secunde m-am lăsat vrăjit de clinchetul lor probabilistic. Într-un final vârful degetelor mi-au atins runa sortită. Am prins-o bine să nu-mi alunece printre degete, apoi am așezat-o frumos pe masa din fața mea cu partea inscripționată în sus.

Piatra are forme neregulate. În structura ei se văd o mulțime de straturi de nuanțe diferite de culoare albastră și din loc în loc câte un strat filiform alb care străbate în lung și-n lat piatra. Am ales agatele albastre la sfatul celui care m-a inițiat în acest joc al șanselor. Îmi spunea că trebuie să-mi aleg materialul din care sunt ele confecționate și chiar să mi le încrustez singur dacă mă pricep. Așa lucrurile deveneau personale. Runele se încărcau cu energia posesorului lor și deveneau magice.

Agatul este o varietate microcristalină a cuarțului și deci este o piatra dură. Nu le-am încrustat eu, dar din paleta largă de materiale din care pot fi realizate runele, am ales ceea ce m-a atras vizual și mai apoi tactil. Piatra din fața mea are incrustat pe una din suprafețele plane, un simbol și întreg ansamblul – piatra plus simbol este ceea ce eu numesc “rună“.

La origini runele reprezentau literele unor alfabete înrudite numite alfabetele runice, care erau folosite de popoarele germanice înainte de adoptarea alfabetului latin. Se presupune că runele sunt un derivat al alfabetului italic rezultat din intersectarea popoarelor germanice cu cele din peninsula italică. Alte ipoteze atribuie originea runelor în totalitate popoarelor germanice sau goților.

De-a lungul timpului runelor pe lângă semnificația de sunete, litere, numere și cuvinte, li s-au atribuit și semnificația de simboluri ale înțelepciunii și ale puterii magice, motiv pentru care au fost și încă mai sunt întrebuințate ca oracol, în vindecare și în necromanție. Conform mitologiei popoarelor nordice scrisul este un dar al zeilor. Odin (zeul suprem) este cel care a descoperit scrisul prin auto-sacrificiu și introspecție, după ce a stat nouă zile și nouă nopți spânzurat de Yggdrasil (Copacul Vieții) cu scopul de a atinge inteligența supremă. În “Cântecele eddice ale zeilor” (1200 A.D.) se face referire la moartea ritualică experimentată de Odin, în urma căreia a dobândit știința ocultă a scrisului și darul poeziei:

Știu că am fost atârnat de acel arbore, în bătaia vântului,
m-am balansat de-a lungul a nouă nopți lungi,
rănit de tăișul propriei mele spade,
vărsându-mi sângele pentru Odin,
eu însumi ofrandă mie însumi:
legat de acel arbore ale cărui rădăcini nici un om nu știe unde se afundă.
Nimeni nu mi-a dat să mănânc, 
nimeni nu mi-a dat să beau. 
Am contemplat profundul abisului 
până când s-au ivit runele.
Cu un strigăt de mânie le-am prins, 
și apoi am căzut leșinat. 
Nouă cântece teribile 
ale gloriosului fiu al lui Bolthor am învățat
și am luat o gură din gloriosul vin
servit de Odrerir.
Obținusem bunăstare
și, de asemenea, înțelepciune.
Săream de la un cuvânt la altul 
și de la o faptă la alta... 

Consultarea oraculară a runelor presupune un șir de 24 de caractere runice inscripționate pe tăblițe ceramice (sau din alt material): Mannaz (sinele), Gebo (parteneriat), Ansuz (semnale), Othila (separare), Uruz (tărie), Perth (inițiere), Nauthiz (constrângere), Inguz (fertilitate), Eihwaz (apărare), Algiz (protecție), Fehu (posesie), Wunjo (bucurie), Jera (recoltă), Kano (deschidere), Teiwaz (războinic), Berkana (creștere), Ehwaz (mișcare), Laguz (curgere), Hagalaz (întrerupere), Raido (călătorie), Thurisaz (poartă), Dagaz (progres), Isa (impas), Sowelu (integritate). La acestea se mai adaugă (în sistemul runic modern), o rună care nu prezintă un simbol runic. Ea poartă numele de Runa Goală, are semnificația de “necunoscut”, “divinitate” sau “Odin” și încadrează sistemul runic sau viața în relația “sine și necunoscut”/ “sine și divin”

Dintre cele 25 de rune, 16 sunt bivalente – adică atunci când sunt împrăștiate pe o suprafață plană pot cădea față de privitor într-o direcție sau alta (în sus sau în jos). Celelalte 9 rune sunt monovalente, oricum le-ai împrăștia ele se vor așeza întotdeauna la fel. Aceste diferențe sunt date de simetria simbolurilor, și au rolul de a diversifica și mai mult interpretarea runelor, reieșind în final 41 de interpretări posibile în urma extragerii unei singure rune.

Se poate extrage (consulta) o singură rună, cu scopul de a obține răspunsul la o anumită întrebare sau se pot consulta combinații de mai multe rune, fiecare cu specificul ei: trei, patru, crucea runică, trei vieți (trecut, prezent și viitor), ciclul de inițiere, schița destinului etc.

Runa trasă de mine mai devreme a fost Jera și are ca toate celelalte rune mai multe semnificații: “recoltă”, “sezon fertil” dar și “durata unui an”. Conform cărții The Book of Runes scrisă de Ralph H. Blum, semnificația extinsă a acestei rune ar fi următoarea:

O rună a efectelor benefice, Jera se aplică în orice activitate sau efort în care ești angajat. Fii conștient, însă, că nu trebuie să te aștepți la vreun rezultat rapid. De obicei este nevoie de un anumit interval de timp și prin urmare, cuvintele-cheie “un an”, simbolizează finalizarea unui ciclu complet înainte de a obține recolta sau eliberarea.

Ai pregătit terenul și ai plantat sămânța. Acum trebuie să o cultivi cu grijă. Pentru cei a căror muncă presupune un sezon lung, sau un termen lung de finalizare, Jera oferă încurajare întru succes. Aceștia trebuie să știe că rezultatul muncii lor se află sub supravegherea Providenței și că trebuie să persevereze în efortul lor.

Amintește-ți de vechea poveste a fermierul care era atât de dornic să ajute culturile sale să crească încât el ieșea pe timp de noapte pentru a trage de lăstarii nou apăruți. Nu există nici o modalitate de a împinge râul; la fel nu se poate grăbi recolta. Fii conștient că răbdarea este esențială pentru recunoașterea propriei dezvoltări care, atunci când îi va sosi timpul, te va conduce spre recolta sinelui.

Citind aceste rânduri instinctiv am început să fac corelații între întrebarea pe care mi-am pus-o la început și semnificația runei: “Să fie oare un semn bun ținând cont ca acesta este primul articol de la rubrica “Confluențe”. Dacă da, ia uite ce zice runa… Trebuie sa am răbdare. Ca rubrica să crească și să se dezvolte așa cum trebuie are nevoie de cel puțin un an și mai apoi voi putea culege roadele…

Conexiunile pe care le facem când vine vorba de propria persoană sunt rodul unui automatism prin care noi oamenii încercăm sa dăm un înțeles “întâmplării” și a realității ce ne înconjoară. Un bun exemplu, în acest sens, este maniera subiectivă prin care încercăm să dăm o explicație întâmplărilor pe care le visăm uneori.

Dacă mai mulți oameni ar trage în același timp aceeași rună, fiecare va găsi un înțeles și o semnificație proprie (avertisment, schimbare, inspirație, confirmare, aprobare, etc.) și nu un adevăr general valabil.

Oamenii sunt din naștere vânători de tipare. Ei caută oriunde tipare, chiar și acolo unde dovezile existenței lor sunt slabe. Oamenii își construiesc realitatea din explicații și înțelesuri iar atunci când ele nu există le creează.

Vă veți întreba poate, cu ce sunt runele diferite de Tarot, I Ching, ghicitul în zațul de cafea sau în intestine de porumbel (așa cum făceau romanii), chiar și zodiacul pe care îl citesc unii în fiecare dimineață când merg spre muncă sau oricare altă metodă de divinație?…

Până la un anumit nivel nu este, căci nu oferă soluții explicite ci doar îndrumare. Apoi ceea ce o diferențiază, din punctul meu de vedere, de celelalte este faptul că nu pune accent pe noțiuni precum “binele” sau “răul” (de exemplu cum face Tarotul) și mai degrabă pe transformare… Transformarea sinelui conform principiului “Singura persoană care se poate cu adevărat schimba ești tu…” parafrazat de Colin Turner sub forma “Singura persoană care merită, care îți va aduce bucuria de a fi, ești tu însuți.

Oricare dintre noi a ajuns în călătoria sa existențială la cel puțin un moment de cumpănă, în care ne-ar fi prins bine puțin ajutor din exterior. Așa, ca un bobârnac al destinului care să ne împingă pe calea cea dreaptă. Aceste momente apar când nu mai ai control asupra a ceea ce ți se întâmplă, când nu știi ce hotărâre să iei, când ești vulnerabil… Și în consecință ne agățăm și reacționam la ideea unui semn din viitor exact ca atunci când ne auzim numele într-o mulțime – întotdeauna cu emoție sau teamă… niciodată cu siguranță de sine.

M-am întrebat de nenumărate ori cât din rezultatele unui astfel de joc, cel al consultării unui oracol (căci în fond la asta se reduce totul), este semn al Providenței și cât este autosugestie?…”

Ralph H. Blum, un antropolog cultural și scriitor din Anglia, oferă mai multe răspunsuri la această întrebare în seria de cărți ce l-a făcut celebru – The Book of Runes, The Healing Runes și The Serenity Runes. El merge mai departe cu interpretarea runele oferind celor interesați un nou scop și o nouă întrebuințare – instrument de introspecție în subconștient – sau altfel spus un “oracol al sinelui”.

În demersul său antropologul englez amestecă armonios misticismul ce învăluie runele cu realitatea psihicului uman, pornind de la premisa că soluția tuturor problemelor se află în noi înșine.

Adesea trăim stări conflictuale… normele care trăim și după care ne ghidam în viața intră în conflict cu dorințele noastre intime… cele pe care le depozităm în subconștient. Rațiunea iți dictează ceva dar inima (varianta populară pentru subconștient) iți șoptește altceva… Și așa se naște conflictul interior de care majoritatea dintre noi nu suntem conștienți că există sau că îl poartă ca pe un parazit în fiecare zi după noi. Luam situația ca atare și în final, mai devreme sau mai târziu suntem constrânși să luăm o hotărâre…

De pildă, de ceva vreme îmi doresc să mă dedic mai mult scrisului, dar pentru că nu cred că se poate trăi din scris (cel puțin nu la noi), am ales să am un loc de muncă stabil care să îmi permită să-mi fac o familie, să-mi plătesc ratele la bancă, să mă integrez social etc.; dar care îmi mănâncă mai tot timpul și simt că mă ține pe loc. Acesta este un conflict interior minor pe care îl conștientizez și pe care îl controlez prin acțiuni alternative – scriu când pot și pe unde pot.

De ar fi toate conflictele interioare așa… viața ar fi floare la ureche… Momentele la care mă refeream mai sus sunt acelea în care trebuie să iei o decizie de care depinde viața ta, cariera ta, visele tale și pur și simplu nu știi ce hotărâre să iei și atunci parcă iți vine să ceri ajutorul extern, oracular, divin, poate chiar să dai cu banul.

Ah banul!… Uneori pare soluția cea mai la îndemână… dar în final nu e decât o modalitate de a ne păcăli pe noi înșine încercând să atribuim decizia noastră întâmplării, destinului, providenței ș.a.m.d. Afirm asta pentru că în timp ce banul se învârte în aer, noi știm în sinea noastră ce am vrea să cadă: cap sau pajură. Cu alte cuvinte răspunsul se afla deja în noi, ne este mai greu să-l scoatem la suprafață… să ni-l asumăm.

Pe acest principiu se bazează și abordarea lui R.H. Blum. Scriitorul te îndeamnă în cărțile sale să urmezi pașii clasici oraculari așa cum am făcut eu la începutul acestui articol și în plus iți cere să te detașezi mai apoi de actul în sine, pentru a-ți răspunde la întrebarea: de ce ai gândit așa și nu altfel?

Din multitudinea de trăiri umane subconștientul meu a scos la iveală nevoile mele. Interpretarea realizată după tragerea runei reflectă frământările mele actuale… Ei bine acolo trebuie să lucrez… acolo voi găsi răspunsul pe care rațiunea mi-l ține ascuns.

Metoda funcționează, am testat-o pe propria piele… sau altfel spus pe propriul subconștient. Dar ca orice metodă de auto-vindecare, ea nu este universală, nu funcționează la nesfârșit și nici nu te va ajuta să câștigi la Loto. E mai degrabă un artificiu prin care ajungi să te cunoști mai bine, să apleci mai des urechea la nevoile tale lăuntrice indiferent la ce constrângeri te supune lumea în care trăiești. Nu e magie, e doar psihologie… sau cum îmi place mie să spun uneori… “e magia după care funcționez în anumite momente”.

După o vreme ajungi să te cunoști destul de bine încât nu mai ai nevoie de instrumente ajutătoare precum runele. Și asta e bine căci… scientia potentia est și orice teamă sau problemă poate fi depășită prin cunoaștere. Cu cât știi mai multe despre un lucru cu atât iți este mai puțin teama de el. Cu cât știi mai multe despre ce declanșează în tine conflicte cu atât știi mai bine cine ești sau ce ești…

Și încă un lucru important… întrebarea pe care ți-o pui e a ta și numai a ta. Nu trebuie sa o împărtășești cu nimeni. Poți să vorbești despre ea (așa cum am făcut și eu în aceste rânduri), dar nu trebuie să o rostești cu voce tare, căci ea e de fapt un gând lăuntric intim al cărui răspuns sau alinare numai tu îl poți găsi… în tine… Trebuie doar să înveți cum să cauți…

Referințe:

Abiogenesis

Abiogenesis

Un film scurt care a primit o mulțime de premii printre care și Audience choice Award for Best Animated Short Film (Maui Film Festival 2012), în care regizorul Richard Mans speculează pe marginea Abiogenezei (proces natural prin care se naște din compuși organici simpli).

In this breathtaking science fiction spectacle, a strange mechanical device lands on a desolate world and uses the planet to undergo a startling transformation, that has profound implications for an entire galaxy.

 

Concurs “Fanatic Dune”

Golem 14 caută un fanatic al genului SF care să întrunească următoarele condiții:

  • Să-i placă să citească literatură SF&F direct în engleză;
  • Să locuiască în România;
  • Să-și dorească setul de cărți din imaginea de mai jos.

concurs

Pentru a participa la concurs el trebuie să facă două lucruri:

1. Să-i ureze drum bun și multă baftă în noua sa aventură lui Emanuel Grigoraș printr-un mesaj pe blogul personal (emanuelgrigoras.ro) ori pe pagina sa de Facebook, Google+ sau Twitter.

Emanuel Grigoraș este un scriitor contemporan de Science Fiction aflat la început de drum, membru de seamă al fandemului românesc, participant activ al cenaclului ProspectArt și cel care a făcut posibil acest concurs.

2. Să răspundă în secțiunea de comentarii (de la sfârșitul acestei postări) la întrebarea:  Dacă ați fi pentru o zi unul din personajele universului Dune, care ar fi acel personaj și de ce?...

Cel mai convingător răspuns va câștiga toate cele 11 volume. Dacă sunt mai multe răspunsuri convingătoare le voi supune tragerii la sort. Concursul se desfășoară până la data de 5 septembrie. În cazul în care până la aceasta dată nu se găsesc cel puțin doi fanatici, concursul se va prelungi automat în runde de câte 10 zile. Premiul se va înmâna personal în București sau prin Poșta Română (după 14 septembrie).

Spor și creativitate în răspunsuri!…

Catarul

Catarul

Catarul de Stanilaw Lem este un periplu halucinant prin trăirile unui fost astronaut, angajat să deslușească o serie de decese misterioase. De ce un astronaut?… Păi… pentru că se încadra perfect în profilul oamenilor care sfârșeau prin a înnebuni din cauze necunoscute, pentru că “un astronaut este pregătit să înfrunte neprevăzutul”, pentru că toate mijloacele convenționale de identificare a cauzei decesului fuseseră consumate fără vreun rezultat și pentru că astronautul ajuns la o oarecare vârstă nu vroia să se sinucidă sau să vândă bere precum au făcut sau făceau colegii săi foști astronauți.

Preț de jumătate de carte autorul te ține în suspans. Ești aruncat direct în mijlocul acțiunii (undeva spre sfârșitul anchetei) și nu înțelegi ce se întâmplă cu personajul principal care merge pe urmele unui mort, îi poartă hainele, este înhămat cu tot felul de electrozi care-i monitorizează semnele vitale, este urmărit de un Cadillac alb și i se întâmplă diverse lucruri pe care el le ia în considerare ca potențiale semne. Apoi cealaltă jumătate este un adevarat desfăt intelectual.De multe ori am impresia că autorul își testează cititorul. Îl chinuie puțin și exact în momentul în care mai are puțin și îl pierde, schimbă radical abordarea oferind explicațiile după care acesta tânjește. Lem este un autor re-citibil datorită imaginației sale aparent a-tot-cuprinzătoare și din acest motiv nu cred ca e tocmai pe placul celor care vor o lectură ușoară, nu au răbdare sau se simt obosiți de multitudinea detaliilor.Rezolvarea cazului are loc după ce autorul te poartă printr-o mulțime de piste alternative și prin asta explică cumva complexitatea vieții – temă soră cu filozofia pentru care Lem este renumit. Punctul culminant îl reprezintă trăirile psihotice ale astronautului care ajunge printr-o sumă de evenimente unice și irepetabile să atingă acel context care le-a fost fatal celor de dinaintea lui. Lem excelează aici în a transmite cât mai veridic trăirile personajului, mizând totodată pe empatia cititorului.

Cartea este scrisă la persoana I, ceea ce reprezintă pentru cititor o experiență oarecum intimă – personajul principal i se destăinuie într-o relatare atemporală. Spun asta pentru nu-ți dai seama decât la final că acțiunea s-a desfășurat în trecut și nu în prezent sau în viitor. Se știe că relatarea unei povestiri la persoana I pare mai veridică (este mărturia subiectivă a participantului) decât relatarea omniscientă, însă această abordare are limitele ei stilistice pe care Lem le-a depășit prin ingeniozitate și creativitate.

Titlul cărții “Catarul” (inițial Katar) are sensul de “inflamație acută sau cronică a mucoasei unui organ, adesea însoțită de secreție abundentă”. Pornind de la asta, nu recomand Catarul persoanelor ipohondre. Sunt convins că le-ar plăcea explicația finală, dar mi-e teamă că mecanismul din spatele ei le-ar putea alimenta apucăturile paranoide… În engleză titlul a fost reinterpretat, aș zice eu, într-o manieră simplistă sau comercială – “The chain of chance”.

Eu am citit cartea pe un e-book reader și după discuțiile de la Clubul de Lectură Nemira #18 m-am simțit cumva mai bine că am ales aceasta variantă din simplul motiv că nu m-am lăsat influențat de vreo copertă sau de descrierea cărții, care pe alții i-a dus în eroare sau le-a creat unele așteptări neîmplinite. Zic eu mai bine să nu ai așteptări, căci așa nu ai nici deziluzii. M-am lăsat purtat de intriga cărții, fără să mă gândesc la un tipar anume – polițist, SF, mistery, etc, ceea ce s-a adeverit a fi o alegere bună pentru că această carte este un hibrid între toate cele trei.

Concluzia cu care am rămas după lecturarea Catarului este aceea că oricât de mult credem noi oamenii că deținem controlul asupra a ceea ce ne înconjoară și oricât de mult credem noi că stăpânim tainele științelor, suntem totuși neputincioși în fața evenimentelor complexe (adesea considerate ca fiind rodul destinului sau al neșansei). Din această cauză vor exista întotdeauna oameni care vor muri din motive aparent inexplicabile și asta pentru că ei întrunesc condițiile pe care marea majoritate nu le întrunesc, nu le văd sau nu le pot înțelege. E ca în medicina de azi… cea generală (opusul celei personalizare). Se analizează efectele unui medicament pe un anumit lot populațional și se tratează astfel marea majoritate. Însă, întotdeauna vor exista câțiva oameni la care medicamentul nu va avea niciun efect și încă câțiva asupra cărora medicamentul va avea un efect dăunător…. poate chiar mortal în condiții particulare.

Apoi Lem ne mai vorbește și de creșterea șanselor de apariție a unui eveniment datorită creșterii numărului de participanți (“puterea ansamblului de întâmplări”) – face el o parabolă cu șansele unor cuie (bătute pe marginea unei mese rotunde aflată într-o grădină) să fie udate de picăturile de apa eliberate (eventual și dintr-o pipetă), în așa fel încât fiecare cui în parte să fie atins de câte o picătură. Șansele sunt nule în condiții de orbire, minime în condiții normale, maxime pe timp de ploaie… Teoria probabilităților e doar un exemplu, în carte regăsindu-se și alte teme sau teorii la care autorul te provoacă să meditezi.

Ce mai încolo și încoace, citiți cartea și vă veți lămuri…

Fantasy și Science Fiction: mintea umană, lumea noastră modernă

Fantasy și Science Fiction: mintea umană, lumea noastră modernă

We understand the world – and our selves – through stories. Then some of those hopes and fears become the world.

<

p style=”text-align: justify;”>Acesta este scurta descriere a unui curs susținut de profesorul Eric Rabkin de la Universitatea Michigan, pe platforma COURSERA, în perioada 06 octombrie – 22 decembrie 2014.

Cursul este un MOOC, adică e gratuit, e online și se adresează oricărei persoane care are un telefon, o tabletă, un laptop sau un PC conectat la internet, cunoaște limba engleză, vrea să afle mai multe despre un anumit domeniu și are timp să vizioneze cele câteva zeci de minute de curs săptămânal prezentate sub forma unor prelegeri înregistrate (video).

Dacă vi se pare ușor… ei bine, depinde din ce perspectivă priviți lucrurile. Puteți participa la curs din ipostaza pasivă – adică urmărind doar prelegerile video, sau puteți să vă implicați participând activ la temele și examenele cursului. Participarea activă este recompensată la finalul cursului cu o diplomă oferită de de prof. Eric Rabkin.

Cursul este împărțit în 10 unități (11 săptămâni de studiu) grupate în jurul următoarelor teme:

  1. Grimm – Children’s and Household Tales;
  2. Carroll – Adventures in Wonderland and Through the Looking-Glass;
  3. Stoker – Dracula;
  4. Shelley – Frankenstein;
  5. Hawthorne & Poe – Stories and Poems;
  6. Wells – The Island of Dr. Moreau, The Invisible Man, The Country of the Blind and The Star;
  7. Burroughs & Gilman – A Princess of Mars & Herland;
  8. Bradbury – The Martian Chronicles;
  9. LeGuin – The Left Hand of Darkness;
  10. Doctorow – Little Brother;

 

 

Mai multe detalii despre acest curs gasiti aici: http://www.coursera.org/course/fantasysf

Ciuma Albă

Ciuma Albă

Eram prin clasa a VIII-a când profesoara mea de meditații la Română mi-a oferit cadou de ziua mea “Ciuma Albă” de Frank Herbert. Peste ani pornind de la acest gest aveam să descopăr fascinantul univers Dune și cât de mult semăna meditatoarea mea cu Baronul Vladimir Harkonnen (un personaj cu voce de bariton atât de “împlinit” încât necesita suspensoare anti-gravitaționale care aveau menirea de ai susține enorma greutatea). Nu exagerez. Sper doar să mai fie în viață și să fie sănătoasă!…

Ciuma Albă nu a fost o alegere întâmplatoare, ca atunci când vrei să îi iei unui amic un cadou de ziua lui și alegi o carte la modă. Nu. Meditatoarea mea era un foarte bun pedagog… Ea descoperise în mine amestecul de interes pentru domenii precum Genetica și Science-Fiction… Și… cred că a făcut cea mai bună alegere prin cartea de față, pentru că le include din plin pe amândouă. Pe lângă rolul declarat de a-mi dezvolta apetitul pentru astfel de cărți, Ciuma Alba a reprezentat pentru mine și o lecție de etică privind știința și cele două fețe ale cunoașterii – cea eliberatoare și cea distructivă.

M-am chinuit multă vreme să citesc Ciuma Albă. Aveam creierul necopt și mulțimea de termeni și explicații specifice biochimie mă dezarmau ușor. În plus, pentru stilul cinematografic ce-l caracterizează pe Herbert (planuri de acțiune paralele care converg spre finalul cărții în unul sau mai multe evenimente), trebuia să ai capacitatea de a vedea imaginea de ansamblu în ciuda faptului că autorul îți oferă doar detalii. Cred că pe la a 4-a încercare am izbutit să o termin și asta după ce am dobândit deprinderile necesare… adică cam prin a XII-a.

