Cu ceasul lui maritim, John Harrison a testat apele spațiu-timpului și a avut succes, în ciuda tuturor așteptărilor, folosind a patra dimensiune temporală ca să lege punctele unui glob tridimensional. A smuls spațiul dintre stele și i-a închis secretul într-un ceas de buzunar.

Cine a jucat online sau pe PC, jocuri de strategie, sigur a întâlnit situația în care, pentru a trece la următorul nivel, trebuia mai întâi să construiești sau să cercetezi ceva.

În mod similar putem vorbi și de Longitudine. Dacă omenirea sau doar o țară anume, spera la un moment dat, să stăpânească mările și oceanele planetei, din perspectivă năvală și nu numai, trebuia mai întâi să rezolve problema longitudinii, sau altfel spus problema localizării precise a unui punct pe suprafața globului pământesc.

Din punct de vedere istoric, Anglia este prima țară care a ridicat această necesitate la nivel de lege, după numeroase pierderi materiale și de vieți omenești, datorate proastei orientări.

Legea longitudinii spunea că oricine v-a descoperi o metodă prin care aceasta ar fi calculată cu o precizie de jumătate de grad (în condiții de navigare maritimă/oceanică), primea o recompensă în bani, respectiv 20.000 lire sterline.

Nu știu dacă aceasta este prima finanțare serioasă a unor eforturi cu caracter științific (“bugetul pentru proiect” în zilele noastre), însă fără doar și poate este o inițiativă lăudabilă ce a stimulat descoperirea unei modalități de calcul a longitudinii, chiar dacă ea s-a născut din necesitarea rezolvării unei probleme destul de păguboasă – din cauza proastei orientări pe mare sau ocean o mulțime de corăbii s-au  scufundau după ce s-au lovit de stâncile “apărute parcă de nicăieri”.

Metoda propusă de Amerigo Vespucci

În competiția pentru calcularea longitudinii s-au antrenat numeroși aspiranți. După ce s-au cernut puțin ideile, eliminându-se aberațiile care nu avea vreo legătură cu știința, s-au conturat mai multe curente de opinie, dintre care două păreau să indice o direcție favorabilă în identificarea unei soluții, dacă mai întâi de toate se cizelau instrumentele ce stăteau la baza fiecărei abordări.

Prima abordare consta în calcularea distanței față de lună sau față de alte corpuri cerești și stabilirea locației pe baza unghiului dintre acestea. A doua abordare era aceea a cronometrului. Marinarii se puteau folosi de timp pentru a estima distanța față de un reper – un punct standard, universal al originii longitudinii, ulterior stabilit la observatorul astronomic din cartierul Greenwich, Londra, Marea Britanie prin rezoluția adoptată în 1884 la „Conferința Internațională a meridianului”.

Din moment ce timpul e longitudine și longitudinea e timp, vechiul Observator regal este și păstrătorul miezului nopții, ziua începe la Greenwich. Zonele temporale ale globului sunt calculate cu un număr de ore înainte sau după ora exactă de la Greenwich (GMT). Timpul de la Greenwich se întinde inclusiv în spațiu: astronomii folosesc GMT pentru predicții temporale și observații, mai putin atunci când îl numesc ora Universală sau UT, în calendarele lor celeste.

John Harrison

Prima metodă nu se putea aplica pe timp de furtună și necesita efortul de durată a mai multor observatori care trebuia să documenteze poziției aștrilor din mai multe puncte de pe glob. Cea de-a doua metodă dădea și ea rateuri pentru că angrenajul ceasurilor, la acea vreme, era rudimentar și nu făcea fața intemperiilor prin care trecea o corabie în călătoria sa, ceea ce necesita îmbunatățirea mecanismelor deja existente și rezolvarea mai multor probleme de natură mecanică.

Dacă fac abstracție de detaliile tehnice prezentate în introducerea de mai sus, pot spune că acest volum este mai mult decât o carte de popularizare a științei; este de fapt povestea unui om genial – John Harrison, un banal tâmplar, fără educație, devenit prin stăruință, pasiune și devotament un ceasornicar iscusit, care a trebuit să lupte cu limitarea semenilor lui pentru a demonstra întregii lumi că a avut dreptate propunând soluția sa în rezolvarea problemei longitudini. Este de asemenea o poveste despre cum lupta pentru faimă e la fel de păguboasă precum lipsa unui instrument de calculat longitudinea, pentru că promovarea unele soluții în pofida altora, prin eliminarea concurențială și sabotaj, poate duce la încetinirea progresului, zeci sau poate sute de ani.

Toate aceste detalii precum și lupta dintre John Harrison și dușmanul său de moarte Reverendul doctor Nevil Maskelyne, deznodământul celor două abordări și multe altele, le puteți găsi frumos povestite de Dava Sobel, în cartea sa intitulată Longitudinea, apărută în 2015 la Editura Nemira.

Cartea a fost ecranizată în 1999 ca documentar TV de către Charles Sturridge și Granada Film.

Concluzii:

  • DE CE ar trebui să citești această carte?

În primul rând ca să te lămurești cum poți să te orientezi în spațiu atunci când ești pe mare, în jurul tău vezi doar apa și nu ai la tine decât un ceas și niște hărți. În al doilea rând ca sa înțelegi de ce Greenwich a fost ales ca punct de referință pentru longitudine și nu alt loc de pe planetă.

  • CÂND ar trebui să citești această carte?

Oricând în liceu și după.

  • CUM ar trebui să citești această carte?

Făcând abstracție de definiția plictisitoare a longitudinii, pe care ai primit-o în școală și totodată având mintea deschisă spre o îmbinare armonioasă de noțiuni din geografie, astronomie, istorie și ceasornicărie, care te vor face să apreciezi încă o dată valoarea timpului.

  • UNDE ar trebui să citești această carte?

Oriunde pe Terra sau pe puntea unui vapor când mergi într-o călătorie mai lungă. Folosindu-te de ceasul de la mână, vei avea senzația că ești un mare explorator.

Coperta: “Harrison’s Chronometer H5” by Racklever at en.wikipedia