… sau opt zile cu Ben Ami, căci mi-am propus să citesc povestirile din volumul ce poartă numele acestei postări, fresh, în drum spre muncă, unde multe lucruri au loc, dar puține sunt interesante.

Vorbesc deci, de o culegere cu 8 povestiri semnată de Ben Ami, prima de acest fel recenzată pe Golem14 și una pe care am vânat-o din cauza faimei ei de “carte dată la topit”.

Pe scurt, acest volum a fost publicat prima oară undeva în 2013. Din cauza unor probleme de editare, autorul după ce și-a luat inima în dinți, s-a pus pe trântă cu editura, obligând-o în cele din urmă să retragă cartea cu “PESTE 1000 de semne aiurea“.

Apoi, volumul a apărut reeditat și cu haine noi (tot la Tracus Arte), cu ocazia Târgului de Carte Gaudeamus din 2014, unde a avut loc și o nouă lansare. N-am reușit să ajung la această lansare, însă a doua zi am pus mâna pe carte și am reușit să o răsfoiesc puțin. Nu-mi amintesc motivul pentru care nu am cumpărat-o pe loc, însă imediat după Gaudeamus, cartea a devenit de negăsit… Întâmplator, peste mai multe luni, am dat peste singurul exemplar existent la Final Frontier 2015 și desigur de data asta n-am mai ratat ocazia. Între timp, apăruseră și primele recenzii și aflasem despre Ben Ami că este unul de-al meu (adică terminase o facultate de profil Bio). Astfel, la FF2015, am cumpărat-o imediat mai ceva ca un colecționar din ăla care recunoaște din depărtare raritatea unui obiect și valoarea ce i-o redă această stare de fapt.

Cele 8 povestiri se întind pe 108 pagini și pot fi împărțite în povestiri scurte (“90,14 și ceață, apoi întuneric, iar acum TU”, “Doar zei”, “Eternitate” și “Înger Noroios”) și povestiri lungi (“Sachel nerdu, Nerdu, NERDU!”, “Suspendați într-o rază de soare” și “Te iubesc, dar acum mori, scârbo!”):

  1. 90,14 și ceață, apoi întuneric, iar acum TU – începutul în forță care te pregătește pentru următoarele experiențe SF
  2. Doar zei – un festin sinestezic – un fel de prăjitură care te face să simți albastrul…
  3. Eternitate – nu am înțeles-o, prea multă metaforă în prea puțin text, părerea mea.
  4. Înger Noroios – o viziune postapocaliptică interesantă derivată parcă din prezent. Un amestec straniu de grotesc, fantastic și …. o realitate îndepărtată și totuși actuală. Personal am simțit un mare gol la trecerea dintre bătrân și copil, care sigur ar fi putut fi umplut cu mai multe etape intermediare. Așa, cred eu că suspansul ar fi fost menținut la un nivel ridicat către sfârșitul neașteptat. (PS: asocierea cu cerbul mi-a amintit de personajul imaginar din serialul TV “Hannibal“, care tot un fel de drac e :)))
  5. Probabilitatea fiBANară – un excelent început de roman. M-a uns pe suflet expresia “Din loc în loc câte un câine mai jigărit își lătra dorință de a fi sătul” și mi-a răzvrătit logica “Aici, în Godoma, unde soarele nu răsare niciodată… ” dat fiind faptul că pe Godoma existau nopți și zile iar ea, planeta, făcea parte dintr-un sistem bisolar.
  6. Sachel nerdu, Nerdu, NERDU! – un steampunk care te pune pe gânduri și ridică la fileu aversiunea față de sexualitatea… hai să-i spunem…”nereproductivă”. Apoi… în genomul uman nu există o genă a violenței. Cel mult un set de gene care sunt asociate cu un comportament violent. Geneticianul din mine nu e de acord cu asta, sfârșitul însă îmi amintește că vorbim de alte lumi și că în acestea totul e posibil. Dacă autorul ar fi folosit un termen metaforic pentru gena aia, totul ar fi fost, pentru mine, frumos și explicabil. Apoi, îmi este greu să-mi imaginez o civilizație care a reușit să-și reducă fondul genetic / cromozomial (un lucru a dracu’ de complex la care Natura a lucrat milioane de ani) și totuși să nu rezolve în același timp recombinarea genetică, care era până la urmă problema speciei homosexuale sau a oricărei specii cu număr mic de indivizi. Motivația terranilior și modul în care sfârșesc nu m-au convins prea tare…Lăsând la o parte micile detalii tehnice povestirea în sine mi-a alimentat parțial nevoia de “mai mult” fiind și cea mai lungă dintre toate. Spun parțial căci parcă ar mai merge lungită într-un roman unde toate detaliile alea aparent imposibile ar putea fi explicate mai pe larg… Iar asta e un lucru bun… Din punctul meu de vedere o povestire pe care ți-ai dori-o a fi continuată într-un roman e semn că e o poveste bună.
  7. Suspendați într-o rază de soare – adevarat grăia Cătălin Badea-Gheracostea în prefață volumului de față despre Ben Amin cum că este cunoscut de mulți, în blogosfera SF, drept comentaciu uneori incomod dar nu lipsit de dreptate. Ei bine… în povestea asta… la fel ca în prima am simțit omul Ben Ami atât cât am reușit eu să-l descos din câteva conversații și mai multe observații tacite. Nu știu cine a ales titlul volumului după aceasta poveste, dar sigur a făcut o alegere înțeleaptă… E bună rău dom’le!… Adică anti-eroul și zerul ăla – o apocalipsă de tip “Arca lui Noe” unde abundă sarcasmul… pfff asta e din cutia originalității… ca să zic așa (încercând în zadar să imit limbajul deocheat al personajului principal) și implicit al autorului.
  8. Te iubesc, dar acum mori, scârbo! – în timp ce citeam această ultimă poveste m-am apucat de am revăzut Ciclul Krebs pornind de la molecula de glucoză sintetizată în plus de mitocondrii personajului principal… Ma întreb câți vor înțelege că sistemul ăla, e așa un fel de panaceu energo-biologic. Pentru un pasionat de Hard SF detaliul ăsta este de-a dreptul delicios!… Apoi finalul ei neașteptat… și lumea aia a minerilor galactici… și scârbele… totul anunța parcă finalul câștigător al sprintului din prima poveste.

Concluzia… Mai vrem d’astea domnule fiu al poporului meu* și mai vrem și cel puțin una mai lunguiață că bag eu de seamă că talent și imaginație există.

De ce fac apel la nuvele și romane în loc de povestiri?… Pentru că, repetiția e mama familiarizării… Adică o chestie greu de îngurgitat pentru profani poate fi până la urmă îngurgitată dacă este repetată și explicată din mai multe unghiuri, iar asta cere timp și spațiu. Sunt cititori care iau lucrurile ca atare și sunt cititori care căuta tot felul de explicații. Autorului îi revine sarcina de a împăca cumva cele două categorii.

 

* Ben Ami înseamnă în ebraică “fiul poporului meu”. Mai reprezintă și un loc sau o operațiune militară.