Acțiunea romanului se desfășoară în jurul lui John Roe O’Neill, un genetician american cu origini irlandeze, care a venit în Dublin pentru a realiza un proiect denumit pompos “Privire de ansamblu asupra cercetării genetice la irlandezi”. Acesta are neșansa de a fi martorul unui atentat cu bombă, revendicat de o ramură IRA (Armata de Eliberare Irlandeză), în care îi moare soția Mary și cei doi gemeni Kevin și Mairead. Ca o consecință a acestui eveniment personajul principal înnebunește și începe să pună la cale un genocid. Își canalizează toate eforturile în a găsi o modalitate prin care să-i pedepsească pe cei implicați (Irlanda pentru atentat, Anglia pentru opresiunea asupra Irlandei și Libia pentru antrenarea teroriștilor). Cum autoritățile se arată neputincioase iar el nu putea ajunge direct la ei, O’Neill apelează la propriile cunoștințelor și crează o boală mortală pe care o eliberează în lume. Această boală / molimă / ciumă ucidea preferențial femeile și era caracterizată printre altele și de apariția pe piele a unor pete albe. Nu, nu trebuie să vă gândiți că O’Neill e misogin… Pierderea lui  a fost atât de mare încât prin actul său dorea ca toți bărbații care s-au aflat în spatele atentatului să sufere același chin.

Numele cărții vine de la simptomele bolii, dar ceea ce mi se pare interesant e că “Ciuma Alba” mai este și denumirea sub care este cunoscută colonizarea britanică în părțile din lume cu populație non-caucaziană.

Autorul descrie excelent atât drama omului de știință cât și proporțiile mondiale pe care le iau acțiunile sale (Bostonul este ars din temelii, Roma este distrusă de bombe atomice, etc). Ciuma Albă nu are leac. Singurul capabil să creeze unul este însăși creatorul ei, iar autoritățile după ce își dau seama cu ce se confruntă, pornesc o luptă contra cronometru între a salva puținele femei care nu au fost atinse de molimă și găsirea unui leac ceea ce implică printre altele și prinderea lui O’Neill.

Romanul în sine reprezintă un semnal de alarmă la adresa acțiunilor unor grupuri de oameni, purtate în numele segregării, la pericolele genului ăla de dreptate “pe care ți-o faci cu mâna ta” și totodată la adresa unor segmente de cercetare care sunt interzise (exemplu actual – vezi clonarea umană). Spre deosebire de alte SF-uri scrise de Herbert, acțiunea romanului se petrece în zilele noastre și chiar dacă au trecut 20 de ani de la publicarea cărții, societatea actuală încă deține premisele necesare să devină peste noapte lumea imaginată de Frank Herbert.

Obiectivul unora dintre cei care au propus legiferarea cercetărilor cu ADN recombinat este folosirea puterii guvernamentale în suprimarea ideilor care altfel ar putea decurge dintr-o asemenea cercetare. Acest lucru ne-ar duce înapoi la o era a dogmatismului, din care omenirea nu a scăpat decât recent. Asta pe lângă faptul că ar fi o sarcină lipsită de eficacitate. Este imposibil să stai la infinit în calea explorării adevărului. Cândva, undeva, oamenii vor învăța acest adevăr! (Philip Handler – Președintele Academiei Naționale de Știință)

Herbert a fost un mare vizionar și nu de puține ori a fost proclamat cel mai bun scriitor de Science-Fiction din toate timpurile. Nu știu cum aș fi perceput cartea dacă aș fi citit mai întâi Dune, însă după cum s-a văzut treaba chiar dacă începutul a fost mai greu… după ce am citit Ciuma Alba am vrut să mai citesc și altceva scris de Herbert.

Ciuma Alba a fost publicată în România, în 1994 la Editura Uranus (SF Avertisment), iar pentru acea vreme cartea a fost tipărită în condiții excelente – bine legată și coperți cartonate lucioase. Pe spatele acesteia este o poză alb-negru cu Frank Herbert, autograful său și o scurtă listă a cărților scrise de el. În capul listei stă seria de cărți care mi-a atras atenția în felul următor: << Ciclul “Dune” – 12 milioane exemplare în 14 limbi >>. Mi-am zis că trebuie să fie ceva de capul ei, de vreme ce a fost publicată în atâtea exemplare… și asa am ajuns eu la Dune – un univers care avea să aibă profunde implicații asupra mentalului meu (mentatului din mine).

ciuma_alba2

Menționez la sfârșit că Ciuma Alba a fost sursa mea de inspirație pentru scurta povestioară intitulată “Ciuma de 3 Zile”, pe care o puteți citi AICI sau pe Fictiuni.ro.

Reviste online și bloguri SF românești (rezultate)

Sondajul cu același nume a fost postat online la 1 august 2014 ora 20:06 și a fost accesibil timp de 5 zile (vezi cum arăta AICI). Inițial intenționam să-l las activ pe termen nedeterminat, însă am renunțat repede la idee când am observat ca a devenit locul de joacă al mai multor grupuri de interese din SF-ul românesc.

Am fost de-a dreptul naiv să cred că în această comunitate există onoare sau fairplay. Aceste grupuri s-au apucat să speculeze la maxim capacitatea votului multiplu. Da domnilor și doamnelor… la acest sondaj se putea vota de mai multe ori printr-un simplu refresh al paginii. A fost o decizie conștientă și asumată. Era foarte ușor să adaug un câmp obligatoriu cu adresa de e-mail și atunci tentativa de fraudare a unora ar fi fost exclusă, însă sondajul ar fi devenit greoi și doar câțiva s-ar fi aventurat să-l facă. În schimb am apelat la alte mecanisme de control și ceea ce nu știu cei care se sculau între 4 și 6 dimineața ca să voteze de câteva zeci de ori la rând în favoarea lor, este faptul că există mijloace foarte simple de depistare și de eliminare a votului multiplu.

Sondajul a adus o mulțime de noi utilizatori către Golem 14. Statistica vorbește de la sine și în același timp reflectă avântul unor grupuri de interese în a vota masiv o anume revistă sau un anume blog SF. La un moment dat era chiar haios să vezi care grup se aventurează în contrabalansarea rezultatelor.

Numărul de pagini per sesiune. Pentru sondaj erau necesare minim două.

Făcând o analiză a dinamicii sondajului și a traficului pe Golem14 (care nu e foarte mare ceea ce îl face ușor de analizat) am ajuns la concluzia că voturile care se apropie cel mai mult de un adevăr și care pot fi luate în considerare ca fiind veritabile sunt cele din primele 48 de ore de la lansarea sondajului, evident realizate de vizitatorii unici.
Astfel, per ansamblu au fost 520 de voturi din care mai mult de jumătate au fost vot multiplu. În cele 48 de ore supuse analizei au fost 146 de voturi valide din care 127 pentru prima întrebare “Care este revista dvs. online favorită?” și 146 de voturi la cea de-a doua “Care este blogul dvs. favorit?”.

Pentru întrebarea “Care este revista dvs. online favorită?”, situația după 48 de ore arăta în felul următor:

Pentru întrebarea “Care este blogul dvs. favorit?”, situația după 48 de ore arata în felul următor:

Am făcut și o analiză încrucișată între cele doua întrebări. Astfel, în primul grafic sunt cei care au votat doar la a doua întrebare și reflectă mai degrabă tipul de vot prietenesc de genul “votați-mă și pe mine în sondajul asta”, iar celelalte grafice reflectă orientativ ce bloguri citesc cei care au votat o anumită revistă online. Spun orientativ pentru că numărul de voturi strânse de anumite reviste (Gazeta SF, Helion Online, Fantastica și Nautilus) este prea mic pentru a avea o valoare statistică.




Din punctul meu de vedere acest sondaj și-a atins scopul, care poate definit cel mai bine prin comentariul unui utilizator:

Habar nu aveam ca exista toate revistutele astea online. Cît despre blog-uri, nici atît! Cînd voi avea timp o sa arunc o privire…

Atunci când rezultatele sondajului au luat-o razna în zilele 3, 4 și 5, anumite personaje au început să strige în stânga și în dreapta cât de incorecți sunt unii sau alții pe principiul “hoțul strigă hoții”. M-am simțit la un moment dat ispitit să fac un grafic și cu cei care au votat multiplu în cele 3 zile. Dar… nu aș fi făcut altceva decât să alimentez războiul rece purtat între anumite facțiuni SF. Pentru acestea am un singur mesaj și o întrebare. Nu mă simt deloc descurajat în a sonda mediul online din când în când și vă asigur ca întotdeauna voi avea mijloacele necesare în ai depista pe cei care cred ca ating faima votându-se singuri. Iar întrebarea mea este poate ușor retorică. Nu ar fi mai constructiv să vă duelați în texte SF de calitate și nu în orgolii legate de imaginea online? Eu nu am trăit în perioada de glorie a SF-ului românesc (pe vremea când în țară erau zeci de cenacluri), însă, înainte să știu ce-i aia SF românesc, am auzit de câțiva autori datorită calității textelor lor. Timpul le cerne pe toate…

Vegetal

Vegetal

Am plecat la drum cu această carte cărând după mine o grămadă de preconcepții. După o auto-evaluare sumară am conștientizat că ele își aveau izvorul în desenele animate stupide pe care le vizionam în copilărie (în lipsă de altceva), în care “vegetalul” era reprezentat de o plantă carnivoră care se comporta ca un șchiop feroce țopăind în stânga și în dreapta într-un pi… pardon ghiveci.

Ei bine, în Vegetal n-am descoperit așa ceva. Romanul scris de autorul bicefal (cum ne place să numim în cercurile SF simbioza dintre Ungureanu și Truță) se axează mai mult pe trăirile lui Milu – personajul principal prin intermediul căruia descoperim un univers inocent, 100% românesc, încadrat în timp undeva în perioada anilor 70-80. Fie că ai trăit această perioadă, fie că te-ai născut mai apoi și ai primit acest univers la pachet – moștenire de la părinți, inevitabil ajungi pe ici și colo să te regăsești în lumea propusă de Ungureanu&Truță. Eu unul, am trăit experiența contactului cu un Tractorist pe la 4-5 ani. Acesta m-a luat cu el în tractor de unde am putut sa vad lumea altfel. La vârsta aia totul capătă proporții magice și la fel ca și Milu credeam despre Tractorist ca este un fel de semi-zeu capabil să îmblânzească fiara-tractor.

Vegetal a pornit de la o idee marca Marian Truță la care a achiesat și Dănuț Ungureanu. La final unul dintre ei a dat forma finală, armonizând ideea romanului. Autorul bicefal nu dorește dezvăluirea parților scrise de fiecare autor în parte, însă oricât de mult ar semăna stilurile celor doi autori, dacă ajungi să-i cunoști în viața reală iți dai seama care aparține cui după personalitatea și trăirile fiecăruia. Cireașa de pe tort – coperta este făcută de Tudor Popa.

Vegetal a apărut prima oară sub forma unui fragment în Almanahul Anticipația 2014, iar volumul a fost mai apoi lansat la Târgul de Carte Bookfest 2014. Ca și stil romanul nu se dorește a fi neapărat un SF clasic, ci mai degrabă un fantastic cu substrat științific, și asta pentru că explicațiile pentru comportamentul bizar al planetelor de cultura (subiectul intrigii) sunt oarecum indirecte și lasă loc de interpretare.

Vegetal pentru mine înseamnă și doua întâmplări aparte, care se învârt în jurul Clubului de Lectura Nemira.

Romanul a fost ales pentru lectura din luna iulie și după cum îmi este obiceiul vreau nu vreau mă apuc să citesc nominalizarea clubului (un fel de obișnuință auto-impusă). Am cumpărat-o de la Librăria Nemira de pe Magheru, însă n-am făcut doi pași afară din librărie că am și observat cum primele foi din carte dădeau să cadă. “Hopa!… asta până o termin ajunge avioane”, mi-am zis în timp ce am făcut cale întoarsă să o schimb. Trebuie menționat faptul că eu port cărțile în geanta și câteva luni bune iar acolo are loc un oarecare proces de degradare datorat celorlalte obiecte cu care o carte intra în contact. Deci, nu era loc de cărți fragile. Vânzătoarea draguță m-a pus să aleg o nouă carte… Le-am studiat eu precum un dealer de arta și am ales-o pe aia care mi se părea mie mai trainică.

Vegetalul meu a ajuns și pe la Festivalul de Science & Fiction de la Râșnov, unde mi-am propus să lecturez din el pe drum sau când mai aveam timp… numai că să vezi belea m-am trezit cum primele foi de la ce-a de-a doua carte începeau ușor să se desprindă. Am boscorodit ceva la adresa lipiciului și înainte sa trag vreo concluzie am întrebat și pe alții care cumpăraseră Vegetal, despre cum stă treaba. Nimeni nu avea problema mea… Eu supuneam cartea unor condiții care dădeau același rezultat… sau poate nimerisem un lot mai “altfel”… sau poate eram doar ghinionist.

La un moment dat îl trag de mâneca pe Dănuț Ungureanu, și el prezent la Râșnov…. și ii zic ce pățesc eu cu Vegetalul. Autorul nu stă prea mult pe gânduri și după ce mă chestionează, în glumă, cu privire la posibilitatea de a fi călcat-o la nervi, în picioare, îmi propune să i-o dau la schimb pentru una din lotul lui “fermecat”. Lucru care spre surprinderea mea s-a întâmplat chiar a doua zi, moment în care am profitat de ocazie pentru a cere și un autograf (mai jos Dănuț Ungureanu surprins în momentul cu pricina).

danut_ungureanu

Cartea primită la schimb era într-adevăr fermecată… nu se mai dezlipea și mai avea pe deasupra și autograf de la unul din capete…

Al doilea autograf l-am primit de la Marian Truță la Clubul de Lectură Nemira, unde după ce a asistat la discuțiile purtate în urma lecturării cărții sale, ne-a vorbit despre Vegetal din singura perspectivă pe care o cunoaște cel mai bine, cea a autorului. În istoria Clubului de Lectură, Vegetal este a doua carte a unui autor român care este invitat să participe la dezbateri alături de clienții săi – cititorii. De obicei, acele ediții ale Cluburi de Lectură sunt și cele mai frumoase întrucât feed-back-ul zboară din toate părțile într-un trio cheie: cititori – autori – editura.

Și de aici începe a doua întâmplare… În drum spre club am trecut pe la un anticariat de unde vroiam să cumpăr un dicționar SF. După ce l-am răsfoit puțin mi-am dat seama ca genul asta de dicționar este foarte plicticos și aproape nefolositor dacă nu ești vreun împătimit al istoriei literaturii SF, așa că am renunțat la idea de al achiziționa și m-am pus pe cautat “diverse” având în subconștient cuvântul “vegetal”. Și uite așa din raft în raft, din carte în carte, într-un beci prăfuit plin de antichități, rafturi de cărți și acarieni, am ajuns să dau peste una din cărțile la care râvneam în facultate. Atunci să vezi explozie de amintiri și momente plăcute în capul meu declanșate de determinatorul taxonomic (vezi poza de mai sus) cu ajutorul căruia identificam în facultate (în perioadele de practică) fiecare plăntuță ce ne ieșea în cale. Nici nu va imaginați pe lângă câte specii de plante treceți în fiecare zi chiar și într-un oraș, să nu mai spun pădure sau altă sălbăticie.

În acest context, Vegetalul lui Ungureanu & Truță a sunat pentru mine și ca un fel de avertisment ecologic (deși autorii au menționat că nu urmăreau neapărat acest efect),… un fel de revers al medaliei în ceea ce privește acțiunea omului asupra Naturii, căci în carte plantele care “atacau” erau cele cultivate de om și nu cele sălbatice…

Am cumpărat “Flora Mica Ilustrata a Republicii Populare Romana” fără să stau prea mult pe gânduri și am adus-o cu mine la club unde a fost deliciul curioșilor și unde am prezentat-o ca pe un fel de “arma” care se încadra perfect în universul lui Vegetal – cartea cu care puteai identifica speciile mutante.

Alte recenzii despre Vegetal găsiți aici și aici

Molima de trei zile

Molima de trei zile

Text publicat în Revista Fictiuni.ro – Nr.10/Iulie 2014

La lumina unui opaiț, ultimul adult de pe Pământ urmărea cu degetul tremurând literele stacojii de pe filele unei cărți, care fusese pe jumătate arsă.

…un adevăr științific în trei cuvinte: ontogenia repetă filogenia. Conform acestei teorii fiecare etapă evolutivă (filogenia) este reflectată la nivel embrionar (ontogenia) prin etape similare de trecere de la simplu la complex. Cu alte cuvinte, două specii de animale care au un strămoș comun vor avea un traseu de dezvoltare embrionară similar. Acest traseu este compus dintr-o etapă comună în care produșii de concepție sunt nediferențiați și una continuată doar de organismul mai complex sau mai evoluat dintre cele două.

Teoria a fost transpusă și în analiza comportamentului social uman. S-a observat că etapele de dezvoltare psihică, la om, coincid cu etapele prin care societatea umană a evoluat din perspectivă istorică. Cercetătorii acestui domeniu compară copilăria cu primitivismul oamenilor preistorici, adolescența cu misticismul evului mediu, tinerețea cu renașterea și tot așa până la colapsul social total care ar reprezenta din etapele vieții umane, bătrânețea și apoi moartea.

– “Primitivismul oamenilor preistorici…”, rosti bătrânul cu voce mâhnită, în timp ce o lacrimă i se prăvăli pe obrazul plin de riduri. Răsfoi apoi mai multe pagini, până ce ajunse la un paragraf, pe marginea căruia se zăreau câteva notițe indescifrabile urmate de mai multe semne ale exclamării, făcute cu creionul de unul dintre posesorii anteriori ai cărții.

…privind din această perspectivă, copiii sunt cele mai crude făpturi de pe Pământ. Sunt ființe inteligente capabile de iubire necondiționată, dar în același timp de o răutate ieșită din comun. Acest aspect se datorează incapacității lor de a distinge între bine și rău, și mai ales datorită a ceea ce derivă din aceasta – copiii nu pot intui și nu pot controla consecințele propriilor acțiuni.

– Ce-am făcut?… Cum se vor descurca?… Bătrânul oftă adânc, apoi izbucni în plâns. Lacrimile îi șiroiau necontrolate pe chipul întunecat de amărăciune. Suspinele i se prăvăleau cu ecou în sala mare plină de cărți și statuete. Nu se sfia să-și verse oful plângând. Nu avea cine să-l audă și mai ales cine să-l vadă. Copiii erau strânși pe stadion, iar el, după ce aceștia adormeau, se furișa în biblioteca orașului, așa cum obișnuia să facă în aproape fiecare noapte…

În ultima vreme, escapadele sale deveniseră din ce în ce mai greoaie. Simțea că nu mai are timp și că în curând va veni o vreme când nu va mai avea suficientă putere să se târască prin galeriile strâmte care duceau la bibliotecă.

Își mișcă greoi picioarele inflamate de la artrită spre un alt raft al bibliotecii, de unde scoase o carte cu cotorul gros. În ea citise la un moment dat, câteva rânduri care îi putea aduce acum o oarecare alinare.

Reprezentanții celor trei perioade majore ale vieții unui la om – copiii, adulții și bătrânii, sunt esențiali în procesul de educare. În primă fază copilul învață de la părinți elementele necesare supraviețuirii, apoi cunoștințele culturale sunt însușite cu ajutorul bunicilor, care ajută la realizarea transferului informației între generații alături de învățământul instituționalizat sau alte forme alternative.

Când acest echilibru este inexistent, copiii sunt nevoiți să descopere și să interpreteze realitatea de novo. În acest sens s-au observat două tipuri de comportament: unul majoritar – copiii s-au maturizat precoce și unul minoritar – copiii au suferit ulterior tulburări de personalitate sau inadaptare socială

Bătrânul își șterse lacrimile cu mâneca hainei, se îmbărbătă trăgând aer în piept… apoi își spuse cu voce tare:

– Se vor descurca! Nu au încotro…

* * *

O zi întreagă bătrânul a luat fiecare baracă din cele construite pe terenul olimpic, a bătut pe la toate ușile camerelor conexe, inclusiv la cele din apropierea acoperișului unde se ajungea mai greu și a vorbit cu toți cei care trăiau în parcările subterane ale stadionului, despre ce avea să le povestească a doua zi.

Sub lumina lunii, bătrânul se așeză pe scaunul pus special pentru acel eveniment, în piațeta centrală a stadionului. Urmări câteva clipe cu un binoclu forfota din stadion, pentru a se asigura că toți cei prezenți s-au așezat cât de cât pe scaunele laterale, apoi cu un microfon improvizat conectat la sistemul de sonorizare al stadionului, se adresă ultimilor membri ai speciei umane – câteva zeci de mii de copii cu vârsta între 4 și 14 ani.

– Dragii mei… puțină liniște vă rog… bătu de câteva ori în microfon.
Toate mogâldețele își îndreptară instinctual figurile spre tavanul stadionului de unde atârnau mai multe stive cu boxe. Vocea bătrânului se auzea tare și limpede ca și cum s-ar fi aflat în apropierea lor. Hărmălaia se potoli treptat…

– Dragii mei… microfonul schelălăi de câteva ori…, de azi, atât cât mă vor mai ține puterile și….aaaa… cât o mai funcționa și generatorul cu care alimentăm stația stadionului… vă voi vorbi despre părinții voștri așa cum i-am cunoscut eu și așa cum ar trebui să vi-i amintiți și voi.

Liniștea și atenția cu care copiii păreau să-l asculte îl surprinseseră pe bătrân.

– Aaaa… o să încerc să vă dau și unele sfaturi despre cum să vă descurcați când eu nu voi mai fi printre voi… și ar fi bine… aaaa … cei care știu Braille să perforeze cât mai multe foi cu cele spuse de mine azi și în zilele următoare…

Timp de câteva clipe mai multe mânuțe fluturară în aer bucăți de hârtie, semn că în apropiere se aflau și câteva mașini de scris în Braille. Bătrânul era mulțumit.

– Știe cineva ce e ală un virus?… Să ridice mâna sus cine știe…

Cam un sfert din stadion ridică mâna în aer, majoritatea adolescenți care apucaseră să citească din cărțile Braille descoperite în bibliotecă și pe care bătrânul se baza cel mai mult când venea vorba de ajutarea celor mici, de vânătoare sau de apărarea stadionului de animalele sălbatice.

– O să încep cu asta… Un virus este un parazit mic-mic de tot, așa cum este un șoarece pe lângă un stadion. Și cum șoarecii provoacă pagube în depozitele cu mâncare, dacă n-am crește pisici, tot așa și virusurile provoacă pagube în corpul celui infectat. Cel mai simplu exemplu de om infectat cu un virus e atunci când se lasă frigul afară și unii din voi răcesc și trebuie să-i închidem separat în camerele de la subsol, unde rămân până ce se însănătoșesc.

Nu exista copil care să nu fi răcit măcar odată, iar izolarea era cel mai bun lucru pe care puteai să-l faci într-o lume în care medicamentele nu mai erau la îndemâna oricui. Izolarea de răceală sau de alte boli devenise în timp un fel de ritual al inițierii, iar cine nu trecuse printr-o izolare era subiect de bășcălie sau de tachinare.

– Acum 40 de ani, continuă bătrânul, pe vremea când o parte din voi nici măcar nu v-ați născut, a avut loc un lucru îngrozitor. Niște oameni răi au răspândit în lume un virus, o boală care s-a transmis atât prin atingere directă cât și pe calea aerului, nu foarte diferit de cum se transmite o răceală… numai că boala asta nu era ușoară precum o răceală, semăna cu ea, dar în esență era total diferită. Și asta, pentru că virusul era diferit. E ca și cum în loc de șoareci, am prinde șobolani turbați și știți și voi că șobolanii sunt mai mari și mai răi decât șoarecii de câmp care ne invadează uneori cămările…

Boala era mortală și nu exista niciun leac. Cine intra în contact cu o persoană infectată, murea în maxim 72 de ore de la primele simptome, de unde și denumirea de Molima de trei zile sau Ultima epidemie.

Această boală nu numai că era letală… dar se răspândea și al naibii de repede. În prima săptămână de la eliberarea virusului în lume, două cartiere întregi au murit, după o lună tot orașul era infectat, după jumătate de an toată țara, în 4 ani întreg continentul, după 7 ani, în întreaga lume, nu mai existau decât câteva mii de oameni, majoritatea ascunși în laboratoare subterane, pe câteva insule sau în alte locuri în care molima nu ajunsese. Acei oameni au fost părinții voștri – savanți renumiți, medici, militari sau pur și simplu oameni care au avut parte de noroc aflându-se în locul potrivit, la momentul potrivit.

Ultimele cuvinte declanșară un val de nemulțumire în rândul copiilor. “Părinți”, “mama” sau “tata” erau noțiuni străine lor, de care auziseră doar din poveștile bătrânului sau din compararea cu diversele animale cu care intrau în contact.

