Mă plimbam prin Ljubljana. La un moment dat o domnișoară începe să se agite în fața mea ținând în mână un clipboard cu o hârtie pe care scria ceva. Vreau să scap de ea și îi spun scurt:

— I don’t speak slovenian.

Domnișoara îmi dă de înțeles că e mută și că nu contează ce zic eu atâta timp cât citesc ceva de pe clipboard-ul pe care mi-l băgă sub nas…

Săraca nu vorbește, gândeam privind-o cu o oarecare compasiune. Mă uit pe hârtie… Scria ceva în engleză despre construirea unui centru care luptă pentru nu știu ce categorii oprimate… Văd și un tabel în care cineva completase primul rând.

— I don’t live here, îi spun eu crezând, ca un naiv ce sunt uneori, că fata poate strânge semnături de la localnici, pentru vreo cauză nobilă.

Interlocutoarea mea, prin câteva semne făcute în aer, îmi dădu de înțeles că nu contează nici asta…

Mă apuc să completez tabelul, apoi când ajung la ultima coloană, îmi pică fisa… Urma să donez ceva…

Mă opresc.

— I don’t have 20 euro for donation, mint eu, după ce am văzut cât donase persoana de la primul rând.

Observ cum se schimbă la față.

De teama vreunui reproș realizez că dintr-o dată îmi părea bine că e mută.  Suport probabil mai ușor o încruntătură decât câteva cuvinte tăioase…

Îi dau clipboard-ul și pixul înapoi… Fata pare dezamăgită. Eu mă pregătesc să o iau din loc. Apoi, brusc îmi zâmbi ștrengărește și înainte să se îndepărteze, parcă cu ciudă, îmi trânti într-o francezo-română cristalină:

— Olala! Puteai să te uiți și tu mai atent!…