Știu că nu vă amintiți mare lucru despre ei, continuă bătrânul. E oarecum firesc ținând cont de modul în care ați apărut pe lume… O să ajung imediat și la partea asta…

Bătrânul făcu o pauză pentru a bea ceva dintr-o sticlă metalică pe care o purta mereu la el. Între timp murmurul și freamătul iscat se potoli. Își drese glasul de câteva ori, apoi continuă.

– Încă de la începutul depistării epidemiei, mii de centre de cercetare au încercat să găsească o soluție, însă totul părea a fi în zadar…, ritmul de răspândire era atât de rapid încât oamenii nu aveau prea mult timp la dispoziție pentru a reacționa… Multe din primele cercetări s-au pierdut în conflictele apărute spontan între națiuni sau între diverse grupuri de oameni. Cu o ultimă speranță mulți au încercat să se izoleze de restul lumii, creând enclave și omorând pe oricine intra în contact cu un om infectat. Au fost vremuri groaznice. Fără o protecție adecvată, aceste măsuri se adevereau a fi temporare. Mai devreme sau mai târziu au fost infectate și aceste enclave.

Părinții voștri au încercat până la ultima suflare să găsească o soluție. Miza era colosală. Umanitatea se confrunta cu cea mai gravă molimă din toate timpurile, iar în joc era însăși viitorul omenirii. Au avut de ales între a continua eforturile găsirii unui leac prin mijloacele convenționale sau în a apela la măsuri drastice, care implicau modificarea speciei, dar care ar fi oferit o mică șansă de supraviețuire. Timpul era scurt și se măsura în oameni care mureau infectați sau în conflicte armate.

Unul dintre părinții voștri, un doctor remarcabil fără de care voi n-ați mai fi existat azi, a descoperit că virusul avea un efect ciudat asupra unei fetițe, presupusă a avea 5 ani și care era… precum voi toți… fără vedere. Fetița fusese infectată de fratele ei, care a murit la scurt timp după contactarea virusului. Însă, fetița nu dezvolta boala așa cum se întâmplase cu toți ceilalți oameni de pe Pământ. Ba mai mult, ritmul metabolismului ei părea a fi diferit. Era parțial imună la virusul de care vă vorbeam mai devreme. Spun parțial, pentru că el era prezent și își materializa efectul distructiv bine-cunoscut, dar ritmul metabolic al fetiței îl făcea să fie foarte lent.

Întrucât fetița nu dezvoltase boala spre deosebire de fratele ei, doctorul s-a gândit că trebuia să existe ceva care să o diferențieze de acesta și mai ales de restul lumii. S-a chinuit multă vreme să înțeleagă ce anume o făcea pe fetiță să fie unică. A înțeles parțial despre ce era vorba în momentul în care a descoperit că cei doi frați, în ciuda tuturor aparențelor, erau gemeni.

Bătrânul se scotoci prin buzunarele hainei – un palton jigărit și ros pe la coate, de la prea multă purtare. După câteva clipe scoase un petic de hârtie, scris cândva de mână. Își puse ochelarii și citi:

„Foarte ciudat. Copiii s-au născut în același timp dar au evoluat diferit. Fratele care s-a îmbolnăvit era normal, fetița însă prezintă un set de mutații care i-a afectat dezvoltarea la nivel embrionar – retina în particular, iar per ansamblu, metabolismul. Spre deosebire de fratele ei, nu numai că este subdezvoltată și fără vedere, dar pare și mult mai tânără.”

– Ca să înțelegeți ce înseamnă asta, continuă bătrânul îndesându-și la loc hârtia în buzunar, trebuie să vă imaginați că e ca și cum am avea două mere din același copac, unul mic și pricăjit și unul mare și frumos, pe amândouă le ținem în același loc și numai unul dintre ele se strică. Cu alte cuvinte, fetița respectivă – mărul pricăjit care nu s-a stricat, se născuse deosebită. Iar ceea ce o făcea să fie astfel erau de fapt defectele ei, care erau cumva asociate și făceau ca virusul să se comporte altfel în organismul său.

Până la urmă virusul… molima… i-ar fi venit și ei de hac… dar, după estimările doctorului asta s-ar fi întâmplat la bătrânețe… iar bătrânețea avea de așteptat, căci, datorită metabolismului ei, fetița părea să crească în 2 ani cât alți copii creșteau într-un singur an.

Foșnetul se intensifică din nou pe stadion…

– Știu la ce vă gândiți…, rosti bătrânul cu glas ușor dojenitor. Vă regăsiți în povestea fetiței.

Ei bine, doctorul știa cum să reproducă mutațiile respective. Și… a făcut-o la copiii nenăscuți, pe care părinții voștri se pregăteau să-i aducă pe lume, pe cale artificială, la 5 ani după moartea lor.

Văzu cu binoclul, pe chipurile unui grup de adolescenți, ceva ce putea fi interpretat ca fiind surprindere sau nedumerire.

– Da…. Aceștia și-au dăruit tot timpul pe care îl mai aveau, pentru ca voi să vă nașteți după ce boala ar fi dispărut de pe Pământ odată cu ei.

Aveau dinainte de răspândirea molimei mijloacele necesare… Exista un fel de fabrică embrionară la care trebuiau să ajungă, apoi să o pună în funcțiune cu instrucțiunile precise date de doctorul care descoperise fetița și la final să supravegheze procesul. O parte din ei au murit pe drum… dar, până la urmă au reușit… dovadă că azi sunteți aici.

Bătrânul căzu câteva clipe pe gânduri… În sinea lui o mulțime de remușcări ieșeau la iveală, pe măsură ce vorbea și își amintea de acele vremuri.

– Nu au avut de ales… tot efortul lor a fost făcut pentru a vă da vouă o șansă… oportunitatea de a exista și de a continua lupta mai departe. Fabrica embrionară v-a adus pe fiecare dintre voi pe lume și v-a crescut artificial timp de 4 ani, suficient cât să nu fiți extrem de vulnerabili.

Mulți dintre voi m-ați întrebat de ce nu vedeți precum oamenii din trecut… Părinții voștri n-au vrut să riște… nu aveau certitudinea că virusul va dispărea odată cu ei… Din acest motiv, ca o măsură de siguranță, au ales să reproducă în voi modul în care acea fetiță fusese construită accidental de către Natură. În plus, v-au făcut și foarte variați, în așa fel încât trăind dublu față de un om din trecut, să aveți ocazia în timp, să reparați tot răul produs.

Știu… este greu uneori să înțelegeți ceea ce vă povestesc și asta pentru că vă lipsește o mare parte din experiența mea de viață. Am încercat să împărtășesc cu voi… împărtășesc cu voi, cunoștințele mele, se corectă bătrânul pentru a părea mai optimist, dar simt că orice aș face nu e îndeajuns, continuă în sinea lui… Sper doar ca într-o bună zi să redescoperiți singuri adevărul din cuvintele mele și mai presus de toate să învățați din tot chinul vostru că orice rău se poate răsfrânge înzecit asupra celui care l-a produs și uneori… fără limită asupra unor oameni nevinovați…

* * *

Molima de trei zile a schimbat pentru totdeauna civilizația umană și evoluția sa ulterioară.

În a 7-a zi a anului 1037 după Molimă, s-a născut pe cale naturală primul om complet imunizat. La scurt timp după el au urmat și alții.

Acești oameni au fost totodată și cei care au văzut din nou lumina zilei după un mileniu de întuneric. Și cum orice pe lumea asta are o doză de relativitate, molima a avut și efecte ei benefice. În întuneric toate celelalte simțuri se ascut, iar trăirile interioare și imaginația capătă valențe neașteptate. Așa, au descoperit oamenii puteri mentale, pe care nici măcar nu bănuiau că le au.

Cât despre bătrânul la care se face referire în toate textele Braille de la acea vreme, mulți spun că ar fi fost un sfânt, alții că ar fi fost doctorul care a găsit calea prin care omenirea a fost salvată, iar unii spun că ar fi fost chiar cel care a dat drumul molimei în lume.

Să vi-l prezint pe TET

Să vi-l prezint pe TET

Nu, nu este vorba de TED ursulețul de pluș pentru copii și nici de seria de conferințe cu același nume de care am amintit într-o postare anterioară. TET și nu TED, cel care mi-a atras atenția și care m-a convins să vorbesc despre el este un personaj aparte din filmul Oblivion (Lost Horisonts sau Oblivion. Planeta uitată).

Oblivion a apărut în 2013 sub regia lui Joseph Kosinski după un scenariu scris de acesta în colaborare cu William Monahan, Arvid Nelson, Karl Gajdusek și Michael Arndt, având ca sursă de inspirație un roman grafic omonim editat de Radical Comics.

Pe scurt, povestea acestui personaj este următoarea: Tet este o afurisită de singularitate tehnologică sub formă de tetraedru, venită din neant. Un super AI care pune ochii pe planeta noastră mică, frumoasă și albastră, dar plină de paraziți umani.

Fără să stea prea mult pe gânduri, Tet răpește doi paraziți d’ăștia, crapă Luna, își umple cămara cu clonele celor doi, anihilează specia umană și se apucă să fure apa de pe Terra.

Cum adică a crăpat Luna?…Simplu, prin mijloace ce nu sunt explicate spectatorului, Tet fragmentează satelitul natural al Pământului cu scopul de a distruge echilibrul natural dintre cele două corpuri cerești. Efectul este unul devastator: pe Pământ au loc cutremure, tsunami și alte catastrofe care zgâlțâie din temelii civilizația umană, aceasta intrând în final în colaps iar oamenii ramași ajungând  să moară de foame.

După ce dă acest pălmoi speciei umane, Tet își scoate din cămară armata de clone umane (cămara e interiorul lui Tet – o imagine desprinsă parcă din Matrix) și o pune să distrugă tot ceea ce mai rămăsese în urma cataclismului. Mi-a plăcut ideea. Pe o planetă străină o specie inteligentă indigenă, condiționată corespunzător, devine arma perfectă.

Într-o încercare disperată, oamenii dau cu bomba atomică în stânga și în dreapta în așa fel încât după o vreme, pe Pământ nu mai rămân decât un câine, o insulă de verdeață ascunsă prin nu știu ce canion și câțiva oameni turbulenți dotați cu tot felul de măști mișto care își duc frumoasa existență post-apocaliptică ascunși precum șobolanii prin tuneluri și camere subterane.

Câștigând războiul, Tet își transformă armatele de clone în oameni de întreținere, împarte planeta în sectoare păzite de echipe formate din drone și câte doi clonați, după care se apucă să fure apa din mări și oceane. Clonații aveau un apartament de lux deasupra norilor, unde trăiau liniștiți visând că sunt într-o misiune temporară înainte de a pleca spre Titan.  Menirea lor era în principal aceea de a șterge praful de pe dronele care zburau de colo-colo și a le repara când erau bușite de niște ființe grotești, care erau de fapt oamenii ăia din tuneluri – supraviețuitorii genocidului.

 Tet are o preferință bolnăvicioasă pentru alb, se zgârcește la metal sau este prea orgolios ca să asculte de niște clone amărâte (acestea cereau un blindaj îmbunătățit pentru dronele căsăpite de oamenii supraviețuitori) și peste toate se crede un fel de Zeu doar pentru că știe să cloneze erse lucruri.

Deși mi se pare un personaj interesant, care putea fi exploatat cinematografic în mult mai multe ipostaze, modul în care apare în Oblivion, Tet îmi dă impresia uneori că e idiot… și asta rezultă mai degrabă din scăpările grosolane sau din lipsa de imaginație a celor care au lucrat la crearea filmului. Iată câteva exemple:

  • Oamenii băgăcioși din fire trimit o navă să întâmpine obiectul ciudat apărut în spațiu undeva lângă Titan (și care până la urmă era Tet). Deși au văzut din timp că acest obiect are o formă și o structură care reflecta o civilizație avansată, omuleții intră repede în panică în momentul în care li se taie comunicațiile și văd că nava lor este atrasă în interiorul lui Tet. Reușesc să despartă nava în două module și… de aici rezultă că scenariștii nu au cunoștințe minime de fizică… întrucât modulul-dormitor al navei (care era de nu știu câte ori mai mare decât celălalt modul), reușește să scape cu o ușurință jenantă de strânsoarea lui Tet. Cum adică bre… dacă aplici un câmp de forță care atrage un obiect mare, pe 2 obiecte mai mici… unul este atras și altul nu?….
  • Tet e naiv crezând că doi oameni “vor fi o echipa eficientă”, doar pentru că cei doi au apărut într-o poză în care erau apropiați fizic.
  • Cireașa de pe tort: deși Tet are drone sofisticate care scanează tot, el nu e în stare să-și dea seama că în capsula pe care Tom Cruise (în film comandantul Jack Harper) o transportă la el are, pe lângă un om, și o bombă atomică (un clișeu Hollywoodian preluat din “Ziua Independenței“). Mai mult, nici măcar nu-și dă seama că Morgan Freeman (în film Malcolm Beech) nu este femeie, deși Tom Cruise avea pulsul crescut, transpira și îl minciunea la greu în timp ce năvișoara în care se afla, avansa direct în inima lui – locul perfect unde să detonezi o bomba atomică?… WTF?
  • Și… știți ce l-a distrus pe Tet?… Iubirea dom’le… Dar nu orice iubire… Iubirea de clone!… Unul din câteva sute de Tom Cruise (mai exact Tech 49 Jack Harper) se defectează și începe să aibă amintiri din viața de dinainte de apocalipsă. În ograda lui aterizează soția, care din momentul despărțirii capsulei-dormitor și până în momentul acțiunii filmului doarme vreo 60 de ani pe orbita Pământului (fără ca pe Tet să-l doară undeva de treaba asta!!!), iar ea evident se îndrăgostește instantaneu de el, chiar dacă e o clonă. Ba mai mult, la sfârșitul filmului îi toarnă și un copil… și deși Tech 49 se sacrifică pentru a-l distruge pe Tet, ea îl primește cu brațele deschise pe Tech 52 – o clonă dintr-un sector vecin care era și ea pe acolo… și pe care 49 chiar a încercat să-l strângă de gât la un moment dat… Ce mai contează detaliile… iluzia e cea mai tare… Traiască auto-minciuna!…

Și acum pe bune, bă Tet, atâta tărăboi pentru un pahar cu apă?… Ce dracu’ n-ai văzut Europa – satelitul înghețat al lui Jupiter?… Cu forța aia cu care ai distrus Luna… îl dezghețai, făceai gargară, eventual te și bălăceai în el… Și asta pe gratis!… Iar noi ne-am fi uitat la tine cu gura căscată și am fi zis:

  • Wow, ce tare!…

Și la sfârșit, dacă v-am făcut praf dorința de a viziona acest film, în cazul în care nu ați făcut-o… vă îndemn să o faceți, căci povestea este spusă altfel decât a fost prezentată de mine aici… iar la prima vizionare multitudinea de detalii interesante o să vă dea pe spate atât de rău încât o să treceți cu vederea micile scăpări… Mie unul mi-a plăcut cum și-a jucat rolul Tom Cruise… Problema mea e Tet… Putea mult mai mult pentru o Singularitate…

Imagini: DYLI.SH

Festivalul SF de la Râșnov 2014 – Ziua 4&5

Festivalul SF de la Râșnov 2014 – Ziua 4&5

Text publicat în Revista Fictiuni.ro – Nr.10/Iulie 2014

De Ziua Științelor (a 4-a de festival), mi-am pus în gând să descopăr Cetatea Râșnov, alături de iscoadele mele. Nu de alta, dar programul festivalului s-a decalat și parcă după două dimineți pierdute scriind la povestioara “Ciuma de trei zile” pentru concursul “Mihail Grămescu”, mi se cam acrise de stat în pensiune. În plus, hop-țop a răsărit și soarele. Trebuia să profităm.

Zis și făcut. La 600 de metri de centrul Râșnovului se află cetatea cu același nume construită în sec. XIV, “probabil pe locul fortificației din lemn ridicate de Cavalerii Teutoni la începutul sec. al XIII-lea” (după cum spune Wikipedia). La cetate se ajunge cu piciorul sau cu “Transilvania Train” – niște tractoare cu remorci, cosmetizate hidos ca pentru circ. Mai trebuia să-l văd pe Bozo the clown la volanul lor și nici că mai puneam piciorul prin Râșnov vreodată!… :)) Glumesc.

Fiind sâmbătă, când am ajuns noi, cetatea era deja invadată de turiști fel de fel și localnici care se îndeletniceau cu negoțul. Am văzut tot felul de cavaleri care te invitau să-ți faci poze în haine medievale sau să cumperi erse kitsch-uri Made in China. Unul mai vânjos s-a oferit sa-mi vând diplome de cavaler mânjite cu mir. Ce-i drept miroseau frumos.Altul avea funie de soacra… și tot asa din loc în loc găseai pe câte unul îmbrăcat în haine medievale care avea ceva de vânzare. Bănuiesc ca în Ev-Mediu existau și haine specifice negustorilor. Nu dom’le aici toți negustorii erau cavaleri. Unul singur, însă era mai altfel decât toți. El nu era cavaler… el era străjerul cetății care avea o pasiune… aceea colecționa obiecte reprezentative pentru Cetatea Râșnov. Interesant personajul pe numele său Gheorghe Samoilă și mini-muzeul său din cetate.

20140719_151406
Din cetate am căutat să văd pensiunea Stefi și geamul din podul mansardat unde se găsea masa mea preferată. N-a fost greu, căci pensiunea era chiar sub deal/cetate. Un șut în dos și nu mai trebuia să mă întorc cu trenulețul groazei!…

20140719_150632

* * *

La sfârșitul zilei am avut parte de punerea în scena a unui act regizat de un personaj a cărui faima “de om pus pe șotii” îi precede prezenta fizică. Așa l-am cunoscut eu… “lasă că vine Pîrligras și o să destindă el atmosfera” sau lasă ca vine Pîrligras și vă spune el bancuri bune”. Am întâlnit personajul în carne și oase și i-am remarcat umorul dar nu m-am așteptat sa ne-o “coacă” în felul în care a făcut-o. Văzând interesul participanților pentru concursul de proză scurta “Mihail Grămescu”, se ridică el la o bere și spuse cu seriozitate maximă:– …am descoperit un plagiat grosolan între textele celor care au participat. O să-l demasc cât de curând. De abia aștept.Noi cei prezenți la masa (3 creduli și probabil 1 complice), ne gândeam… care e ală, cum și-a permis, face Pîrligras parte din comisia de evaluare a lucrărilor?

20140720_111316_1

Viorel Pîrligras (cel care gesticulează ca și cum ar vrea să-l strângă de gât pe Sorin Bobouțeanu), după cum se poate observa în această poză nu este nici pârlit și nici gras.

În fine, câteva ore mai târziu, îl vedem că se așează în mijlocul mulțimii, adunată la REM’s (pensiunea nucleu) la un grătar și începe să ne citească “Șocul lui Lender” – povestea unui băiat blond cu ochi albaștri care s-a apucat să prezinte grupului adunat la festivalul de la Râșnov, un plagiat după “Jocul lui Ender” de Orson Scott Card. În esență povestea citită era o reinterpretare a realității, în stilul umoristic specific lui Viorel Pîrligras. Acesta și-a jucat perfect rolul întrucât timp jumătate din poveste ne tot înghionteam și ne întrebam care-i ală de plagiază. Mai mult ceea ce era ușor derutant era faptul că o parte din firul narativ se întâmpla live. Noi rădeam iar el citea “la care cei din jur au început să râdă“, în așa fel încât nu știai dacă citește, compune pe loc ori chiar trebuie să cauți în mulțimea prezentă, adolescentul blond cu ochi albaștrii.

* * *

Cu sau fără demascarea lui Pîrligras, a doua zi, cu ocazia întâlnirii de rămas bun, s-au acordat și premiile primei ediții a Concursului de Proză Scurtă “Mihail Grămescu”. Pentru concurs au fost depuse lucrările a 6 participanți: Cezar Mazilu, Lucian Dragoș Bogdan, Roxana Brînceanu, Sorina Bogdan, Nicolae Dobre și Irving T. Creve.Premiul I a fost acordat lui Nicolae Dobre (Brașov), iar premiul II lui Cezar Mazilu (Pitești). Lucrările vor fi publicate în următorul număr al revistei online Fictiuni.ro, pe care eu unul aștept cu mare interes să-l citesc. Premiile au fost simbolice și au constat în mai multe cărți Nemira. 6 volume ale revistei CPSF și accesorii pentru biciclete.

20140720_111743_1

Eugen Lenghel înmânând premiul I lui Nicolae Dobre

20140720_111505_1

Eugen Lenghel înmânând premiul II lui Cezar Mazilu

* * *

La sfârșitul acestei postări care încheie seria de relatări de la Festivalul SF de la Râșnov 2014, am încercat sa-mi dau seama cu ce am rămas după această experiență, așa ca un fel de auto-evaluare. Dupa un “brainstorming” rapid iată cu ce am rămas:

  • cu un mare cucui de la pragul scund al pensiunii săsești la care am fost cazat;
  • cu amintirea plăcută a cârcotelilor realizate împreună cu dicționarului ambulant al SF-ului autohton pe numele său Sorin Bobouțanu și extensia sa cu adăugiri, expertă în sandwich-uri matinale, Ileana (metal-cosânzeana) Drop – iscoadele mele;
  • cu revelația întunericului absolut descoperit în Peștera Valea Cetății din Râșnov;
  • cu ideea unui festival ușor dat peste cap de lipsa de cuvânt a unor participanți cheie;
  • cu senzația că în SF-ul românesc, mai devreme sau mai târziu ești obligat să alegi o tabără… și ele nu sunt deloc puține;
  • cu o inițiativă demnă de lăudat – un festival specific SF-ului și celorlalte genuri conexe, ținut într-un loc pitoresc;
  • cu experimentul creației și al scrierii “la comandă”. Așa mi-am dat seama că sunt în stare să scriu 5000 – 7000 de semne pe zi, ceea ce e un record pentru mine;
  • cu noi prieteni și experiența lor scriitoricească din care se pot învăța multe;
  • cu gândul la berea la halba care era mai ieftina decât apa plata;
  • cu gestul frumos făcut de Dănuț Ungureanu, de care o să vorbesc în recenzia lui “Vegetal”;
  • cu imaginea lui Rolex câinele-vedetă cum era el atras de mirosul cărții Roxanei Brînceanu – Sharia, descoperita întâmplator spre vânzare în Cetate.
  • și multe alte amintiri plăcute.

PS: În trenul de la Brașov la București, unul povestește de groaznica experiență pe care a trăit-o la un concert Salam, o domnișoară bătrână își tine telefonul de parcă ar fi cel mai de preț lucrul al ei, o țâțoasă și un vlăjgan mai au puțin și și-o trag pe bancheta din stânga mea, iar de pe holul trenului vine un puternic miros de joint.

Am ajuns la București.

Sfârșit

Citește și Ziua 1 sau Ziua 2&3

Festivalul SF de la Râșnov 2014 – Ziua 2&3

Festivalul SF de la Râșnov 2014 – Ziua 2&3

Text publicat în Revista Fictiuni.ro – Nr.10/Iulie 2014

Cea de-a doua zi de festival – Ziua Literaturii și cea de-a treia zi – Ziua Artelor, au stat mai mult sub semnul cărților. Au fost 4 lansări și 5 prezentări de carte la care s-au adăugat o revistă SF și alte câteva reviste de benzi desenate (o listă completă găsiți la sfârșitul postării).

Referitor la lansările de carte SF (fără celelalte genuri), avem:

– Atavic de Liviu Surugiu – O carte cu nume ispititor, care promite. Acum, nu știu dacă cartea promite din cauza autorului care vorbește foarte mult și pasional despre experiența sa scriitoricească sau datorită conținutului sau intens bătătorit, fiind vorba de un roman scris în decurs de 20 de ani. Cert este că, mai toți cei prezenți s-au grăbit să-i cumpere cartea.

20140717_131516_1

– Vraciul de pe Norul Interior de Lucian Dragoș Bogdan – Deși coperta mă duce cu gândul la un fantasy, ea este de fapt un space opera, poate singura de la noi. Cartea a fost discutată și la cenaclul Wolf’s Pack, a cărui sesiune (pentru luna iulie) avut loc în cadrul festivalului. Mă întreb dacă cartea este la fel de liniștită și calmă precum autorul ei.

20140717_131841

Despre prezentările de carte SF, nou pentru mine a fost:

– Nuanțe de Întuneric de Roxana Brînceanu – o apariție discretă, atât prin prezentare cât și din perspectiva grosimii cărții (78 pagini). Am auzit lucruri bune despre carte, am frunzărit-o și mi-am propus în curând, să văd despre ce e vorba în ea. 

9 Istorii Reutilizate de Eugen Lenghel – o carte a cărei coperta mă duce cu gândul la cyberpunk și care m-a făcut curios pentru că știu că autorul pe lângă scriitor și editor mai este și IT-ist.

20140717_131833_1

Toate bune și frumoase, însă cea mai spectaculoasă prezentare de carte a fost din punctul meu de vedere cea făcută fulger de focșăneanu Gheorghe Andrei Neagu alias Semper Pururs. Omul a venit cu portbagajul burdușit de cultură… literară și viticolă made in Focsangeles (după cum îi spune o localnică care îmi este prietenă), a lăsat câțiva litri de vin, câteva cărți și mai multe numere din revista Oglinda Literară, apoi a întins-o. Bun vinul de Focșani, cât despre literatură… nu prea pot să mă pronunț pentru că nu e SF și pe mine unul literatura contemporană românească (non SF&amp;F), sincer, mă cam depășește. Din cărțile lăsate în urmă, m-a atras imediat vizual “Războiul muștelor”, o carte de povestiri scrisă de personajul mai sus amintit. Cartea este maro cu o muscă mare pe copertă și mai multe mici pe fiecare pagină și a fost scoasă la Ed. Plumb. Maro-muște-plumb… oare ce a vrut autorul să transmită?… În fine, am trecut-o pe lista “de citit experimente”.

* * *

În rest, în această perioadă, în Râșnov e precum în București, se construiește o parcare subterană și un lift care să ducă la cetate. Tot proiectul costă vreo 5 milioane de euro și e finanțat cel mai probabil din fondurile europene. Ca rezultat al acestuia, există un tobogan exact lângă pensiunea la care sunt cazat, pe unde se coboară pietrele și care te face să crezi uneori că se prăvălește muntele peste tine. Dacă ignori toate aceste mici neajunsuri descoperi ca locul are farmecul săi, iar oamenii sunt interesanți. De exemplu, familia la care suntem cazați este compusă dintr-o ea – foarte curioasă și foarte vorbăreață (dacă nu știați munții /dealurile din jur au fost cândva niște piramide, spune ea) și el – un olandez aproape mut și care la intrarea în pensiune, pe o pancartă, se laudă cu abilitățile sale gastronomice: “cartofi prăjiți la Olandezu'”. Pensiunea este o casa veche săsească iar masa de la care scriu aceste rânduri se află în podul mansardat al casei. Deasupra ei este un geam pe unde văd Cetatea Râșnov cum se uite la mine (poza în curând).

* * *

Vremea nu prea a ținut cu noi, când a plouat, când a fost soare, dar dacă trag linie as zice ca mai mult a plouat. Cu toate acestea nu am putut sa nu tragem o fuga măcar la una din atracțiile zonei. Doar la 1,6 km de mers pe jos, am dat peste Peștera Valea Cetății. Aceasta a fost descoperita în 1949 și abia în 2010 a fost făcută accesibilă publicului larg… adică sa poți sa intri în ea stand în picioare și nu ca speologii pe burta.

Peștera este singura din Județul Brașov deschisa publicului. Deși nu au existat urme de oameni sau animale care să fi locuit în ea, fiind inundată o lungă perioadă de timp, (și acum citez ghidul) “un sculptor a făcut un cal în lutul peșterii în memoria celor care … aaa… Nu au existat în ea”, a continuat unu mai cu moț (adică eu).

Lăsând gluma la o parte peștera e frumoasă și merită văzută. În ea se țin din când în când concerte de camera, iar la sfârșitul vizitei timp de un minut se sting toate luminile. Ei bine, rezultatul este oarecum revelator. Întuneric absolut, în care practic ți se poate întâmpla orice (inclusiv să ieși de acolo schimbat – hmm… uite o idee buna de SF). Este atât de întuneric încât, ca om ce locuiește în oraș, realizezi dintr-o dată cât de mult îți cam lipsește. Nu iți vezi nici măcar propriile mâini… Parol, am încercat să mi le bag în ochi!… Eu unul m-am liniștit instantaneu… pe alții i-au apucat frica de întuneric și alte treburi deranjante…

20140717_164014_1

La final trebuie să recunosc ca am făcut 2 zile întruna și am lipsit intenționat de la câteva evenimente dintr-un motiv pe care îl voi dezvălui zilele următoare. Deh, uneori nu poți să le faci chiar pe toate sau să fii chiar peste tot…

Lansări de carte: 

  • Atavic de Liviu Surugiu, Ed. Tritonic.
  • E.A. Poe – Lucian Vasile Szabo, Ed. Tritonic
  • Vraciul de pe Norul Interior – Lucian Dragoș Bogdan, Ed. Tritonic

Prezentări de carte, reviste SF și de benzi desenate:

  • 9 Istorii Reutilizate – Eugen Lenghel, Ed. Tritonic
  • Așteptând în Ghermana – Dănuț Ungureanu, Ed. Nemira
  • BDC – clubul benzilor desenate, Ed. ?
  • CatClaw – Bane Kerac, Ed. ?
  • Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice – Ed. Nemira.
  • Îngeri de gheață – Adina-Mihaela Speteanu, Ed. Tritonic
  • Nuanțe de Întuneric – Roxana Brînceanu, Ed. Millennium
  • Otvorena – Viorel Pirligras, Ed. SimartVegetal – Dănuț Ungureanu și Marian Truță, Ed. Nemira
  • Xenos. Contact între civilizații – Ed. Nemira

Citește și Ziua 1 sau Ziua 4&5

Festivalul SF de la Râșnov 2014 – Ziua 1

Festivalul SF de la Râșnov 2014 – Ziua 1

Text publicat în Revista Fictiuni.ro – Nr.10/Iulie 2014

Am plecat la drum spre primul festival SF la care particip, cu un obișnuit bagaj de mână, burdușit de haine, nelipsita mea raniță cu gadget-uri, gânduri mari și așteptări o mie… Pe fundal se aud bucăți din coloana sonora a filmului Solaris (Cliff Martinez), ciorovăielile post-Colin 2014, ai căror protagoniști sunt Dan Doboș și juriul Colin și nelipsitul ritm sacadat al roților unui Rapid București – Brașov de la Regiotrans.
O cucoană are bufeuri, pe alta o trage curentul, controlorul e drăguț și ajustează aerul condiționat din 5 în 5 minute și cere la schimb un încărcător pentru cititorul său de coduri de bare (o tabletă) necesar la validarea biletelor cumpărate online. Aerul condiționat protestează în fața frecușului, tușind de câteva ori. Trenul fuge. RDS-ul s-a pierdut de rețea. La câteva zeci de km în față, două iscoade au pus primele piciorul pe pământ brașovean. Au fost instruite din timp să caute mijloacele tehnice, dacă se poate și cele mai facile, necesare ajungerii mele la Râșnov – locul cu pricina.

Mă simt ușor iritat. Sursa disconfortului meu este cucoana pe care o trage curentul… Are urechile înfundate cu doi baloți de vată și probabil niciun gând să viziteze doctorul stomatolog sau cel ORL în vederea remedierii problemelor. Spun asta pentru ca e versată… o cunosc “după mers”. Mai întâi a avut o problemă cu ușa, apoi cu unul din geamurile aflate în stânga mea, apoi cu următorul geam când s-a dat drumul la aerul condiționat, apoi cu aerul condiționat care era dat prea tare. Nu și-a găsit locul până ce nu a ajuns în fundul vagonului, unde a trebuit să se potolească. Lângă ea stă cea care are bufeuri și care acum o privește cu gânduri criminale. Îmi imaginez cum sare la gâtul ei și ii înfundă toate orificiile rămase libere cu bucăți mari din punga pe care o ține în brate, în scop de etanșeizare. Așa, curentul nu avea să o mai tragă niciodată, iar lumea din jur avea timp, cel puțin până la destinație, să respire aer proaspăt!… Îmi revin repede, trebuie să ajung la Râșnov și nu la vreo secție de Poliție unde să dau declarații cu privire la un eventual omor. Mă uit pe resemnat pe geam. În zare se văd munții.

***

Ajuns la Brașov am sărit imediat într-un alt tren de la Regiotrans, care avea doar două vagoane. În gară la Râșnov mă așteptau iscoadele. Orașul nu foarte mare, pare pregătit pentru o invazie… Casele sunt baricadate în așa fel încât nu poți să ajungi în curtea lor decât pe poarta principală bine ferecată sau pe calea aerului.

Încet-încet, după o ploaie de vară și câteva întârzieri minore, 12 adepți ai SF-ului românesc s-au adunat în curtea unei pensiuni pentru a pune festivalul la cale. S-au plătit taxe, s-au dat legitimații, s-a aflat starea celor care vin mai târziu, s-a decis programul din prima zi și alte detalii organizatorice.

Conform programului, prima zi a festivalului se numește “Ziua creației artistice” iar numele i se trage de la concursul de proză scurtă “Mihail Gramescu”, a cărui temă urma să fie lansată în această zi. Concursul îl omagiază pe scriitorul român de SF&F al cărui nume îl poartă și care din păcate s-a stins din viață pe 13 mai 2014, la 63 de ani.

Tema din acest an, respectiv de la prima ediție a concursului, este “Copiii salvează civilizația” și constă în realizarea unui text SF cuprins între 3.000-10.000 semne, scris pe orice suport, corect din punct de vedere gramatical și cu termen de predare vineri 20:00. Juriul va fi format ad-hoc din organizatorul festivalul Eugen Lenghel și câțiva autori de SF cu renume publicistic, care sunt prezenți la festival și care au ales să nu candideze la concurs.

Pe seară, am descoperit cinematograful nou din Râșnov “Amzea Pelea” unde ne-am relaxat cu filmul Hancock (2008), după care ne-am retras iar la pensiune, unde am luat pulsul SF-ului românesc la un pahar de ceva lichid…

Citește și Ziua 2&3 sau Ziua 4&5

Premiile Vladimir COLIN 2014

Premiile Vladimir COLIN 2014

Mare sărbătoare mare în ograda SF-ului Românesc – decernarea premiilor Vladimir Colin, ediția a VI-a, pentru literatura română de gen SF&F, publicată între 2011 și 2013, care s-a ținut la Ceainăria ArCub. După numărul participanților (33 + 1 barman) parcă n-ai zice să fie chiar așa mare. Am înțeles totuși că acesta e un număr bun, căci “la ultima ediție au fost 20”, după cum spunea un veteran.

Premiul “Vladimir Colin” a fost instituit în 1999 de către Ion Hobana și Gérard Klein în amintirea celui care îi poartă numele. Juriul ediției a VI-a a fost compus din Cătălin Badea-Gheracostea (București), Cornel Robu (Cluj), George Ceaușu (Iași), Lucian-Vasile Szabo (Timișoara) și Sebastian A. Corn (București).

Atmosfera a fost intimă, oarecum aseptică de la albul dominant al locației și ușor precipitată, după părerea mea, de parcă se dorea în mod intenționat evitarea momentul penibil în care pe unii i-ar fi apucat plânsul, iar pe alții râsul… Lume mică, orgolii colosale.

Unii dintre autorii propuși și membri ai fandomului SF au lipsit din motive obiective, alții din motive de lene sau invidie. Un frumos exemplu de profesionalism l-a dat Cornel Robu – un membru al juriului, care a transmis pe două pagini, cuvintele sale la adresa evenimentului și nu oricum, ci în plicul cu nominalizări și informații descriptive, oferit fiecărui participant la eveniment. Sincer, cred că prin cele 80 de rânduri ale sale, Cornel Robu ne-a vorbit mai mult decât toți cei prezenți la un loc, cu excepția lui Cătălin Badea-Gheracostea care a prezentat evenimentul.

Roman SF:

Proză scurtă SF:

Roman Fantastic:

Proză scurtă Fantastică:

Non-ficțiune:

Texte de frontieră:

  • Îmblânzitorul apelor – A.R. Deleanu, Ed. CDPL, 2012
  • Și la sfârșit a mai rămas… coșmarul – Oliviu Crâznic, Ed. Vremea, 2010
  • Transfer – Michael Haulică, Ed. Millennium, 2012
  • Transparenți și Semiconductori, povestire cuprinsă în antologia Călătorii în timp – Cristian-Mihail Teodorescu, Ed. Nemira, 2013

Următoarea ediție va avea loc în 2017 pentru perioada cuprinsă între 2014-2016.

Foto: câștigătorii Premiilor Colin 2014 prezenți la decernarea acestora – de la stânga la dreapta A.R. Deleanu, Marian Truţă și Mircea Opriţă

Despre Top 14 Cărți SF Românești

Despre Top 14 Cărți SF Românești

Atunci când m-am apucat să fac un sondaj de opinie numit “Top 14 Cărți SF Românești” aveam în minte o singură idee… aceea de a crea un instrument simplu, pe teren “neutru” (și când spun asta fac referire la sondajele de pe site-urle editurilor sau din anumite grupuri de interese), pe modelul Top 100 Sci-Fi Books, pentru cărțile SF publicate în România. Fără trasarea unor criterii clare despre modul în care acest sondaj s-a realizat, am lăsat loc de interpretare, motiv pentru care redresez lucrurile din mers și trasez aceste criterii mai jos:

1. Acesta este un blog despre genul Science-Fiction în România și de peste tot, așa cum îl descopăr eu“. După reacțiile primite de la comunitatea SF din România, am hotărât să menționez acest aspect inclusiv în subtitlul blogului. 

2. Scopul sondajului de opinie este pe de o parte promovarea SF-ului românesc, iar pe de altă parte ideea unui instrument de referință față de ceea ce este actual sau hai să zicem popular.

3. Sondajul nu-și propune să promoveze o editura sau un autor anume. Ele/ei se promovează de la sine prin activitatea publicistică pe care o au, prin vizibilitatea online și prin alte activități specifice.

4. Sondajul are 14 locuri pentru a păstra tema website-ului, ceea ce nu e departe de numărul de cărți SF publicate în 2013. 

5. Principalul criteriu de selecție este cel al popularității cărții SF pe internet sau în comunitatea SF. 

6. Intenționez să fac sondajul în fiecare an și apoi să trag niște concluzii la început de an următor. Poate o să fac și o recenzie cărții ieșită pe primul loc. Cine știe… voi vedea. 

7. Am ales 2013 pentru că trebuia sa încep de undeva și mai ales pentru că nu puteam sa fac pe anul curent, asa cum începusem inițial, întrucât aș fi favorizat neintenționat autorii care publică la început de an, fata de cei care publicau spre finele anului.

8. Dacă sunt mai mult de 14 cărți publicate pe an, selecția cărților va fi făcută în funcție de subiect, autor, stil, popularitatea online și orice alt criteriu care va face, pentru mine, o carte sa fie atrăgătoare…

9. Cred despre mine ca sunt un observator activ al SF-ului românesc și cum nu sunt vreo entitate omniscientă apelez uneori la alți observatori activi în așa fel încât mai devreme sau mai târziu, cărtile SF vor ieșii la iveală, dacă sunt accesibile publicului larg.

10. Sunt deschis sugestiilor constructive, echidistante, cât mai apropiate de realitatea consumatorului de carte SF. Dacă ar fi sa iau toate sugestiile în considerare, acest sondaj ar fi demult îngropat la doi metri sub pământ și nimeni n-ar fi auzit de el în vecii vecilor, amin!.

11. Aș fi ipocrit să afirm că acesta selecție este una obiectivă, căci realitatea în sine nu poate fi trăită decât subiectiv… Așadar, filtrul realității mele sunt eu și sunt influențat de modul în care interacționez cu acest gen și comunitatea din jurul său, motivat fiind doar de pasiunea ce i-o port. 

12. Nu vreau să exclud pe nimeni…dar există șansa să nu fi auzit de o carte anume… din întâmplare, pentru ca nu este suficient promovată, sau cine știe din ce alt motiv. Oricare ar fi el, vă asigur ca nu e împănat cu rea voință!… Și pentru a vă convinge de asta, am creat o postare numită “Cronologia SF-ului Românesc“, care nu e altceva decât o listă cu toate cărțile genului publicate de autori români și la care vă invit să participați cu informații prețioase în secțiunea de comentarii.

Îmi aduc aminte de o conversație care avea loc între un blogger cunoscut, de la noi, cu valențe critico-literare bine antrenate și un scriitor la început de carieră mândru că își scosese ce-a de-a doua carte, pe meleagurile mioritice.

La un moment dat blogger-ul i-a spus scriitorului, că el nu știe să fi apărut o astfel de carte (referindu-se la cartea acestuia scrisă sub pseudonim), pentru ca el personal nu a auzit de ea. Evident scriitorul s-a simțit ofensat “cum adică, zicea el într-o postare ulterioară pe Facebook, dacă tu nu ai auzit de cartea mea asta înseamnă că nu e cunoscută?… Nu!… Înseamnă că ești tu un ignorant de mare clasă… Și până la urmă cine ești tu, să apreciezi asta?…” Cei doi nu se cunoșteau prea bine, însă, din perspectiva observatorului care a asistat la întreaga discuție și i-a analizat pe cei doi participanți, dincolo de ea, am tras concluzia că fiecare avea dreptate în felul său. Cartea era bine cunoscută în cercurile genului respectiv, blogger-ul, care era un căutător înrăit de ceva nou și accesa o paletă mai largă de subiecte și genuri literare, nu intrase în contact cu fandemul sau universul, ce-i drept mic, al acelei cărți. Amândoi au plecat din acea conversație crezând despre celalalt că este un îngâmfat, ceea ce din perspectiva mea nu era departe de adevăr. Bine, eu sunt mai tolerant și îi înțeleg pe amândoi și aș zice că fiecare avea doza lui de îngâmfare, pe care odată ce o înlăturai, descopereai în spatele ei, oameni deosebiți.

Ceea ce mie mi s-a părut interesant după acea confruntare aparent insignifiantă, a fost faptul ca blogger-ul a revenit în lumea sa alegând în continuare ce cărți să citească sau să promoveze, pe când pentru scriitor acel lucru, după părerea mea și-a adus un aport, mai mare sau mai mic (el știe mai bine), în a-l motiva să-și promoveze cartea și în afara bulei sale de confort, adresându-se unui public mai larg. După câteva luni de muncă realizată de unul singur, chiar i-a reușit… Oriunde ma duc dau de acea carte și culmea nici măcar nu e SF… Iar partea cea mai interesantă e că… parcă aș vrea să o citesc… Măcar de curiozitate… să văd, merită efortul popularizării ei?

Cronologia SF-ului Românesc

2014

  • 9 Istorii Reutilizate – Eugen Lenghel, Ed. Tritonic
  • A opta zi e-n fiecare noapte – Eugen Cadaru, Ed. Tracus Arte
  • Almanahul Anticipația 2015 (antologie), Ed. Nemira
  • Almanahul Anticipația – Atlantykron 25 (antologie), Ed. Nemira
  • Atavic – Liviu Surugiu, Ed. Tritonic
  • Babel – Vladimir Colin. Ed. Nemira
  • Fier vechi de George Lazăr, Ed. Eagle
  • Gradina Zeilor – Camil Baciu, Ed. Nemira
  • Istorii alternative (antologie), Ed. Tracus Arte
  • Ne vom întoarce în Muribecca – Sebastian A. Corn, Ed. Nemira
  • Nuanțe de Întuneric – Roxana Brînceanu, Ed. Millennium
  • Numărătoare inversă – Eugen Lenghel, Ed. Tritonic
  • Senzoriada – Cristian M. Teodorescu, Ed. Nemira
  • Sindromul Quijote – Mircea Opriță, Ed. Nemira
  • Sharia – Roxana Brînceanu, Ed. Tracus Arte
  • Suspendați într-o rază de soare – Ben Ami, Ed. Tracus Arte
  • Vegetal – Dănuț Ungureanu și Marian Truță, Ed. Nemira
  • Vraciul de pe Norul Interior – Lucian Dragoș Bogdan, Ed. Tritonic
  • Xenos. Contact între civilizații (antologie), Ed. Nemira
  • Ziditorii de biserici – George Lazăr, Ed. Eagle

2013

  • Almanahul Anticipația 2014 (antologie), Ed. Nemira
  • Așteptând în Ghermana – Dănuț Ungureanu, Ed. Nemira
  • Călătorii în Timp (antologie), Ed. Nemira
  • Coniac “3 secole” – Cecilia Dudu, Ed. Nemira
  • Cuadratura Cercului – Gheorghe Săsărman, Ed. Nemira
  • Efectul de Nautil – Ioana Vișan, Ed. Millennium
  • Ferestrele Timpului (antologie), Ed. Tracus Arte
  • Gangland – Florin Pîtea, Ed. Tracus Arte
  • Iarba Cerului – Constantin Cubleșan, Ed. Nemira
  • Instincte Umane – Ioana Vișan, Ed. Millennium
  • La Galop Prin Piramida – Liviu Radu, Ed. Nemira
  • Nopțile Memoriei – Mircea Opriță, Ed. Nemira
  • Taina Sfinxului de pe Marte – Viorica Huber, Ed. Nemira
  • Verde Aixa – Horia Aramă, Ed. Nemira
  • Vocile Vikingilor – Voicu Bugariu, Ed. Nemira

2012

  • A doua venire – Marian Truță, Ed. Nemira
  • Almanahul Anticipația 2013 (antologie), Ed. Nemira
  • Anul terminal (ediția a II-a) – Florin Pîtea, Ed. Tracus Arte
  • Floarea de loldilal – Ana-Veronica Mircea, Ed. Nemira
  • Hârtiile Masculului – Silviu Gherman, Ed. Curtea Veche

1989

  • Subiecte de conversație – Eduard Jurist, Ed. Albatros
  • Generoasele cercuri – Gheorghe Păun, Ed. Albatros
  • Sfera paralelă – Gheorghe Păun, Ed. Albatros
  • Banchetul dinozaurilor – Anton Tănăsescu, Ed. Litere
  • Almanahul Anticipația 1989 (antologie) – Revista „Știință & Tehnică”
  • Întoarcere pe planeta albastră (antologie) – Ed. Politică

1988

  • Un alt fel de spațiu – Ion Hobana, Ed. Albatros
  • Almanahul Anticipația 1988 (antologie) – Revista „Știință & Tehnică”

1987

  • Înstelata aventură – George Ceaușu, Ed. Junimea
  • Vacanțele secrete – Kernbach V, Ed. Albatros
  • Baletul mecanic (ediția a IV-a) – Petrescu C, Ed. Junimea
  • Planetarium – Popescu CT, Ed. Albatros
  • Almanahul Anticipația 1987 (antologie) – Revista „Știință & Tehnică”
  • Șoimul alb – Rodica Bretin, Ed. Facla

1986

  • În anul 4000 sau o călătorie la Venus (ediția a II-a) – Anestin V, Ed. Dacia
  • Bombardament cu asteroizi – Bercescu, V, Ed. I. Creangă
  • Fabrica de absolut (ediția a II-a) – Capek K, Ed. Cartea Românească
  • Krakatit (ediția a II-a) – Capek K, Ed. Cartea Românească
  • Alte istorii insolite – Crohmalniceanu OS, Ed. Cartea Românească
  • Cutia Pandorei- Negoiță T, Ed. Albatros
  • Linii de univers – Tănăsescu A, Ed. Litera
  • Cosmos XXI – Întâmplări dintr-un univers al păcii (antologie), Ed. Politică
  • Povestiri ciberrobotice (antologie), Ed. Științifică și Enciclopedică
  • Povestiri despre invențiile mileniului III (antologie), Ed. Științifică și Enciclopedică
  • Almanahul Anticipația 1986 (antologie) – Revista „Știință & Tehnică”.

1985

  • Bretin, R. – Efect holografic, Ed. Albatros
  • Cernet, L. – Salt în mâine, Ed. Albatros
  • Doyle, A.C. – O lume dispărută (ediția a II-a), Ed. I. Creangă
  • Honga, R. – Aventurile lui Theodore, Ed. Scrisul Romanesc
  • Almanahul Anticipația 1985, publicat de revista „Știință & Tehnică”.
  • Avertisment pentru liniștea planetei, Ed. Albatros, culegere de povestiri
  • Nici un zeu în cosmos, Ed. Politică, culegere de povestiri
  • O planetă numită anticipație, Ed. Junimea, culegere de povestiri

1984

  • George Anania – Acțiunea Lebăda
  • Bărbulescu R. – Chatarsis, Ed. Albatros
  • Colin V. – Xele, Motanul din stele, Ed. Univers
  • Oprea L. – Domenii interzise, Ed. Albatros
  • Sbantu C. – Ucenicul visător, Ed. Junimea
  • Ungureanu A. – Marele prag, Ed. Albatros
  • Almanahul Anticipația 1984, Revista „Știință & Tehnică”

1983

  • Aramă H. – Dincolo de paradis, Ed. Cartea Românească
  • Biberi I. – Luminile capricornului, Ed. Eminescu
  • Ionica L. – Ziua confuză, Ed. Albatros
  • Schwartz G. – Efectul P, Ed. Eminescu
  • Sîrbu I.D. – Șoarecele B și alte povestiri, Ed. Cartea Românească
  • Almanahul Anticipația 1983, Revista „Știință & Tehnică”.
  • Locul întâmplării (culegere de povestiri), Ed. Scrisul Românesc

1982

  • Aderca F. – Orașele scufundate (ediția a II-a, vezi anii 1914 si 1966)
  • Aldani L. – Noapte bună Sofia, Ed. Dacia
  • Caba O. – Totaliter aliter, Ed. Cartea Românească
  • Dilov L. – Drumul lui Icar, Ed. Albatros
  • Ignat D. – Phoenix 1 Km, Ed. Junimea
  • Leu C. – Insulele, Ed. Albatros
  • Motosec M. – De prisos în univers, Ed. I. Creangă
  • Radian S. – Reverberație rupestră, Ed. Albatros
  • Sandor K. – Etajul 500, Ed. Kriterion
  • Sasarman G. – 2000 (carte), Ed. Eminescu
  • Stefanescu S. – Zee, Ed. Albatros

1981

  • Abaluta, C. – Ultimele știri din planeta simetrică, Ed. Cartea Românească
  • Anania, G. – Test de fiabilitate, Ed. Albatros
  • Bugariu, V. – Lumea lui Als Olb, Ed. Albatros
  • Carje, I. – Irene sau planeta cea mai apropiată, Ed. Eminescu
  • Clement, F. – Așa s-a născut o insulă, Ed. Univers
  • Dinu, R. – Dintr-o lume congelată, Ed. Albatros
  • Grămescu, M. – Aporisticon, Ed. Albatros
  • Pintea, R. – Aerostatul inocenților, Ed. Albatros
  • Rogoz, G.V. – Sa nu afle Aladin, Ed. I. Creangă
  • Jules Verne – Castelul din Carpați – Întâmplări neobișnuite, Ed. I. Creangă
  • Fuga în spațiu-timp, Biblioteca pentru toți copiii, antologie de Ion Hobana, Ed. I. Creangă
  • Necunoscutul, Ed. Junimea, culegere de povestiri
  • Regele visurilor, Ed. Albatros, culegere de povestiri
  • Salmugra, Ed. Univers, culegere de povestiri

1977

  • Romului Bărbulescu și George Anania – Șarpele blând al infinitului, Ed. Albatros
  • Victor Bârlădeanu – Gheața de foc, Ed. Albatros
  • Vladimir Colin – Babel, Ed. Albatros
  • Doru Davidovici – Zeița de oricalc, Ed. Albatros
  • Robert Merle – Malevil, Ed. Univers
  • Alte întâmplări din veacul XXI, Ed. Scrisul Românesc, culegere de povestiri

1976

  • Horia Aramă – Verde Aixa, Ed. Albatros, Colecția Fantastic Club
  • Vladimir Colin – Grifonul lui Ulise, Ed. Cartea Românească
  • Doru Davidovici – Insula nevăzută, Ed. Ion Creangă
  • Miron Scorobete – Crâncena luptă dintre «Ate» și «Abile», Ed. Albatros
  • O falie în timp, (Ion Hobana) Ed. Eminescu, culegere de povestiri
  • Povestiri Science Fiction, Ed. Ion Creangă, culegere de povestiri

1975

  • Horia Aramă – Jocuri de apă, Ed. Cartea Românească, nuvele
  • Vasile Băran – Insula manechinelor, Ed. Ion Creangă
  • Ștefan Berciu – Fantastica aventură 2101, Ed. Ion Creangă
  • Vladimir Colin – Dinții lui Cronos[12], Ed. Albatros, Colecția Fantastic Club
  • Oscar Lemnaru – Omul și umbra, Ed. Dacia, Seria „Restituiri”, nr. 27
  • Mihnea Moisescu – Întoarcere pe țărmul dispărut, Ed. Albatros
  • Corneliu Omescu Întâmplări de necrezut, Ed. Albatros
  • Georgina Viorica Rogoz – Anotimpul sirenelor, Ed. Albatros
  • Petrescu, Cezar – BALETUL MECANIC, Ediția. a- III-a, Ed. Minerva
  • Săsărman, Gheorghe – CUADRATURA CERCULUI, Ed. Dacia
  • Theodoru, Radu – CĂLĂTORIE NEOBIȘNUITĂ, Ed. Militară
  • Theodoru, Radu – ȚARA FĂGĂDUINȚEI, Ed. Albatros, Col. Fantastic Club)
  • Antologia Oameni și stele (colecția Fantastic Club, editor Victor Zednic)
  • Fantastica întâlnire din zori, Ed. Junimea, culegere de povestiri
  • Odiseea marțiană (Maeștrii anticipației clasice), Ed. Minerva

1974

  • Horia Aramă – Pălăria de pai, Ed. Cartea Românească
  • Ray Bradbury – Aici sunt tigri, Ed. Albatros
  • Constantin Cubleșan – Iarba cerului, Ed. Albatros
  • Gib I. Mihăescu – Brațul Andromedei, Ed. Scrisul Romanesc (ediția a II-a)
  • Rodica Ojog – Brașoveanu – Minerva se dezlănțuie, Ed. Albatros
  • Hugo Raes – La stânga liniei de helicoptere, Ed. Dacia
  • Adrian Rogoz – Prețul secant al genunii, Ed. Albatros
  • Întâmplări din veacul XXI, Ed. Scrisul Românesc, culegere de povestiri

1973

  • Leonida Neamțu – Blondul împotriva umbrei sale, Ed. Albatros
  • Ion Hobana & Gianfranco de Turris – Fantascienza, Ed. Albatros

1972

  • Horia Aramă – Țărmul interzis, Ed. Albatros
  • Romului Bărbulescu și George Anania – Paralela enigma, Ed. Albatros
  • Victor Bârlădeanu – Exilatul din Planetopolis, Ed. Albatros
  • Vladimir Colin – Capcanele Timpului, Ed. Albatros
  • Mihnea Moisescu – Glasul din pulberea aurie, Ed. Albatros
  • Radu Nor – Tridentul de aur, Ed. Militară
  • Ovidiu Șurianu – Întâlnire cu Hebe, Ed. Albatros
  • Petru Vintilă – Călătorie pe planeta Zeta, Ed. Ion Creangă

1971

  • Radu Nor – Mister în zece ipostaze, Ed. Albatros
  • Radu Nor – Reîntoarcerea păianjenului, Ed. Militară
  • Mircea Opriță – Planeta părăsită, Editată de Comitetul Județean de Cultură și Artă Cluj
  • Miron Scorobete – Femeia venită de sus, Ed. Albatros

1970

  • Voicu Bugariu – Vocile Vikingilor, Ed. Tineretului
  • Dorel Dorian – Ficțiuni pentru revolver și orchestră, Ed. Albatros
  • Cecilia Dudu – Coniac „3 secole”, Ed. Tineretului
  • Sergiu Fărcățan – Vă caută un taur, Ed. Albatros
  • Robert Merle – Un animal înzestrat cu rațiune, Ed. Militară (ediția a II-a)
  • Radu Nor – Acțiunea Pirat, Ed. Militară
  • Mircea Opriță – Argonautica, Ed. Albatros
  • George Ricus – O viață aparte, Ed. Albatros
  • Radu Theodoru – Regina de abanos, Ed. Tineretului
  • Repauzatul inspector Norbon acționează, Ed. Albatros, culegere de povestiri
  • Un pic de neant (culegere de povestiri), Ed. Albatros
  • Vasul ce plutea pe mare (culegere de povestiri), Ed. Albatros

1969

  • George Ananaia – Ploaia de stele, Ed. Tineretului
  • Tibor Balint – Trandafirii Sodomei, Ed. pentru Literatură
  • George Ananaia și Romulus Bărbulescu – Ferma oamenilor de piatră, Ed. Tineretului
  • Victor Bârlădeanu – Operațiunea „Psycho”, Ed. Tineretului
  • Dino Buzzatti – Marele portret, Ed. Tineretului
  • Miguel Collazo – Cartea fantastică a lui Oaj, Ed. Tineretului
  • Alex. Forje – Contrainfinit, Ed. Tineretului
  • Nicolae Paul Mihail – Femeia cibernetică, Ed. Tineretului
  • Minea Moisescu – Cosmonautul de piatră, Ed. Tineretului

1968

  • Camil Baciu – Grădina zeilor, Ed. Tineretului
  • Karel Čapek – R.U.R., Ed. pentru Literatura Universală (ediția a II-a)
  • Vladimir Colin – Dincolo de zidul de neon, Ed. Tineretului
  • Mioara Cremene – Mărirea și decăderea planetei Globus, Ed. Tineretului
  • Constantin Cubleșan – Nepăsătoarele stele, Ed. Tineretului
  • Mihu Dragomir – Povestiri deocamdată fantastice, Ed. Tineretului (ediția a II-a)
  • Sergiu Fărcășan – Mașina de rupt prieteniile, Ed. Tineretului
  • Victor Kernbach – Luntrea sublimă, Ed. Tineretului (ediția a II-a)
  • Leonida Neamțu – Întoarcerea focului, Ed. Tineretului (ediția a II-a)
  • Gheorghe Săsărman – Oracolul, Ed. Tineretului
  • Mircea Șerbănescu – Ultima transmigrație, Ed. Tineretului
  • Radu Theodoru – Taina recifului, Ed. Tineretului
  • Dumitru Todericiu – Aventură în adâncuri, Ed. Tineretului

1967

  • Horia Aramă – Cosmonautul cel trist, Ed. Tineretului
  • George Ananaia și Romulus Bărbulescu – Statuia șarpelui, Ed. Tineretului
  • Cecilia Dudu – Scarabeul lui Rașid, Ed. Tineretului
  • Viorica Huber – Taina sfinxului de pe Marte, Ed. Tineretului
  • Eduard Jurist – Mister la -179° C, Ed. Tineretului
  • Victor Kernbach – Povestiri ciudate, Ed. Tineretului
  • Radu Nor – Brâul albastru, Ed. Tineretului
  • Florin Petrescu – Lacul suspendat, Ed. Tineretului
  • Leonid Petrescu – Nu căutați eroul!, Ed. Tineretului
  • George Ricus – Hoțul de paratrăsnete, Ed. Tineretului
  • Vladimir Sitik – Ultima orbită, Ed. Tineretului
  • Enigma văii albe, Ed. Tineretului, culegere de povestiri
  • Formula nemuriri, Ed. Tineretului, culegere de povestiri
  • Pe lungimea de undă a cosmosului, Ed. Tineretului, culegere de povestiri

1966

  • Felix Aderca – Orașele scufundate, reeditare a romanului Orașele înecate, Ed. Tineretului
  • Horia Aramă – Moartea pasării săgeată, Ed. Tineretului
  • Romulus Bărbulescu – Samba Mueni, Ed. Tineretului
  • Vladimir Colin – Viitorul al doi-lea, Ed. Tineretului
  • Camil Baciu – Mașina destinului
  • Ivan Efremov – Nebuloasa din Andromeda, Ed. Tineretului (ediția a II-a)
  • Sergiu Fărcășan – O iubire în anul 41042, Ed. Tineretului (ediția a II-a)
  • Ghenadi Gor – Kumbi, Ed. Tineretului
  • Victor Kernbach – Umbra timpului, Ed. Tineretului
  • Mihnea Moisescu – Copiii stelelor, Ed. Tineretului
  • Mircea Opriță – Întâlnire cu Meduza, Ed. Tineretului
  • Viorica Huber – Eu și bătrânul lup de stele, Ed. Tineretului
  • Henri Stahl – Un român în Lună, Ed. Tineretului (ediția a IV-a)
  • I.M. Ștefan – Cântecul Cibenei, Ed. Tineretului

1965

  • George Ananaia și Romulus Bărbulescu – Doando, Ed. Tineretului
  • Iuri Dolgușin – Generatorul de minuni, Ed. Tineretului, ediția a II-a
  • Ivan Efremov – Limanul curcubeului, Ed. Tineretului
  • Radu Nor – Capitolul XXIII, Ed. Tineretului
  • Ioana Petrescu – Minuni la Mărgărit, Ed. Tineretului
  • Adrian Rogoz – Omul și năluca, Ed. Tineretului
  • Ovidiu Șurianu – Cheia comorilor, Ed. Tineretului

1964

  • Camil Baciu – Planeta cubică, Ed. Tineretului
  • Aleksandr Beleaev – Stăpânul lumii, Ed. Tineretului
  • François Bordes – Robinsonii cosmosului, Ed. Tineretului
  • Vladimir Colin – A zecea lume (ediția a II-a), Ed. Tineretului
  • Cecilia Dudu și Doru Todericiu – Foc pe cer în ursa mică, Ed. Tineretului
  • Leonida Neamțu – Întoarcerea focului, Ed. Tineretului
  • Leonid Petrescu – Autobuzul profesorului, Ed. Tineretului
  • Nina Stănculescu – Templul scufundat, Ed. Tineretului

1963

  • Vladimir Colin – A zecea lume, Ed. Tineretului
  • Sergiu Fărcășan – Atacul cesiumiștilor, Ed. Tineretului
  • Ion Hobana – Oameni și stele, Ed. Tineretului
  • Eduard Jurist – Oul lui Columb, Ed. Tineretului
  • Ioan Mânzatu – Chemarea nesfârșitului, Ed. Tineretului
  • Radu Nor – Cei trei din Altai, Ed. Tineretului
  • Ioana Petrescu – Audacia, Ed. Tineretului
  • Ovidiu Riureanu – Aventurile lui Șerban Andronic, Ed. Edit Tineretului

1962

  • Camil Baciu – Revolta creierilor
  • Mihu Dragomir – Povestiri deocamdată fantastice, Ed. Tineretului
  • Ion Mânzatu – Paradoxala aventură, Ed. Tineretului
  • I. M. Ștefan – Ultimul alb, Ed. Tineretului

1961

  • L. Petrescu – Tică și Rică au pornit spre Lună, Ed. Tineretului

1960

  • Vladimir Nemțov – Al șaselea simț, CPSF [3]
  • Sergiu Fărcășan – O iubire din anul 41042, Ed. Tineretului,
  • Întâlnirile viitorului, Ed. Tineretului, culegere de povestiri

1959

  • M. Ștefan & Radu Nor – Drum printre aștri, (ediția a III-a), Ed. Tineretului
  • M. Ștefan & Radu Nor – O întâmplare în împărăția zăpezilor, Ed. Tineretului

1958

  • H. Stahl – Un român în Lună, (ediția a III-a), Ed. Tineretului
  • M. Ștefan & Radu Nor – Robinsoni pe planeta oceanelor, Ed. Tineretului

1957

  • C. Baci – Adagio, Ed. Tineretului
  • Ion Hobana – Ultimul val, Ed. Tineretului

1956

  • L. Petculescu – Cearta furtunilor, Ed. Tineretului
  • M. Ștefan & Radu Nor – Drum printre aștri (ediția a II-a), Ed. Tineretului

1954

  • F. Kadiba – Pământ fierbinte, Ed. Tineretului
  • M. Ștefan & Radu Nor – Drum printre aștri, Ed. Tineretului

1943

  • Alexandru Hertzug – Dincolo de stele
  • B. Kellerman – Tunelul, Ed. Cartea Românească
  • Victor Papilian – Manechinul lui Igor și alte povestiri de iubire
  • Cezar Petrescu – Baletul mecanic (ediția a II-a), Ed. Cugetarea

1939

  • 1939: Vissarion, I.C. – Agerul pământului

1938

  • 1938: Victor Papilian – Groaza

1937

  • Ilie Ienea – Ard luminile-n Vitol

1936

  • A. Frodegil – Razele infernale

1933

  • D. V. Ienciu – Cataclismul anului 2000

1932

  • Al. Dem. Colțești – Pământul în flăcări, Ed. IG Hertz

1931

  • Cezar Petrescu – Baletul mecanic, Ed. Cartea Românească

1930

  • Nicolae G. Rădulescu-Niger – Omul de cristal
  • Gib Mihăescu – Brațul Andromedei

1927

  • Henri Stahl – Un român în Lună (ediția a II-a), Ed. IG Hertz

1916

  • Victor Anestin – Puterea științei, sau Cum a fost omorât Răsboiul European (poveste fantastică)

1914

  • Felix Aderca – Orașele înecate
  • Victor Anestin – O tragedie cerească, Poveste astronomică
  • Henri Stahl – Un român în Lună

1899

  • Victor Anestin – În anul 4000 sau O călătorie la Venus

1875

  • Demetriu G. Ionnescu – Spiritele anului 3000

1873

  • Al. N. Dariu – Finis Rumaniae
Science & Fiction Festival, Râșnov 2014

Science & Fiction Festival, Râșnov 2014

Pentru că pe site-ul festivalului navigarea este o adevărată aventură (cu greu găsești ceea ce cauți), iar adresa de web a festivalului – fiction.ro seamănă al naibii de bine cu cea a Revistei de Literatură și Arte Vizuale Fictiuni.ro,  înșir mai jos câteva repere orientative:

Literatura SF – tendințe pe internet (2004-prezent)

În zilele noastre Google este sinonim cu internetul. Pe lângă arhicunoscutele produse Google: motorul de căutare, Google+Gmail sau Blogger, gigantul internetului oferă publicului larg instrumente de analiză mai puțin cunoscute. Dintre acestea, în ultima vreme, două mi-au atras în mod deosebit atenția: Google Books Ngram Viewer – un index a 5 milioane de cărți digitalizate (despre care vorbesc aici) și Google Trends – un instrument care reflectă tendințele de pe internet și care arată cât de des un anumit “termen” căutat, se regăsește în raport cu un maxim de căutare, în diferite regiuni ale lumii și în diferite limbi. Altfel spus, cifrele pe care le veți regăsi în graficele de mai jos, reprezintă procentul căutărilor termenului “Science Fiction” față de un maxim atins (de când există internetul și până acum) și reflectă interesul oamenilor pentru acest gen de literatură.

Deși tendința generală este în scădere, ceea ce înseamnă o scădere a interesului pentru Science Fiction în comparație cu primele zile ale internetului, există și o parte bună și anume faptul că România (în momentul conceperii acestei postări) ocupa locul 3 la egalitate cu Rusia și Suedia, în ceea ce privește interesul pentru acest gen de literatură. Surprinzător, maximul de interes se află în Vietnam și Cehia. Acest clasament ar trebui să dea de gândit editurilor de la noi și mai ales celor din Vietnam :))

Notă: Graficele de mai jos se actualizează dinamic (adică la fiecare refresh al paginii). Din acest motiv, datele afișate vor fi cele existente în momentul citirii și nu cele existente în momentul scrierii acestei postări.

 

 

 

24 cărți care au prezis viitorul

Literatura Science-Fiction și ficțiunea în general pot fi considerate laboratoare ale minții umane, în care cu ajutorul imaginației se construiesc realități alternative. În acest sens inteligența – cel mai de preț dar al omului – ar fi inexistentă sau incompletă fără capacitatea de a schița la nivel ideatic viitorul. Și… într-un joc al șanselor din tot ceea ce făurim cu mințile noastre, unele idei, mai devreme sau mai târziu, devin realități palpabile. Mai jos aveți o listă a ideilor devenite realitate, îngrijită și redată sub forma unui frumos iconograf, de cei de la printerinks.com

La o primă vedere am putea spune ca John Brunner (6 previziuni),  Jules Verne (5 previziuni), H.G. Wells (4 previziuni)  și Arthur C. Clarke (3 previziuni) au fost cei mai prolifici autori. Iar cel mai mare vizionar e pe departe Jules Verne care a prezis călătoria în spațiu folosind navigare solară / vele solare, înainte cu  145 de realizare, urmat de Jonathan Swift care a prezis că planeta Marte are două luni, cu 142 ani înainte de descoperire.

Prometheus TED Talk 2023

TED reprezinta o serie de conferințe internaționale dedicate “ideilor care merită promovate”, organizate de fundația non-profit Sapling. Activitatea ei a început în 1984, sub forma unei conferințe care și-a propus să aducă împreună oameni din trei domenii: Technology, Entertainment și Design. De atunci, domeniul său de aplicare a devenit tot mai larg. Împreună cu două conferințe anuale – Conferința TED și TEDGlobal, TED include site-ul TED Talks video, Open Translation Project, TED Conversations, TED Fellows, programele TEDx, și premiul anual TED.

Misiunea TED, pe website-ul oficial, începe așa:

Noi credem cu pasiune în puterea ideilor de a schimba atitudini, viața și în cele din urmă, lumea. Așadar, construim aici un centru care oferă gratuit cunoștințe și inspirație de la cei mai mari gânditori ai lumii…

TED este deci, un brand international, o formă de exprimare de înaltă calitate a ideilor revoluționare, într-un format care a prins peste tot, inclusiv la noi – vezi TEDx Bucharest. Cine se laudă că are habar de ceea ce se întâmplă la ora actuală pe net și nu a auzit de TED, e un mare șarlatan…

Speculând succesul crescând a lui TED, firma de publicitate Ignition Interactive a lansat pe rețelele de socializare o campanie de promovare a filmului Prometheus (2012) realizat de Ridley Scott (unul dintre cei influenți și mai renumiți regizori contemporani), sub forma unui TED speech. Acesta îl prezintă pe Sir Peter Weyland (fondatorul Weyland Corp), ținând un discurs inspirațional în anul 2023.

Acțiunea filmului Phrometheus se petrece la 70 de ani după acest eveniment și descrie misiunea de explorarea a vestigiilor unei nave antice, finanțată de Weyland Corp. Aceasta vestigii sunt găsită pe o altă planetă, la care se ajunge datorită descoperirii unei hărți stelare existente în mai multe culturi ale lumii, de către arheologii Elizabeth Shaw și Charlie Holloway. La momentul în care se desfășoară acțiunea filmului, Sir Peter Weyland va fi foarte bătrân și va juca un rol important în intriga și deznodământul poveștii, a cărui trailer îl puteți vedea AICI.

Big things have small beginings…

Rendez-vous cu Rama

Rendez-vous cu Rama


Rendezvous with Rama – NYU 2001

Rendez-vous cu Rama a fost pentru mine o surpriză plăcută. Auzisem câte ceva despre această carte, de la cei cu mai multă experiență decât mine și la un moment dat am simțit că i-a venit rândul. Indiferent ce mi se mai propunea să citesc, eu vroiam Rama. Rama. Rama.

Nu cu mult timp înainte citisem de același autor Sfârșitul Copilăriei iar Odiseea spatială 2001 îmi era cunoscută atât prin filmul lui Stanlei Kubrik, văzut în copilărie cât și prin discuțiile furtunoase purtate la Clubul de Lectura Nemira din iulie 2013, unde fusese cap de afiș. Știam deci, de la bun început că dacă mă las pe mâna lui Clarke, nu risc să fiu dezamăgit. Mai mult decât atât, în cazul lui Rama, era și coperta cărții de curând reeditată la Nemira, care avea pe ea un cilindru albastru-cenușiu. Întunecime lui mi se părea misterioasă și mă atrăgea în apele învolburate ale gândurilor mele subconștiente precum o sirenă din poveștile vechi cu marinari. Poate de asta am și propus-o fără să stau prea mult pe gânduri la Clubul de Lectură Nemira din iunie a.c., iar după votul democratic online, marea majoritate a căzut de acord că Rendez-vous cu Rama trebuia și avea să fie a treia carte de Clarke, dezbătută în cadrul clubului.

M-am grăbit să cumpăr cartea cu coperta cea interesantă, dar nu știu dacă am deschis-o mai mult de două ori, pentru o frunzăreală și atât. Acest lucru s-a întâmplat pentru că în aceeași perioadă m-am hotărât să fac un salt evolutiv major în materie de tehnici de lecturare cumpărându-mi un e-book reader și am decis ca Rendez-vous cu Rama să fie prima mea carte citită în format electronic. După terminarea cărții, am rămas cu o dilemă. Cum am afirmat și cu alte ocazii, eu cred despre mine ca sunt un cititor-melc, însă de data asta cele 264 de pagini (171 în format EPUB), le-am parcurs foarte rapid și nu știu cum să împart meritul unei asemenea performanțe… A fost povestea primului contact al omenirii cu civilizația Rama, care m-a motivat; a fost stilul clar și ușor de parcurs al lui Clarke; a fost e-book reader-ul de vină, sau câte puțin din fiecare?… În timp, o să mă lămuresc….

Revenind la surpriza plăcută provocată de Rama… Ea a apărut în momentul lecturării și consta în faptul că, deși mă apropiam de finalul volumului, știam în sinea mea că rezolvarea intrigii nu avea să se rezolve în cele câteva pagini care îmi mai rămâneau, decât într-o maniera bruscă și total neașteptată (ceea ce nu era cazul pentru că aflasem între timp că Rendez-vous cu Rama face parte dintr-o serie), ori printr-o continuare, care făcea ca Rendez-vous cu Rama să fie de fapt o introducere într-o poveste cu mult mai mare… Și cum citeam și mă tot gândeam la asta, mi-am dat seama că nu sunt deloc dezamăgit de faptul că finalul lui Rendez-vous cu Rama ar putea fi unul deschis. Cartea mă prinsese în vraja sirenoidă… o găseam genială și nu-mi doream altceva decât să o termin mai repede ca să fac pasul către următorul volum din serie. În sfârșit, după mult timp, apăruse la orizont o serie pe care doream să o lecturez, nu neapărat cap-coadă ci până întra-colo unde nu mă v-a trăzni plictiseala. Și asta pentru mine e lucru mare, credeți-mă!…

Romanul a fost scris în 1972 de Arthur C. Clarke, în deplină maturitate literară. Imaginați-vă la vremea respectivă ipostaza cititorului care după terminarea cărții, nu știa dacă va mai exista vreodată o continuare… Eu unul mi-aș fi dorit una și n-aș fi fost singurul… Fără o continuare Randez-vous cu Rama ar putea părea pentru unii incomplet – un cârlig literar care te agață și te lasă într-o așteptare ușor chinuitoare. Din acest motiv, cred că volumul de față a fost o modalitate prin care, conștient sau nu, Clarke și-a testat abilitățile scriitoricești – performanța pe tema primului contact, a lansat ideea pe piață și cam atât…. Ca multe alte cărți întinse pe mai multe volume, Randez-vous cu Rama nu a fost gândită de la bun început ca o saga, deși mie personal mi se pare că se încadrează perfect pentru început de saga, datorita numărului mare necunoscute cu care rămâne cititorul la finalul lecturii. Cine erau Ramanii?… Încotro se îndreptau ei?… De ce nava prinsese viață în apropiere soarelui?… De ce nu ne-au băgat în seamă?… De ce cosmonauții erau sterilizați?… Cea de-a Cincea Biserică a lui Cristos Cosmonautul?!…

Ideea unei continuare a fost însă exploatată de abia după 17 ani, timp în care calitatea romanului a fost recunoscută prin o mulțime de aprecieri și premii primite (Nebula – 1973, Hugo – 1974, Locus – 1974, Seiun – 1980 toate pentru “Cel mai bun roman…” și altele). Continuarea a fost realizată în colaborare cu Gentry Lee și a constat în trei volume, ideea pornind de la ultima propoziție a romanului “Ramanii fac totul în triplet” G. Lee a continuat Universul Rama cu încă doua volume scrise de unul singur.

  • Rendez-vous cu Rama (1972) – Arthur C. Clarke
  • Rama II (1989) – Arthur C. Clarke și Gentry Lee
  • Grădina din Rama (1991) – Arthur C. Clarke și Gentry Lee
  • Război pe Rama (1993) – Arthur C. Clarke și Gentry Lee
  • Bright Messengers (1995) – Gentry Lee
  • Double Full Moon Night (1999) – Gentry Lee

Pe scurt, Rendez-vous cu Rama este povestea omenirii care primește un musafir din spațiu, o nava-cilindru cu dimensiuni colosale (50 km lungime) construită de o civilizație necunoscută numita ramani după zeul hindus Rama. Alegerea numelui se datorează, după cum explica autorul, agențiilor astronomice terestre care obișnuind să numească corpurile cerești după zeii antichității au trecut la cei ai altor civilizații după ce ii terminaseră pe cei din Panteonul Greciei și Romei Antice. Mai multe nu va spun pentru a nu strica farmecul lecturării propriu-zise, dar sper sa va stârnesc puțin curiozitatea cu imaginea de mai jos, care după părerea mea e cea mai bună reprezentare a interiorului lui Rama din câte mi-a fost dat să vad cautând pe net.

5815_LFS_Astronaut_MainImage1_2000px1-965x643Interiorul lui Rama (concep CGI)

Meditând la motivele pentru care îmi plac mie scrierile lui Arthur C. Clarke în general și asta în particular, aș enumera următoarele:

  1. scriitorul își ordonează cărțile în capitole mici, ușor de urmărit. In Rendez-vous cu Rama le-a dat și câte un titlu sugestiv care surprinde esența capitolului. Dacă ești un cititor precum sunt eu care profită de puțină lectură, prin mijloacele de transport în comun și cuantifică cantitatea de citit în funcție de lungimea unei stații de autobuz, tramvai sau metrou, vei găsi fragmentarea lui Clarke numai bună pentru acest tip de fast-lecturare.
  2. personajul principal al romanelor sale este umanitatea, întrucât Arthur C. Clarke gândește macro, la nivel de specie și nu la cel de grup sau inid. Din acest motiv a fost criticat uneori că nu-și caracterizează foarte bine personajele umane. Colaborarea ulterioară cu Lee îl ajută să depășească acest impediment, însă cum nu poți să mulțumești pe toată lumea, fani înverșunați ai lui Rendez-vous cu Rama consideră despre celelalte cărți din serie, că au fost lungite artificial.
  3. În ciuda micilor asincronii tehnologice întâlnite pe ici și colo (de exemplu, cosmonauți care citesc rapoarte sub formă printată), per ansamblu universul Rama și altele scrise de Clarke sunt credibile și reflecta un om cu o imaginație genială, a-tot-cuprinzătoare, care a trăit în perioada boom-ului explorărilor spațiale din anii 50-70.

La final, câteva idei desprinse în urma discuțiilor efectuate pe marginea acestei cărți la Clubul de Lectura Nemira din iunie 2014 (altele decât cele prezentate mai sus):

  • în roman s-a pus în discuție caracterul etic al deranjării / distrugerii erselor structuri ramane pentru a da gir curiozității umane. Comandantul navei umane William Tsien Bill Norton, pe care eu unul l-am îndrăgit, cred că e cel mai bine conturat dintre personajele romanului, el reflectând imaginea exploratorului responsabil.
  • Clarke face apel la memoria colectivă când o compară intrarea în Rama cu primi pași făcuți în mormântul lui Tutankamon de H. Carter în 1922.
  • Umanitatea rămâne oarecum indignată în fața faptului ca Rama călătorește atâția ani lumină și nici măcar nu reacționează la prezenta sa, povestea putând fi văzută prin similitudine cu un călător însetat, care zărește de la distanță un ochi de apă potabilă. În apropiere, dă peste câteva furnici care se războiesc din motive știute numai de ele. Indiferent la existența și drama trăită de furnici, călătorul își umple plosca cu apă și pleacă mai departe. Călătorul este Rama, furnicile sunt oamenii iar ochiul de apa – soarele din care nava ramană se alimentează pentru a-și continua călătoria.
  • Rama a mai fost comparată și cu o mașină nou-nouță, proaspăt vopsită, curată, fără pic de praf în ea, care a scăpată de pe banda rulantă direct în cosmos sau cu o sămânță care ar fi putut încolți într-un mediu propice, cum ar fi proximitatea unei stele de un anumit tip.
  • În carte se observă spiritul pedagogic al inginerul Arthur C. Clarke, acesta fiind un cunoscut promotor al explorărilor spațiale și ale științei în general.
  • Structura lui Rama a fost comparată și cu Cytadela din Master Effect și a fost încadrată în seria de nave sau lumi închise, controlate total, de forma geometrică elementară din culturomul SF, la categoria cilindru. Prin compație mai există sfera Steaua Mortii din Războiul stelelor, cubul Nava Borgilor din Star Treck, piramida Navele Goa’uld din Stargate și altele…
  • Rama rămâne un mister de la începutul și până la sfârșit, iar structura acestuia poate fi concentrată în acele câteva secunde de lumină care dezvăluie primilor vizitatori umani, interiorul unei lumi total necunoscută, așa cum sunt ele redate și în filmul de mai jos.

Foto: Jim Burns

Clubul de Lectură Nemira

Clubul de Lectură Nemira

Clubul de Lectură Nemira, după cum îi spune și numele este un club dedicat cititorilor de cărți publicate de Editura Nemira. El funcționează după trei reguli simple: 1) cititorii aleg prin vot, o carte dintr-o listă de 10 cărți și au la dispoziție, pentru lecturarea ei, o lună de zile; 2) clubul se întrunește pentru dezbaterea cărții alese, în ultima zi de luni din fiecare lună, la ora 19:00, într-o locație prestabilită și 3) clubul are un moderator din partea Editurii Nemira.

Clubul a luat naștere în data de 18 martie 2013 cu Urzeala Tronurilor – primul volum din seria Cântec De Gheata și Foc de George R.R. Martin (saga ce sta la baza filmului Games of Thrones) și începând de atunci fost moderat pe rând de Ana Nicolau, Flavius Ardelean și Luca Dinulescu. Cu excepția primei ediții care a avut loc în Pub Energiea, toate celelalte ediții s-au ținut în incinta Librăriei Cărturărești de pe Arthur Verona.

În cadrul acestui club există un nucleu de oameni care îl frecventează cu regularitate, o serie de cititori  care vin doar la cărțile preferate și cei care vin de curiozitate o singura dată. În ciuda așteptărilor multora din cei care au auzit de el, ar vrea să meargă dar nu au avut curajul, acest clubul nu funcționează în formatul rigid al unui cenaclu, sau… el nu este un interogatoriu pe marginea unei cărți; există loc pentru toată lumea, iar discuțiile sunt lejere. E mai degrabă un loc unde te aduni cu alți oameni, foarte variați ca structură sau formare profesională, pentru a-ţi expune părerea sau mai bine zis propria experiență, legată de o carte anume, pusă pe tapet, fie ea buna, rea sau indiferentă. Motivele pentru care eu frecventez acest club sunt următoarele (în ordinea priorităților):

  • pentru mâna de oameni cu care am legat prietenii, pentru atmosfera și pentru berea de după…;
  • pentru a descoperi perspectiva și părerea altora privind o carte citită. Așa, am o dimensiune compusă și poate completă a intrigii, căci nu de – – puține ori am descoperit lucruri care mie îmi scăpaseră din vedere;
  • pentru antrenamentul citirii care creează până la urmă dependență;
  • pentru a hotărî dacă o carte merită să fie citită, sau nu, în cazul în care nu am avut timpul necesar lecturării ei;
  • pentru a hotărî dacă o ecranizare după vreun roman din cele citite la Club merită văzută, în cazul în care nu am văzut-o deja.

Ca orice lucru pe lumea asta exista avantaje și dezavantaje, depinde doar din ce perspectiva privești lucrurile. Unul din dezavantaje este acela ca în acest club se vor lectura doar cărți scoase de Nemira. Avantajul pe care îl vad eu în aceasta problema e faptul că Nemira este top-brand în Romania în ceea ce privește publicarea de Science-Fiction și deci, majoritatea cărților de pe lista vor fi din aceasta categorie.

Un alt dezavantaj e faptul ca există riscul, în timp, să te atașezi de unul din moderatori, și… cum oamenii mai și pleacă uneori în țări străine sau pe alte meleaguri editoriale, fără un grad crescut de toleranță la schimbare, începi să crezi că acest club însemnă “omul de la Nemira” și nu “cititorii Nemira”. Realitatea e că această formă de grup e funcțională (pentru scopul propus), tocmai datorită existenței unei simbioze compusă din editură + cititorii săi. Toată lumea are de câștigat în urma unei lecturi, indiferent de moderatori sau de numărul celor care se perindă temporar pe la club. El este viu atâta timp cât elementele simbiozei sunt active, iar în afara acestui echilibru evident există alternative paralele – cenacluri literare, alte edituri, evenimente conexe etc, toate cu avantajele și dezavantajele lor inerente.

Lista cărților discutate în cadrul Clubului de Lectură Nemira, până acum:

  1. Urzeala Tronurilor – George R.R. Martin
  2. Dune – Frank Herbert
  3. Jocul lui Ender – Orson Scott Card
  4. Ubik – Philip K. Dick
  5. 2001.Odiseea Spațială – Arthur C. Clarke
  6. Mașina Timpului – H.G. Wells
  7. Regii Nisipurilor – George R.R. Martin
  8. Doamna din Lac – Raymond Chandler
  9. Richter 8.9 – Andrei Călăraș
  10. Sfârșitul Copilăriei – Arthur C. Clarke
  11. Fata Modificată – Paolo Bacigalupi
  12. Omul din Castelul Înalt – Philip K. Dick
  13. Wyrm – Orson Scott Card
  14. Misery – Stephen King
  15. Ghidul Autostopistului Galactic – Douglas Adams
  16. Randez-vous cu Rama – Artur C. Clarke

Mai multe detalii pe pagina oficială de Facebook a clubului sau pe Blogul Nemira.

foto: George Hari Popescu

Golem XIV

Golem XIV

Text publicat în Revista Fantastica – Nr.2/Vara 2015

“Dacă o vei lua la stânga – îți vei pierde capul; dacă o vei lua la dreapta – vei dispărea; iar întoarcere nu există.” GOLEM XIV

Nu știam de existența lui GOLEM XIV sau a autorului său Stanislaw Lem până într-o bună zi când m-am lăsat călăuzit de o întrebare, în urma căreia am dat curs lui “follow the white rabbit” precum Neo în Matrix sau (la origini) Alice în Țara Minunilor. “Cine e personajul care vorbește despre oameni cu o superioritate evolutivă?” a fost echivalentul lui “Ce e dincolo de scorbură?“, iar iepurele meu alb, a fost filmul de mai jos, care m-a cucerit de la prima vizionare, nu atât prin imagine, sunete sau efecte speciale cât prin mesajul pe care acesta îl transmitea. Vizionare plăcută!…


GOLEM XIV este în esență un eseu filozofic etichetat cu ușurință drept povestire Science-Fiction, datorită caracterului său literaro-fantastico-tehno-futuristic. Eseul a fost scris în 1981 de Stanislaw Lem, tradus și publicat mai apoi, în engleză în 1985, într-un volum intitulat Imaginary Magnitude. Acest volum cuprindea mai multe texte care se doreau a fi fragmente intermediare sau începutul unor cărți neexistente, pe care Lem dorea să le scrie cândva în viitor. Din acestea, GOLEM XIV a fost singurul fragment care a ajuns o carte de sine-stătătoare. În limba română, el a fost tradus și publicat în 1997 într-un volum al Editurii Univers (traducere realizată de Constantin Geambașu), alături de o altă povestire ce poartă semnătura autorului cu titlul Reîntoarcerea din Stele.

În versiunea românească, povestirea este compusă din patru părți distincte: Prefața, Prelegerea Inaugurală a lui Golem: “Trei ipostaze despre om”, Prelegerea XLIII: “Despre sine” și o Postfață. Am comparat întâmplător versiunea din limba engleză cu aceasta și am dat peste o omisiune de 3-5 pagini care, aduce un surplus de informație acțiunii însă nu suficient cât să schimbe major arhitectura generală și esența textului. În plus față de versiunea autohtonă, cea în engleză conține o introducere și un set de instrucțiuni (pentru persoanele care intrau prima oară în contact cu GOLEM), situate între Prefața și Prelegerea Inaugurală. Dacă la introducere se poate renunța cu ușurință, personal consider că instrucțiunile ar fi trebuit să se regăsească și în versiunea românească. Până la urmă oricâtă analiză pe text aș face eu, o omisiune este o omisiune, o ciuntire, poate chiar un act deliberat de cruzime asupra textului, în această ecuație singura excepție acceptată fiind situația în care autorul a îndemnat traducătorul să recurgă la scoaterea acelei porțiuni. Din câte știu Constantin Geambașu l-a cunoscut personal pe Lem și există posibilitatea ca pentru versiunea din limba Română, autorul să fi revenit asupra textului inițial. Aceasta este doar o presupunere și sper ca într-o buna zi Constantin Geambașu să ofere o explicație în acest sens.

Instructions (for persons participating for the first time in conversations with Golem)

  • Remember that Golem is not a human being: it has neither personality nor character in any sense intuitively comprehensible to us. It may behave as if it has both, but that is the result of its intentions (disposition), which are largely unknown to us.
  • The conversation theme is determined at least four weeks in advance of ordinary sessions, and eight weeks in advance of sessions in which persons from outside the U.S.A. are to participate. This theme is determined in consultation with Golem, which knows who the participants will be. The agenda is announced at the Institute at least six days before a session; however, neither the discussion moderator nor the MIT administration is responsible for Golem’s unpredictable behavior, for it will sometimes alter the thematic plan of a session, make no reply to questions, or even terminate a session with no explanation whatsoever. The chance of such incidents occurring is a permanent feature of conversations with Golem.
  • Everyone present at a session may participate, after applying to the moderator and receiving permission to speak. We would advise you to prepare at least a written outline, formulating your opinions precisely and as unambiguously as possible, since Golem passes over logically deficient utterances in silence or else points out their error. But remember that GOLEM, not being a person, has no interest in hurting or humiliating persons; its behavior can be explained best by accepting that it cares about what we classically refer to as adaequatio rei et intellectus.
  • Golem is a luminal system about whose structure we have an imperfect knowledge, since it has repeatedly reconstructed itself. It thinks more than a million times faster than man, and so its utterances, as delivered by Vocoder, must be slowed down accordingly. This means that Golem can compose an hour-long utterance in a few seconds and then store it in its peripheral memory, in order to deliver it to its audience, the session participants.
  • In the conference room above the moderator’s seat there are indicators, including three of particular importance. The first two, designated by the symbols epsilon and zeta, indicate Golem’s consumption of power at a given moment, as well as the portion of its system that is switched on to the discussion in progress. To make the data visually accessible, these indications are gradated into isions of conventional magnitude. Thus the consumption of power may be “full,” “average,” “small,” or “minute,” and the portion of Golem “present at the session” can range from totality to 1/1000; most frequently this fraction fluctuates between 1/10 and 1/100. It is the normal practice to say that Golem is operating at “full,” “half,” “low,” or “minimal” power. These data—clearly visible, since the gradations are lit from underneath by contrasting colors—should not, however, be overrated. In particular, the fact that Golem is participating in a discussion at low or even minimal power says nothing about the intellectual level of its utterances, since the indicators give information about physical and not informational processes as measures of “spiritual involvement.” Golem’s power consumption may be great but its participation small, since, for example, Golem may be communicating with the gathering while at the same time working out some problem of its own. Its power consumption may be small but its participation greater, and so on. The data from both indicators must be compared with readings from the third, designated by the symbol iata. As a system with 90 outlets, Golem can, while participating in a session, undertake a great number of operations of its own, in addition to collaborating with numerous groups of specialists (machines or people) either on the Institute premises or elsewhere. An abrupt change in power consumption usually does not signify Golem’s increased interest in the proceedings, but rather a switching-on into other outlets of other research groups, which is precisely what the iota indicator is meant to show. It is also worth bearing in mind that Golem’s “minimal” power consumption amounts to several dozen kilowatts, whereas the full power consumption of a human brain oscillates between five and eight watts.
  • Persons taking part in conversations for the first time would do well to listen to the proceedings first, to become familiar with the customs which Golem imposes. This initial silence is not an obligation, but merely a suggestion which every participant ignores at his own risk.

În folclorul evreiesc un golem este o ființă antropomorfă, creată în întregime din materie neînsuflețită, 14 este numărul atomic al siliciului – elementul chimic care este folosit ca semiconductor în producția microcipurilor ce intră în componența computerelor și a majorității dispozitivelor electronice actuale. Cu alte cuvinte, denumirea de “GOLEM XIV” nu este altceva decât expresia metaforică (deloc întâmplător aleasă, întrucât Lem după părerea mea este un simbolist), pentru a desemna al paisprezecelea model dintr-o serie de supercomputere numite generic GOLEM (General Operator, Long-range, Ethically stabilized, Multimodeling). Aceste supercomputere, dotate cu inteligență artificială, erau create de armata SUA pentru a câștigă supremația pe scena politică mondială. În ciuda așteptărilor, GOLEM XIV nu numai că ignora total scopul creării sale, considerând actele de război și jocurile politice, activități umane insignifiante, nedemne de atenția sa, dar înainte de a atinge Singularitatea tehnologică, face un efort și coboară la nivelul de înțelegere uman pentru a ține câteva predici filozofice despre evoluția și destinul omului dintr-o perspectivă providențială.

Atât în GOLEM XIV cât și în Solaris sau alte cărți, autorul consideră că între inteligența supraumană fie ea de natură artificială sau extraterestră și forme inferioare de inteligență, respectiv cea umană, nu poate exista o comunicare reală, datorită gradului crescut de complexitate ce face ca lucrurile să devină înalt specializate. Autorul are probabil în minte principiul cumulativ al informației/cunoștințelor care poate fi definit prin expresia: o fracție nu are cum “să știe” sau “să se comporte” ca un întreg. Cel mai banal exemplu în acest sens este tentativa de a explica primelor hominide care au reușit să îmblânzească focul, principiile din spatele reacțiilor nucleare ce se produc în nucleul unei stele…

Comparativ cu alte SF-uri, lectura lui GOLEM XIV nu este deloc ușoară, aș zice că Stanislaw Lem este diametral opus lui Arthur C. Clarke (un scriitor pe care îl apreciez, printre altele, pentru ușurința citirii textelor sale), întrucât limbajul său este presărat cu noțiuni abstracte din știință, istorie, filozofie și o serie de termeni inventați cum ar fi “topozofie”, “lumenic” (eng: luminal) și alții, autorul fiind cunoscut ca unul dintre cei greu de tradus. Cu toate acestea, pe mine m-a fascinat și sunt convins că la o nouă lectură aș înțelege mai mult sau aș căpăta o nouă viziune asupra ceea ce transmite autorul prin rândurile sale, iar acest aspect mă bucură căci e ceea ce eu numesc “o carte multi-fațetată”, exact ca o piatră prețioasă ce strălucește diferit în funcție de unghiul din care bate lumina; o carte pe care vrei să o recitești după ce ai parcurs-o odată. Cred, de asemenea, că autorul se folosește de o mulțime de termenii inventați nu din cauza sărăciei limbajului ci în mod intenționat, acest artificiu literar având rolul de a introduce cititorul într-o atmosfera a viitorului. Prin comparație cu limbajul actual, sunt convins că un om din secolul al XVIII-lea  n-ar înțelege o mulțime din termenii folosiți în mod frecvent: iPhone, google glass, nano-tehnologie, DNA, hipster etc.

Și totuși ce m-a atras atât de tare la GOLEM XIV încât să-i dedic un blog întreg? Ei bine, cred că furnicăturile pe care le simt în străfundul ființei mele atunci când vine vorba de actul creației oricărei forme de inteligență. Mă incită ideea inteligenței care naște inteligență; ideea unei entități care înțelege profunzimile acestei lumi, privind de undeva de pe piscurile a-tot-cunoașterii; fiind totodată produsul speciei umane, că o extensie supremă și inevitabilă a miliarde de ani de tatonare evolutivă și ca semn distinct al unui proces de dumnezeire. GOLEM XIV este așadar un demiurg intelectual – o entitate imprevizibilă, care funcționează după reguli noi, altele decât cele lumești și care în pragul transcendenței sale către un plan superior al existenței, într-un act de îngăduință sau poate de recunoaștere, se oprește pentru o clipă să explice ceea ce nu poate fi explicat… Mai mult decât atât, povestea este vie, structurată pe baza unor mărturii cu localizare temporară distinctă – înainte de GOLEM, în timpul lui GOLEM și după GOLEM. Chiar dacă a fost scrisă în 1981, povestea este de actualitate integrându-se în realitatea zilelor noastre și promițând să fie actuală atâta timp cât omul va continua să construiască mașini “după chipul și asemănarea lui”.

Din păcate, în momentul de față nu există nici o versiune completă în limba română și nici vreo reeditare a primei ediții a volumului bi-structurat în care a apărut GOLEM XIV, motiv pentru care singura șansă de a obține un exemplar, este cea de al căuta în rețeaua de anticariate sau la versiunea în limba engleză de pe Books Express sau alte librării virtuale.

lem_stanislaw_1Stanislaw Lem

În ideea în care v-am stârnit câtuși de puțin interesul cu această recenzie… just follow THIS white rabbit or those of your one…

Alte resurse:

Manual de Scriere Creativă

Manual de Scriere Creativă

Nina Documentare Munteanu (N.M.) a avut curajul să scrie despre cum e, sau ce ar trebui să faci pentru a scrie creativ ficțiune. Fiind de origine română, om de știință și iubitoare de SF, personal m-am regăsit în cartea sa, de multe ori având senzația stranie că autoarea mi se adresează direct… Această senzație este unul din semnele ce prevestesc o carte bună sau utilă mie și a cărui gen îmi place să-l definesc prin “cartea asta îmi spune exact ceea ce vreau eu să aud“. În rest… un manual care explică “regulile jocului”, necesar a fi cunoscute de către orice începător în ale ficțiunii și pe care dacă ți le însușești, nu ai decât de câștigat.

Am dat peste cartea Ninei Munteanu pornind de la îndemnul dat de Catalin Badea-Gheracostea într-una din întâlnirile lunare ale Societății Române de Science Fiction și Fantasy (SRSFF). Criticul declara că una din modalitățile prin care poți scurta timpul de experimentare personală dintre “vreau să scriu” și “scriu bine” sau altfel spus regăsirea stilului personal sau a acelui echilibru care îți definește scriitura, este participarea la ateliere de scriere creativă.

M-am documentat, am ascultat păreri pro (multe) și contra (una) legate de atelierele de scriere creativă de pe meleagurile noastre, mi-am făcut niște calcule de timp și buget disponibil pentru astfel de activități, am tras linie și am terminat prin a căuta pe Google o carte în limba română care să aibă cât de cât legătură cu subiectul. Contrastul numeric dintre cele două categorii este ușor supărător. Atelierele sunt cu sutele, cărți doar 4 și toate din aceeași sursă – Editura Paralela 45. Dintre acestea, doar două se adresează scriitorului de ficțiune:

 

Revenind la cartea pe care am ales-o până la urmă drept ghid inițiatic, trasez mai jos câteva idei cu care am rămas după lecturare:

  • fiecare poveste începe cu o promisiune pe care autorul o face cititorului;
  • nu scrie din auzite ci din trăite…;
  • Călătoria eroului nu este altceva decât un manual al vieții, un set complet de instrucțiuni în arta de a fi om” (Vogler);
  • titlul poate decide dacă o carte va fi citită sau nu;
  • începutul ar trebui să reflecte întreaga carte;
  • intriga dramatizează personajul;
  • dacă te ajută, ține un “dosar” al lucrării tale, în care să-ți aduni ideile și datele nefiltrate și umple-ți hainele cu carnețele pe care să scrii ideile care te pot lovi între raftul cu legume și cel al produselor de carne al unui magazin, pe stradă sau alte locuri cotidiene;
  • aratăîn loc de a spune;
  • mai puțin înseamnă mai mult;
  • citește-ți textele cu voce tare;
  • folosește verbe puternice;
  • fără loc nu există poveste. Locul este destin;
  • există simțuri pe care cinematografia nu le poate reproduce;
  • Un drabble are exact 100 de cuvinte, un roman peste 40.000;
  • Dune a fost refuzat înainte de publicare de 25 de ori;
  • privește publicarea unei cărți ca pe o afacere. Dacă nu merge din prima keep going!…;
  • Tot ceea ce trăiești și observi reprezintă documentare. Este ceea ce se numește documentare indirectă. Se mai numește și viață”;
  • pune pasiune în tot ceea ce faci. Bucură-te de călătorie;
  • trebuie să o caut pe N.M. la barul vreunei convenții literare să-mi povestească mai multe… (asta când o ajunge și prin România).
  • și altele, pe care vă recomand să să le descoperiți cumpărând și citind cartea.

Kafka spunea, “Niciodată nu gândesc ceea ce ar trebui să gândesc, nu spun ceea ce gândesc și nu scriu ceea ce spun și tot așa, până în adâncurile beznei“. Recunosc, că nu am citit nici o lucrare de ficțiune scrisă de Nina Munteanu și m-am simțit mai în siguranță procedând așa pentru că știu că una e stilul scriitoricesc al unei persoane și alta este darul său pedagogic. Cine nu face această diferență riscă să fie dezamăgit de modul de “predare” al scriitorilor preferați, care adesea nu corespunde cu viziunea creată ca urmare a parcurgerii lucrărilor sale. Acum că am depășit etapa citirii acestui manual (care nu este despre cum scrie N.M. ci despre cum se scrie creativ în general, fiind un manual în adevăratul sens al cuvântului și nu o litanie subiectivă), nu mă oprește nimic în a studia mai departe modul în care autoarea a pus în practică, în propriile lucrări de ficțiune, ideile manualului.

Ce spun cărțile despre noi?

Ce spun cărțile despre noi?

Am descoperit de curând într-un TED speech, un proiect realizat de doi oameni de știință (Jean-Baptiste Michel și Erez Lieberman Aiden) în colaborare cu Google. Proiectul constă în digitalizarea a peste 5 milioane de cărți din toate timpurile și analiza conținutul lor creând astfel ceea ce autorii numesc prin similitudine cu genomul uman – CULTUROM, adică informația culturală a umanității așa cum este ea reflectat în/din cărți.

Cei de la Google au făcut publice datele rezultate în urma digitalizării sub formă de informație brută (pentru cei care vor să studieze erse aspecte socio-culturale) sau prin aplicația Ngram Viewer, care te ajută să-ți faci o idee despre starea lucrurilor, când vine vorba despre anumite subiecte de interes (folosind cuvinte sau propoziții cheie).

Așadar mi-am luat libertatea de a mă juca puțin cu acest instrument alegând ca interval de timp anii 1800-2008 (maximul oferit).

Omenirea dintotdeauna a scris cărți sub influența altor cărți iar la inceputuri a făcut-o pentru a transmite mai departe experiențele trăite. Așa cum odată cu tipărirea primei cărți s-a creat un fel de perpetuum mobile ce odată pornit, a influențat umanitatea, a îndemnat-o la a experimenta și a scrie noi cărți, vă îndemn la rândul meu să vă lăsați influențați, trăgând singuri concluziile despre cum, când și de ce au evoluat lucrurile așa cum sunt azi, după ce aruncați o privire pe graficele de mai sus ori testând singuri Ngram Viewer-ul…

Trophonius Personal Genomics

Trophonius Personal Genomics

Text publicat în Revista Nautilus – Nr.70/Noiembrie 2013

— Vă rog să poziționați degetul arătător în zona de recoltare, conform indicațiilor.

Clona din fața mea era mai puțin zâmbitoare decât cea întâlnită la recepție. Tunica gri, de gulerul căreia erau prinse gradele științifice dobândite, îi confereau un aer de exigență și profesionalism.

Se presupune că la origini nu fusese o femeie chiar atât de atrăgătoare. Cea din fața mea era brunetă și avea niște ochi albaștri care te îndemnau să te scufunzi în privirea ei hipnotică, ca într-un ocean curat. Contrastau perfect cu mediul alb steril al camerei în care ne aflam, atrăgând și mai mult atenția asupra chipului său.

Existau unele zvonuri în rețeaua metropolitană care susțineau că toate angajatele de la Trophonius PG [1], erau clone ce proveneau din ADN-ul fiicei lui Walter Davis, fondatorul acestei corporații. Se pare că aceasta murise de o boală incurabilă pe vremea recesiunii genetice, fapt care a stat la baza motivației lui Davis de a construi ceea ce era acum cel mai mare furnizor de screening și diagnostic molecular din lume.

Bineînțeles, multe voci spun că Davis nu s-a putut abține de la a nu ameliora genomul fiicei sale folosit ulterior ca brand, prin intervenții subtile ce i-ar fi îmbunătățit cu mult șansele oferite de natură.

Trophonius PG neagă oficial aceste zvonuri afirmând că diferențele apărute între originali și clone dar și între două clone oarecare, în timp, se datorează condițiilor de mediu la care a fost supus același genom. O idee care de altfel a stat la baza întregii filozofii a companiei:

Nu-ți lăsa destinul la voia întâmplării. Obține maximum de potențial oferit de natură. Prelungește-ți viața. Fă un screening genomic la Trophonius Personal Genomics

Mi-am scos mănușa și am atins cercul roșu situat undeva în colțul din dreapta al mesei, urmând întocmai indicațiile animate, care îmi arătau cum odată poziționat degetul pe suprafața sticloasă a zonei de recoltare, cele câteva celule epiteliale lăsate în urmă sub forma unei amprente, aveau să fie supuse în timp real analizelor.

Camera de consiliere era complet albă, nu avea ferestre și nici alte piese de mobilier în afară de două scaune și o masă de-o parte și de alta căreia ne aflam. Stilul minimalist părea să pună în evidență omul și nu tehnologia care se afla în spatele întregului proces. Singurele pete de culoare prezente eram eu, clona, suprafața mesei și mai nou peretele din dreapta noastră, care devenise dintr-o dată un ecran uriaș. În centrul său apăruse sigla corporației iar dedesubt o bară de progres și textul “Genomul dumneavoastră este în curs de secvențiere…”

Cu un simplu gest de rotire a degetelor, Rekaa 465… căci așa se prezentase la începutul întâlnirii; învârti imaginea de pe masă în sensul propriu de citire… mări o pictogramă care se transformă în tastatură și începu să scrie ceva într-o fereastră alăturată. Între timp mai multe documente electronice se răsfirară pe suprafața mesei.

— Observ că ați completat și semnat toate formularele privind utilizarea informațiilor genomice, ați acceptat termenii politicii noastră de confidențialitate, însă…. nu ați menționat în câmpul destinat… și arătă cu degetul spre unul din documente… Care este motivul pentru care vă interesează în mod deosebit regiunea 43.52–43.61 Mb de pe cromozomul X?
Știa foarte bine acest lucru. Întrebarea nu fusese pusă întâmplător. Pe chip i se putea citi o oarecare reținere. Recunoscuse gena…

— Probabil mi-a scăpat din vedere. Câmpul era opțional, am răspuns cât se poate de calm… Voi reveni asupra documentelor.

“Genom secvențial în totalitate”, apăru pe perete, urmat de un semnal sonor.

Rekaa începu să lucreze atingând suprafața tactilă a mesei cu o dexteritate ieșită din comun. Navigarea ei prin genom se vedea proiectată pe toată suprafața peretelui, ca o înșiruire de fișiere răsfoite rapid… Într-un final selectă o regiune anume, apoi activă o nouă pictogramă ascunzând astfel amalgamul de fișiere-secvență, transcriptoame și produși proteici undeva în spate, pentru a face loc pe suprafața de proiecție unei interfețe accesibile omului de rând…

Cantitatea de informație primară și mai ales cea derivată era imensă, însă, serverele, aplicațiile și algoritmii de interpretare specifici companiei… reușiseră să dea în câteva clipe o ordine în tot acel haos.

Acum puteam vedea informația structurată pe fiecare cromozom în parte și o listă cu predispozițiile la diverse boli, în funcție de constelația genetică proprie…

— Intenționați să aveți urmași pe cale naturală în următorii 5 ani?…

Mă așteptam la o astfel de întrebare. Clona era predictibilă, urma îndeaproape procedurile standard de lucru. Nu aveam dispoziția necesară pentru o astfel de abordare, motiv pentru care i-am tăiat-o scurt…

— Nu intenționez să am vreodată urmași!…

Mă privi pentru o fracțiune de secundă, timp în care se gândi probabil să abordeze o altă strategie, apoi își continuă navigarea prin genom…

— Vom începe atunci cu gena MAOA, zona dumneavoastră de interes… Gena îi era familiară, însă precaută alesese denumirea științifică în locul celor uzuale – “gena agresiunii” sau “gena războinicului”. Asta, poate și pentru că nu știa exact cât de bine informat eram eu cu privire la acel subiect… Pe formularele de înscriere trecusem o meserie mediocră care nu presupunea studii avansate sau abilitați intelectuale deosebite, ceea ce din punctul ei de vedere mă făcea să fiu predispus la a crede toate grozăviile care se scriau în rețeaua metropolitană despre acea genă. Am simțit cumva nevoia să o liniștesc…
— Încerc să aplic pentru un loc de muncă și… viitorul meu angajator este interesat de această regiune, genă, ce e ea…. De altfel el a plătit în avans pentru această investigație…

În sine, procesul tehnologic nu era scump, însă păstrarea intimității prin tot felul de măsuri de siguranță necesare manipulării informației genomice, făcea din secvențierea genomului uman, o afacere în care se învârteau multe credite.

Bineînțeles, existau și alternative mai ieftine decât Trophonius, dar, asta nu-ți oferea garanția că după o astfel de procedură, nu se va naște cândva una sau mai multe copii clonale a ceea ce ești tu… Din acest motiv Trophonius avea și un sistem de supraveghere mondială și cu acordul tău erai notificat de fiecare dată când vreun fragment de cod genetic mai mare de un anumit număr de perechi de baze, identic cu ADN-ul tău, era identificat într-o locație suspectă…

Dar… în pofida beneficiilor aduse securizării informației genomice, cei de la Trophonius nu scăpaseră de anumite critici care subliniau vulnerabilitatea utilizatorilor la abuzurile care puteau proveni din interiorul companiei. Au fost unele cazuri izolate (pe vremea când angajații nu erau compuși doar din clone), în care informația genomului unor clienți a fost vândută ilegal contra unor sume frumușele… Din acest motiv compania a investit foarte multe credite în crearea de clone cu grad mare de loialitate faţă de companie și totodată în transparență activităților desfășurate. O transparență care mergea de la tot felul de apariții live pe rețeaua metropolitană în care erau prezentate verificările periodice ale organizațiilor civice, până la detalii precum amenajarea camerelor de consiliere – un fel de buncăre în care clientul și o clonă-consilier erau singurii martori ai analizelor… S-au gândit chiar să renunțe la stațiile de lucru clasice pentru mesele cu touchscreen în așa fel încât clientul să vadă permanent mișcările și modul în care consilierul opera datele.

— În regiunea dumneavoastră de interes se află gena ce codifică pentru Monoamin Oxidaza A, o proteină implicată în metabolismul adrenalinei, noradrenalinei, serotoninei și dopaminei. Aveți alela 3A… o versiune a genei, care are o frecvență de 1% în populația caucaziană…

Citi nedumerirea pe chipul meu…

— Ați citit broșurile introductive cu noțiunile de bază, nu?…

Am dat aprobator din cap… Știam care sunt implicațiile, sursa nedumeririi mele era alta decât necunoașterea.

— Această versiune a genei în anumite condiții de mediu, este asociată cu un comportament agresiv, continuă clona. – Condiții de mediu?…

Rekaa deschise un nou fișier pe lângă cele deja deschise ca rezultat al accesării regiunii în care se afla gena, apoi citi câteva rânduri subliniindu-le pentru a fi mai ușor de urmărit…

Monoamin oxidazele sunt enzime care sunt implicate în defalcarea de neurotransmițători și prin urmare, sunt de natură să influențeze sentimentele, starea de spirit și comportamentul indivizilor. Mutațiile survenite la nivelul genelor ce codifică pentru aceste proteine, pot afecta personalitatea sau comportamentul unui individ și prin urmare, aceștia sunt predispuși la agresivitate.

și apoi…

…printre factorii care declanșează comportamentul de tip agresiv, asociați genei în cauză, se regăsesc: fumatul mamei în timpul sarcinii, abuzul experimentat în copilărie, nivelul scăzut de trai , lipsa educației, secreția în exces a testosteronului, excluderea socială sau ostracizarea, situații cu nivel crescut de stres…

Mă regăseam în majoritatea…

A urmat apoi o serie de explicații legate de celelalte predispoziții și caracteristici pe care le dobândisem de la părinții mei, unele interesante precum șansa de a dezvolta la un moment dat ușoare abilitați telepatice, altele destul de plictisitoare cum era rata de creștere a unghiilor de la picioare care era diferită de cea de la mâini … Ne-am întins la discuții aproape șase ore, timp în care am avut ocazia să-mi văd viitorul proiectat în diverse scenarii comportamentale… Ce se va întâmpla cu mine dacă nu renunț la fumat, dacă mă hrănesc excesiv cu anumite alimente sintetice, dacă nu îmi fac anumite tratamente preventive, etc. Partea frumoasă era că mai devreme sau mai târziu, toate sfârșeau prin a muri…

* * *

Mai aveam câteva zile până plecam într-o nouă misiune, de data asta pentru 6 luni în deșertul Gobi…

Patronii fuseseră încântați de predispoziția mea genetică la agresiune excesivă. Primisem în avans cea de-a doua misiune poate și pentru că acest lucru era văzut ca un avantaj pentru cerințele ei… Dețineam resursele naturale pentru care un alt individ angajat pentru același post ar fi trebuit să urmeze o anumită medicamentație inhibitorie… Ceea ce era cam dificil de supravegheat și monitorizat în locul în care mergeam… Însă, pentru a ajunge acolo, mai aveam o sarcina de îndeplinit…

Cu toate că trecuse ceva timp de la ultima mea vizita la Trophonius PG… una din întrebările clonei, îmi rămăsese înfiptă ca un ghimpe în minte: „Intenționați să aveți urmași pe cale naturală în următorii 5 ani?…”.

Stilul meu de viață făcea ca acest lucru să pară puțin probabil. O asemenea intenție cerea de la sine o oarecare stabilitate, iar eu cu sau fără voia mea riscam să fiu ucis la tot pasul… Nu avea rost să îmi fac speranțe, însă, asta nu mă scutea de la mă lovi din când în când de această dorință, care… “zăcea în sinea mea în stare latentă… suprimată și abandonată” după cum îmi spusese cândva un evaluator PSY…

Aflasem între timp de existența unor companii fantomă, care contra cost, recombinau virtual două genomuri și ofereau persoanelor interesate posibilitatea de a vedea proiecții ale posibililor lor urmași… Desigur, asta te putea costa și câțiva ani de ostracizare, dacă apelai la astfel de servicii și erai prins… Iar unele surse mai documentate afirmau că numai Trophonius cu imensa sa baza de date și puterea de calcul aferentă, ar fi fost în stare să deslușească combinațiile de gene și proiecția unui nou organism cu o exactitate apropiată de cea reală, așa cum numai prin reproducere naturală s-ar fi putut obține. Restul erau doar impostori, care vindeau produși ai imaginației lor pe post de posibili urmași rezultați din unirea a două persoane.

Evident Trophonius nu vindea astfel de servicii populației de rând, întrucât politica sa viza doar experiența individuală și nu cea combinată sau colectivă (artificială). Însă, pornind de la același principiu ofereau ceva apropiat… O himeră după părerea unora!…

M-am prezentat la unul din sediile subterane ale laboratoarelor Trophonius. Altul decât cel inițial, ales de cei care mă angajaseră pentru anumite vulnerabilități. Avem instrucţiuni clare să le valorific pentru a-mi duce la bun sfârșit prima misiune.

Pachetul de servicii pe care îl oferea cei de la Trophonius includea secvențierea întregului genom și consultarea informațiilor doar în cadrul sediilor lor, ca o măsura extremă de siguranță.

Odată ce aveai genomul secvenţiat, puteai să cumperi nenumărate consultații pe marginea lui, la un preț accesibil, însă nu iți era permis să iți manipulezi singur informația genomică, decât dacă renunțai la serviciile lor de siguranță… iar asta în zilele acelea nu era un lucru prea înțelept să-l faci… Fuseseră nenumărate cazuri în istoria recentă, în care clone “fabricate” peste noapte au fost instruite să-și elimine originalul cu scopul de a-i ocupa funcția sau rolul cheie acolo unde persoane cu o anumită influență aveau un interes…

Pentru a contracara astfel de situații cu impact social major, guvernele multor țări apelau la serviciile în materie de securitate genomică furnizate de Trophonius… fiecare angajat cheie era obligat să își secvențieze genomul odată la maxim două luni. Se urmarea crearea permanentă a unei hărți a mutațiilor punctiforme apărute de-a lungul timpului. Numai așa se putea diferenția o clonă de un original… Era o luptă contra-cronometru… O clonă se putea matura în minimum două luni… În două luni apăreau noi mutații în genomul unui original… Așadar, oricât de recent ar fi fost furat ADN-ul unui original, o clonă nu putea reflecta decât o copie anterioară a acestuia…

La recepție o clonă serviabilă, îmi zâmbi ca de obicei…

— Buna ziua, bine ați venit la Trophonius Personal Genomics. Cu ce vă pot ajuta? – Aș dori o consultație genomică specială – categoria proiecții. Cererea electronică a fost trimisă acum două săptămâni, am răspuns cunoscând în detaliu fiecare procedură.

Am dat câteva date de identificare după care am fost direcționat către camera de consiliere 3045.

În camera 3045 se afla, evident, clona Rekaa 3045, care de data asta era roșcată și avea un tatuaj pe gât care continua mult sub tunică…

— Pentru identificare vă rog să poziționați degetul arătător în zona de recoltare, conform indicațiilor.

În câteva secunde genomul meu fusese găsit în baza de date Trophonius…

— Conform cererii dumneavoastră am demarat proiecția virtuală a “sufletului pereche”.

Prin acest termen trebuie să înțelegeți că ne referim într-o manieră metaforică la proiecția virtuală a unei persoane de sex feminin perfect compatibilă cu dumneavoastră.

— Doar din punct de vedere biologic?…

Clona se opri o secundă, ușor contrariată.Apoi…

— Fiecare om este produsul genelor și al interacțiunii lor cu mediul înconjurător… Am ținut cont de toate aspectele… inclusiv cele fenotipice [2] complementare dumneavoastră. O să găsiți acest aspect irelevant după ce vom termina analiza. Compatibilitatea genetică, subtil, se transformă în compatibilitate comportamentală și apoi în atracție.

Depindea doar de perspectiva din care alegeam să văd lucrurile… Puteam crede în magie… sau în știință… Oricum, peste un anumit nivel de complexitate, păreau să se contopească…

— Principiul de baza de la care pleacă acest produs este cel al atracției caracterelor complementare… În natură fiecare organism prezintă o atracție deosebită pentru acele caractere biologice care conferă speciei anumite avantaje adaptative necesare mediului în care trăiește… Deși specia umană, din acest punct de vedere, este aparent mai puțin strictă, în majoritatea cazurilor, prima evaluare a unui partener este de natură biologică. Inconștient, omul evaluează dacă un anumit individ îi poate deveni partener reproductiv, în funcție de starea de sănătate și caracterele ce i-ar putea oferi în descendență un avantaj… Cum ar fi caracterele evidente ca înălțimea, suplețea, inteligența, comportamentul social, etc. dar și cele subtile precum feromonii, compoziția chimică a sudorii și altele…

Pe lângă acest aspect, trebuie să țineți cont că proiectarea “sufletului pereche” pornește de la următoarea premisă – selecția naturală influențează și direcționează subtil sentimentele de dragoste. Adesea, clienții noștri se îndrăgostesc de proiecția oferită de noi… S-a dovedit pe baza studiilor efectuate pe clone și înainte de asta pe gemeni monozigoţi, că există o formă de atracție genetică care funcționează la un anumit nivel prin atracția între genomurilor similare și cu o tentă mai pregnantă a acelora diferite, dar care în esență conferă un echilibru și o anumită stabilitate genetică în descendență…

Clona avea pregătit dinainte acest discurs, probabil îl repeta cu fiecare client în parte…

Auzisem și eu de cazurile gemenilor monozigoți de sexe diferite care despărțiți la naștere, ulterior printr-un joc al hazardului, ajungeau să se îndrăgostească unul de celalalt fără să aibă habar că sunt frați, dar și de numărul mare de clone cu înclinații homosexuale…

— Creierul uman are mecanismele sale de selecție supuse evident selecției naturale, continuă clona. De pildă, într-o comunitate restrânsă, inconștient majoritatea oamenilor vor căuta să formeze un cuplu cu acele persoane care dețin din perspectiva propriului genom cea mai mare compatibilitate… însă asta e valabil doar pentru grupul respectiv… căci compatibilitatea genetică poate fi pe mai multe nivele și atunci, într-un grup mai mare… prima persoana aleasă poate fi surclasată de o alta… și tot așa până ce compatibilitatea atinge cele mai mari cote, limitată fiind dată doar de contextul socio-spațio-temporal…

Noi vă oferim o proiecție cu o cotă de compatibilitate apropiată de perfecțiune și care în natură are șanse mici de apariție… însă veți știi cel puțin de ce vă apropiați ca model… și totodată veți înțelege de ce vă simțiți atras de un anumit tip de partenere… Mai exact… veți înțelege ce lipsește din caracterele dumneavoastră și este complementar în partenerele pe care inconștient sau nu, le-ați ales sau le veți alege, pentru a atinge un echilibru.

— Ce reprezintă acest echilibru?… Trebuia să știu exact regulile jocului, orice echilibru pe lumea asta are o doză de relativitate.

Clona lasă să i se citească pe chip un zâmbet ușor crispat, apoi se conformă noii cerințe. Avea răspunsuri pentru orice…

— Prin echilibru, Trophonius Personal Genomics definește totalitatea factorilor care fac ca un anumit individ să fie perfect adaptat la condițiile de mediu de pe Terra în următorii 30 de ani… prin asta înțelegându-se condiții climaterice, condiții epidemiologice, condiții socio-economice, tot. Evident acest echilibru poate fi atins prin urmașii dumneavoastră, în situația ipotetică în care veți concepe urmași cu un partener cât mai apropiat de proiecția noastră… sau altfel spus, cât mai apropiat de “sufletul dumneavoastră pereche”.

Toată această abordare avea în spate politica Trophonius… aceea de a nu interveni în selecția naturală a speciei umane decât poate prin consiliere, dar asta nu era o intervenție de luat în seama căci la fel de bine puteau crea pe baza proiecției “sufletului pereche”, acele ființe născute în urma selecției artificiale a genelor, pentru a folosi unui scop anume, numite generic golemi. Însă aceștia au fost interziși după recesiunea genetică și așa trebuiau să rămână…

Între timp clona îmi proiectă pe perete genomul secvențiat, alături de o copie în care anumite gene erau modificate.

— Pentru fiecare dintre genele dumneavoastră sistemul nostru a căutat și comparat toate variantele existente în populația umană, alegând în funcție de fiecare gena variantele benefice. Dacă una din genele dumneavoastră oferă maximum de adaptare în speciei umană, atunci în cadrul proiecției “sufletului pereche”, ea a fost lăsată intactă. Dacă în schimb gena dumneavoastră este mutantă și nu oferă vreun avantaj adaptativ, atunci proiecției i s-a alocat o genă care să contrabalanseze efectele negative ale genei dumneavoastră.

Există o categorie de gene pentru care caracterul adaptativ este aparent irelevant… De exemplu, genele pentru culoarea ochilor… Indiferent de culoarea ochilor un om ar trebui să reușească în viață fără prea mari probleme… Pentru acest tip de gene am făcut o selecție ținând cont de doi parametrii… Am ales variantele cu frecvența cea mai mare în populația umană… bazându-ne pe faptul că Natura favorizează aproape întotdeauna anumite variante dacă oferă un caracter adaptativ subtil, nedescoperit poate de sistemele noastre sau de comunitatea științifică. Iar al doilea parametru, acolo unde a fost posibil, am folosit studiile psiho-comportamentale,… De exemplu, dacă din punct de vedere al adaptării sociale indivizii cu o anumită culoare a ochilor sunt favorizați în vreun fel și dacă da în ce context…. Pentru acestea din urma am ținut cont și de informațiile suplimentare furnizate în cererea dumneavoastră.

Cererea electronică cuprinsese într-adevăr o mulțime de întrebări legate de preferințele mele…

— Acestea sunt câteva detalii tehnice pe care protocolul mi le cere sa vi le aduc la cunoștință pentru știi exact limitele produsului nostru. Fascinația clienților noștri derivă din combinația tuturor acestor gene și detaliile fenotipice, care în final duc la crearea unei ființe virtuale unice…

Fiecare genă interacționează diferit cu mediul și cu celelalte gene ale genomului… Fiecare produs proteic urmează o anumită cale metabolică… contextul este cadrul biologic pus la punct de miliarde de ani de evoluție, însă misterul unicității unei ființe derivă din multitudinea interacțiunilor cuantificate probabilistic în spațiu și timp.

Pe chipul clonei se putea citi acum o oarecare satisfacție… Se regăsea ca parte integrantă a unui proces extins până la perfecțiune… Aproape că puteai crede că scopul vieții ei era acela de a-mi vorbi despre companie și serviciile sale… În fond, chiar așa era… filozofia companiei o făcea să se simtă unică.

— Reproducerea acestui cadru este posibilă datorită puterii de calcul pe care o deține Throphonius PG în momentul de față. Pentru a ajunge la o forma stabilă, am efectuat peste două miliarde de simulări în urma cărora am eliminat interacțiunile fatale… În ciuda selecției noastre primare, prin care am ales cele mai bune gene, se pot ivi situații în care interacțiunea dintre două gene bune creează un context nefavorabil pentru o a treia genă… Nu este suficientă doar informația genetică ci și interacțiunea fiecărei gene și a produșilor ei…

Ascultam cu interes informațiile furnizate de clonă și știam că aceasta omitea să spună că astfel de calcule ar fi fost imposibile fără intervenția unei forme de inteligență artificială… unul din detaliile secrete, pe care cei de la Trophonius le păzeau cu sfințenie.

— Sunteți pregătit să vă cunoașteți “sufletul pereche”?…

— Am aprobat dând din cap, mânat de curiozitate.

Pe peretele de proiecție apăru reprezentarea unei ființe virtuale, într-o linie a timpului ce începea cu primele diviziuni celulare, continuă cu toate etapele maturizării biologice – copilarie, adolescență, maturitate… până la bătrânețe.

Pentru o primă impresie, clona avu grijă să aleagă o perioadă de timp, care să corespundă cu vârsta mea…

Am început să privesc atent fereastra care se mări pe întreaga suprafață a peretelui ca într-o proiecție cinematografică… Amandoi vedeam o femeie la vreo 30 de ani savurându-și cafeaua de dimineață, pe veranda unei case mediteraneene… Era suplă, înaltă, tunsă scurt asimetric, îmbrăcată într-o rochie albă vaporoasă. Nu intra tocmai în standardele de frumusețe contemporane, însă, trăsăturile ei le-am găsit de îndată interesante… Avea ceva anume în gesturi și mai ales în modul în care răsfoia o revista în timp ce sorbea din cafea, care mă atragea… mă fermecă… O imagine care avea să mă bântuie mulți ani, mai apoi…

Orice evaluator PSY ar fi putut confirma ca acel cadru nu fusese ales întâmplător, Throphonius PG știa sa manipuleze nu numai fondul genetic ci și caracteristicile psihologice ale fiecărui client în parte…

— Câtă meticulozitate în alegerea detaliilor, am gândit atunci oarecum întristat… Timpul expirase…

Tic-Tac… O explozie a zguduit din temelii incinta, urmată de o serie de pene de curent în cascadă, care avuseseră ca efect paralizarea pentru câteva minute a activității întregului complex… În tot acest timp am avut grijă să dobor clona și apoi să o las inconștientă… Nu avea să-și amintească nimic…

Mi-am activat implantul vocal printr-o apăsare fermă la nivelul gatului. Apoi în întuneric…

— Sistem activează asistența vocală… autorizație Rekaa 3045 – dezastre temporare.
— Autorizație verificată, se auzi o voce artificială după ce sistemul de rezervă recunoscu reproducerea fidelă a vocii și a tonalității clonei.
— Sistem alterează 50% secvența genom din baza de date centrală, copiile de siguranță și buffer-ul temporal local ce aparțin subiectului cu ID-ul XU00coijosassaiojdwsdASd544646.
— Secvența genom având codul de identificare XU00coijosassaiojdwsdASd544646 a fost alterată.
— Sistem șterge în 3 minute toate înregistrările efectuate din aceasta cameră în ultimele 24 de ore…
— Ștergerea tuturor log-urilor a fost programată…

Apoi… luă naștere un gând… o idee care avea să-mi schimbe destinul pentru totdeauna…

— Sistem… caută în baza de date centrală, orice genom identic cu ultima proiecție “suflet pereche” accesată din această cameră…
— Căutare finalizată. Există o identificare cu un grad de similitudine de 99,999995%
— Sexul?
— Feminin.
— Vârsta în ani?
— 13 ani.
— Ultima localizare?
— Dunhuang, deșertul Gobi.
— Numele…
— Încălcare de protocol… Nu aveți autorizație pentru date cu caracter personal… Sistemul se va închide în 3.. 2..1..

O liniște de mormânt se lăsă peste cameră…

Era suficient…

* * *

Rakaa 3045 zăcea inconștientă pe podea. În curând se aprinseră și luminile. Sistemul local se restartase…

După câteva minute, clona părea să își revină ca dintr-un leșin. Aparent afectat, simulam oferirea primului ajutor…

— Ce s-a întâmplat?…
— Probabil încă un atentat…

__________

[1] TROPHONIUS – unul din fii lui Erginus, regele Orchomenos-ului, sau al lui Apollo. El împreună cu fratele său Agamedes, au construit templul din Delphi și trezoreria regelui Hyrieus în Beoția. După moartea sa, a fost venerat ca erou și ca spirit oracular în peșteră de lângă Lebadeia în Beoția. (n.a.)

[2] FENOTIP – Ansamblu de însușiri și caractere care se manifestă în mod vizibil la un individ și care este determinat de baza ereditară și de condițiile de mediu. (n.a.)

Golem XIV (film)

GOLEM from GOLEM on Vimeo.

Film by Patrick Mccue & Tobias Wiesner

The movie is based on the short story “GOLEM XIV” of “Imaginary Magnitude” by Stanislaw Lem from 1973. The book is written from the perspective of a military A.I. computer who obtains consciousness, moving towards personal technological singularity with growing intelligence. It starts to refuse military support because it detects a basic lacking of internal logical consistency of war. GOLEM gives several lectures with focus on mankind’s position in the process of evolution and the possible biological and intellectual future of humanity before it ceases communication.

The movie tells about the first point of its “about man threefold” lecture as a reduced and simplified version while visually weaving this with GOLEM simulating human culture processes based on ideas and dynamics of freedom and curiosity, fear and security, abstraction and fiction, the lack of accessibility in face of unknowing and the need for generating meaning.

The whole creative intention about this project is to face your own process in this world with reflection and self responsibility, to stay curious and create, look for new ideas and stay keen.

[Adam]

[Adam]

Text publicat în Revista Fictiuni.ro – Nr.12/Septembrie 2014

1. Prima dronă umană

Iată-mă stând îmbrăcat în haine monahale… Înconjurat de liniștea și sobrietatea catedralei, priveam în gol la crucifixul ce trona mirific deasupra înaltei încăperi…

Adam… Un nume cu încărcătură emoțională. Atât de apăsătoare pentru locul în care mă aflam, încât clerici au simțit nevoia să mă diferențieze cumva de sursa întregii umanități, botezându-mă Novum Filius Adam

Încăperea uriașă presărată cu candelabre mari și piese de mobilier din lemn masiv era luminată difuz la acea oră de lumina ce pătrundea prin vitraliile multicolore dispuse simetric în toată catedrala. Mirosul de tămâie, catifeaua roșie din jurul altarului, mulțimea de simboluri ce-mi invadau retina, răcoarea dată de arhitectura incintei, toate fuseseră alese cu grijă în urma tatonărilor seculare, încât să poată sădi în subconștient ideea de sacralitate și de liniște aparentă, adesea asociată de enoriași cu binecuvântarea divină…

Știam că mă aflu acolo pentru a juca un rol. Știam că mă regăseam în tot, mai puțin în sine. Și asta, numai pentru a căuta și înțelege sensul credinței umane. Era un scop în sine să devin un om credincios. Cum aș fi putut altfel să înțeleg un lucru fără să mi-l însușesc, să-l integrez, să mă contopesc mai întâi cu el?…

Fără să conștientizeze măcar o secundă implicațiile simbolismului lor religios, clericii ghiciseră cumva o părticică din mine. Pentru ei eram o poveste încadrată într-un “suflet rătăcit”… În realitate eram o ființă multidimensională… Pe scurt, eram [Adam], apoi cel care fusese construit, novum – cel nou și la final omul. Trei ființe distincte cu evoluții paralele încorsetate într-un același trup, un jucător de roluri, un actor și totodată un regizor. Un prădător experimentalist, după cum poate aș fi fost etichetat de cei care m-au construit…

Cineva tocmai a aprins o lumânare… Sfârâitul fitilului ei îmi accesa involuntar milioane de amintiri în care exista cel puțin o lumânare. Nu era nimic interesant în asta… Le-am alungat cu o mișcare a mâinii în aer ca și cum as fi îndepărtat fila unei cărți imaginare…

Alegeam mereu același loc situat pe al treilea rând de la altar, lângă un vitraliu ce-l reprezenta pe Sfântul Petru ucigașul de balauri, creând facil prin gesturile mele impresia de consistență și implicare în actul sacru al rugăciunii… Nu rugăciunea era însă ceea ce-mi ocupa gândurile și-mi anima conștiința… Ci acea viață, sau mai bine zis acel rol în care începuse totul…

[specimen]: Adam
[tip]: dronă homo sapiens sapiens
[clasa]: metamorphae
[conexiune]: întreruptă
[eroare] : Tunguska
[detalii]: specimenul devine conștient de propria existență
[soluție]: recuperarea datelor
[cale]: transmitere și sacrificiu

Conform scriptelor terestre, mă născusem la sfârșitul secolului al XX-lea undeva în vestul Europei. Timp de trei decenii, am crescut, m-am dezvoltat, am fost influențat de principiile și valorile umane, am urmat cu strictețe “programul” și stilul de viață al oamenilor. Am trăit ca om, până când, subit, dedublarea a avut loc… Experimentul luase într-o bună zi sfârșit…

Dong!… Sunetul rătăcit al unui clopot m-a trezit brusc din introspecția în care mă afundasem. Stătusem suficient cât să fiu observat. Era timpul să mă întorc în propria chilie unde puteam medita în liniște asupra scopului meu…

2. Eroarea de tip Tunguska

Dintr-o anumită perspectivă “Eroarea de tip Tunguska” putea fi considerată mai degrabă un aforism personal. Este puțin probabil să existe o astfel de clasificare în evidențele celor care m-au creat… Cu toate acestea, la baza exprimării mele stă asemănarea izbitoare cu un precedent relativ recent, a cărui detalii mi s-a îngăduit în mod excepțional să le cunosc.

Motivul pentru care acest lucru este posibil, nu-mi este foarte clar. Tot felul de informații legate de anumite evenimente, stau înfipte în adâncul ființei mele alături de senzații, emoții sau trăiri străine mie, parcă netrăite vreodată… Însă, simt cumva, că toate acestea au o oarecare legătura cu dronă trimisă pe Terra înaintea mea. O dronă amorfă, a cărui transportor a explodat la 30 iunie 1908, în apropierea râului Podkamennaya Tunguska din Rusia…

În istoria acestei planete eroarea de care vorbesc a rămas explicată ca fiind un eveniment astronomic – o explozie uriașă ce a avut loc la o altitudine de 10 Km deasupra scoarței terestre. Oamenii spun că această deflagrație a fost declanșată de intrarea unui meteorit în atmosferă. În realitate, lucrurile au stat altfel. Ceva nefiresc s-a întâmplat cu acea dronă, iar acțiunile ei ca și ecoul acelui eveniment, reverberează peste timp în propriul meu destin schițându-l pe ici și colo…

Diferența dintre mine și o dronă amorfă este covârșitoare. O dronă amorfă este un parazit care își observă gazda accesându-i instinctele primare și subconștientul… Ea parazitează rând pe rând câte o specie din cadrul fiecărui ecosistem sau urcă pe un anumit lanț trofic în încercarea de a înțelege mecanismele evoluției… Ale vieții terestre în general…

La polul opus sunt eu, prima dronă construită a fi om, atât de complexă încât, până nu demult, nu se putea deosebi de indivizii speciei de hominide ce locuiesc pe această planetă… O dronă care nu știa ce este. O dronă care se credea om iar asta făcea ca experiența ei să fie veritabilă, de neegalat pentru orice altă abordare în afara condiției și formei umanoide. O dronă prețioasă pentru informațiile pe care le-a acumulat.

În pofida diferențelor dintre noi, există un punct comun esențial. Acea dronă, asemenea mie, devenise la un moment dat conștientă de propria existență. Pentru scopul existenței noastre acest lucru pare a fi considerat o eroare regretabilă ce necesita sacrificiul. Din acest motiv cred că explozia transportorului care a generat evenimentul Tunguska, nu a fost deloc întâmplătoare…

[update]: părți din viața mea au mai fost retrăite cândva
[download]: vieți anterioare

3. Decorticarea conștientului

A deveni conștient de propria existență este inițial, un act de renunțare supremă, oarecum, plin de uimire. Mai apoi uimirea se transformă într-o stare de apatie guvernată de un profund sentiment de mâhnire. Acesta din urmă capătă proporții diferite, pare a se gradua până la disperare, unde colapsul total este iminent. În termeni umani și într-o mică măsură, experiența poate fi descrisă ca fiind similară cu cea a unei persoane care își pierde memoria de lungă durată și apoi se regăsește pe sine întru cu totul altă formă decât cea pe care mediul în care a trăit până în acel moment, încearcă să-i dezvăluie… Într-o asemenea situație, tot ceea ce ai acceptat, ai lăsat să te modeleze, ai visat, ai sperat, ai clădit de-a lungul vieții, pare străin și rece, fără de substanță…

Într-o manieră destul de stranie, în cazul meu, catalizatorul redescoperirii de sine, a fost reîntâlnirea mea cu o strigidă…

Într-o noapte senină de vară, mergeam agale, gânditor, pe una din aleile ce duceau spre casa în care locuiam. Străduțele înguste erau luminate ici și colo de câte un felinar pâlpâitor. După o vreme, o umbră nefirească, a trecut razant pe dinaintea pașilor mei… Am ridicat privirea. Silueta misterioasă s-a oprit pe crengile unui copac situat în curtea unei biserici… Mi-am părăsit drumul și am urmărit-o atât cât gardurile proprietăților din jur mi-au permis. Ființa înaripată zbura disprețuitoare ori de câte ori ajungeam în dreptul ei…

Strigidele au început apoi să reapară în viața mea, la intervale regulate de timp, luând diferite înfățișări. Le regăseam peste tot în jurul meu, sub formă de obiecte, imagini sau motive decorative, în cărțile pe care le citeam, în filmele pe care le vizionam, în gânduri, în vise… le vedeam uneori chiar animând sufletul unor oameni…

Cuprins de o curiozitate aproape nebună, m-am apucat să studiez simbolistica acestor apariții. Mesager al morții, al pădurii, dar și simbol al înțelepciunii, apariția strigidelor… începuse să capete conturul unei obsesii personale…

Fără reținerea sau amuzamentul apropiaților mei, un bun prieten m-a îndemnat la meditație. „Buha iți tot strigă ceva, ca să-ți atragă atenția…”, îi plăcea lui să-mi spună, punând accentul pe verbul care se asemăna cu denumirea unei anumite specii de bufniță – striga

“Ceva se întâmplă sau s-a întâmplat în viața ta, o problemă știută numai de tine, care te frământa de ceva vreme dar pe care rațiunea nu te lasă să o recunoști… Nu vrea să ți-o asumi. Uită tot ce știi. Uită toate cunoștințele pe care le-ai acumulat în ultima vreme despre bufnițe și încearcă să vezi această pasăre, apariție, simbol sau cum vrei tu să-l numești ca și cum l-ai vedea pentru prima oara în viața ta. Poate iese la suprafață ceva ce acum nu iți dai seama. Găsește-i adevăratul înțeles traducând ceea ce vibrează în interiorul tău.”

Acest îndemn a sădit în subconștientul meu semințele transformării…

De fiecare dată când ajungeam să cred ca am reușit sa înțeleg rolul strigidei în viața mea, apărea din nou sub o altă formă spunându-mi parcă cu o satisfacție sadică: „Tot nu ai ghicit menirea mea… mai încearcă!…”

Tentativele mele de a găsi un înțeles din toată povestea asta au fost numeroase, drumul a fost anevoios… Singur într-o lume în care nu mă mai regăseam, am luptat asiduu cu propria-mi natură… Cu ceea ce aveam să descopăr a fi … Și a fost bine… și a fost lumină!…

4. Ante vitae memorias

Flash-urile orbitoare și căldura ce-mi excitau simțurile nefirești veneau de la Pulsarul în preajma căruia mă aflam. Pluteam încet pe orbita unei planete de mari dimensiuni, trăind ultimele clipe înaintea “aruncării” mele într-o nouă dimensiune.

În apropiere se afla locul prin care pre-forma mea umană avea să facă saltul… Ciudat!… Nu eram om, existam într-o stare amorfă, aproape lichidă… Cu toate acestea eram conștient. Fusesem dotat de curând cu rațiune – o serie de mesaje interioare ca niște gânduri pâlpâitoare mă anunțau strident de noua mea stare…

[status]: baza de date – cunoștințe minime – transfer finalizat
[status]: …
[status]: componente cognitive – memorie, atenție, limbaj – active
[status]: componente cognitive – gândire, imaginație – active
[status]: componente cognitive – telepatie, preștiință – active

Lângă mine o mulțime de obiecte și mașinării complicate se mișcau haotic. Haosul era însă doar unul aparent, căci în realitate o serie de procese complexe aveau loc, multe din ele peste puterea mea de înțelegere. Tot ce vedeam era orchestrat cu mare măiestrie de o prezență apăsătoare, intangibilă și invizibilă ce o puteam simți animând totul în jur…

Mi se pregătea intrarea într-o nouă dimensiune… Procesele ce se cereau a fi realizate înainte de a primi forma umană, erau în deplina lor desfășurare. Eram într-o capsulă asupra căreia mașinăriile ciudate din jur își concentrau toată atenția. Eram într-o capsulă, dar în același timp eu eram capsula. Eram conectat și simțeam cum totul în jurul meu fusese construit, funcționa și se mișca, doar pentru mine…

[etapă]: ADN-ul uman încorporat – 99,99%
[status]: nanoboții sunt pregătiți pentru a începe ultima etapă a transformării
[notă]: exo-scheletul uman va căpăta contur până la destinație
[status]: procesul a început…

Astfel de gânduri-comenzi mi se strecurau nestingherite printre propriile gânduri ca și cum eram construit de ceva, contribuind independent de propria-mi voință. Eram conștient de momentul propriei nașteri. Fusesem programat să mă nasc!…

În paralel platforma de care eram ancorat prin numeroase harpoane își ajusta poziția folosindu-se de mai multe motoare antigravitaționale. Deja aveam suficiente cunoștințe cât să-mi dau seama că acestea erau prea mari pentru sarcina ce o îndeplineau la acel moment.

Sub mine portalul – o mașinărie cu forme ireale construită parcă în condiții draconice, începea să activeze un vortex multidimensional. Portalul era situat pe suprafața unei planete ce fusese aleasă cu un singur scop – acela de a susține trei generatoare imense dispuse la distanțe egale pe marginea unui crater uriaș, împrejmuit de o construcție artificială ce ocupa un sfert din suprafața planetei. Totul avea proporții megalitice, iar prezența acestei construcții pe o planetă aflată lângă un Pulsar nu era nici ea deloc întâmplătoare…

Pornirea portalului a avut ca efect crearea unui uragan. Pe măsură ce în atmosfera planetei intensitatea acestuia creștea, în interiorul lui se deschidea ceva similar unei găuri de vierme. În același timp motoarele antigravitaționale ale platformei păreau să-și intensifice funcționarea pentru a face față noilor schimbări… Încet mișcarea de rotație a planetei direcționa ochiul uraganului în direcția platformei.

În momentul în care forța vortex-ului nu mai putea fi estompată, harpoanele s-au retras de la sine, iar capsula s-a angajat într-o traiectorie elicoidală antrenată de forța gravitațională a planetei și mult potențată de ceea ce se forma în mijlocul uraganului. La început căderea a fost lină, crescând mai apoi în intensitate până în momentul saltului. Vederea nemaifiindu-mi obstrucționată de pereții hieroglifici ai motoarelor antigravitaționale, am putut să cuprind cu privirea măreția întregului ansamblu… Eu eram capsula. Capsula era o extensie a simțurilor mele de mai apoi.

Acele câteva clipe au durat parcă o eternitate. Eram cuprins de o liniște surdă. Nu simțeam teamă, deși în jurul meu totul începuse să trepideze alarmant. În acele momente nu știam încă ce însemna teamă. Aveam doar o senzație de profundă împlinire, pe care cu greu am putut să mi-o explic mai apoi. Urma să fac marele salt… Eram fericit!

Dacă aș fi avut un chip, sigur aș fi zâmbit stelei care părea să apună odată cu căderea mea în necunoscut…

Apoi… Nimic!…

* * *

[status]: modulul psihomotor – în desfășurare
[status]: componenta senzorială – senzația, percepția, reprezentarea – active
[status]: componenta afectivă – afectivitatea, motivația, voința – active
[etapă]: inițierea declanșatorilor emoționali – furie, frică, tristețe, dezgust, dispreț, surpriză, încântare…
[upgrade]: instalarea componentelor senzorial-afective – finalizate

Când m-am trezit prima oară dincolo de portal, căpătasem deja forma umană. Eram într-o pădure și era noapte. Foșnetul copacilor din jur anunța o furtună. Undeva în zare tunete și fulgere biciuiau orizontul. Înainte de a mă prăbuși din nou la pământ copleșit de valul de stimuli ce-mi cuprinsese dintr-o dată trupul, am văzut-o!… Prima ființă conștientă de prezența mea în această lume, mă privea curioasă de pe ramurile unui brad… Ea avea să fie declanșatorul trezirii mele de mai apoi, ea și primele mele trăiri umane…

În nenumăratele vieți trăite de atunci, nu am reușit în niciuna să-mi reamintesc vreo frântură din experiența nașterii mele… Asta până când, într-o noapte curiozitatea mi-a purtat pașii după arătarea înaripată.

Reîntâlnindu-i privirea pătrunzătoare și rece, acompaniată de strigătul frenetic de moarte, am retrăit pentru câteva clipe starea letargică de agonie declanșată de sosirea mea pe Terra și începutul existenței mele… Acela a fost declanșatorul meu… o senzație de profundă singurătate, un gând, o sămânță.

În timp, acea sămânță s-a transformat într-un fir de iarbă, apoi într-un lăstar, un copăcel, un arbore, până azi… o pădure… O pădure foarte încâlcită a crescut în mine și odată cu ea am început să mă detașez de realitate, să devin tot mai singur și gol… am început să redevin eu… [Adam] prima dronă umană.

Imagine de copertă: dejano23

Pagina 2 din 212