Visele lui Dali

Visele lui Dali

Ți-ai imaginat vreodată cum e să călătorești în mintea unui artist?… Dar în universul capodoperelor sale?… Pare ușor imposibil, nu? Ei, nu chiar. Vă invit să pășiți într-o astfel de lume, vizionând acest video. Lumea lui Dali.

Nu, nu e un video oarecare, ci e unul care se apropie foarte mult de cum percepem noi realitatea, adică e “filmat” la 360 de grade. Este, de fapt, o reprezentare 3D expusă 2D, în care privirea spectatorului este independentă – el poate privi oriunde în timpul filmului exact ca într-un carusel tematic. Folosiți săgețile din colțul din sus al ferestrei video sau trageți cu mouse-ul de imagine, pentru a înțelege mai bine despre ce e vorba…

Photo: Caravana lui Dali de Aram Vardazaryan

 

Here & Now

Here & Now

Aseară am participat la vernisajul expoziției lui Dominic-Petru Vîrtosu la invitația prietenei mele Laura Buzatu care este curatorul lucrărilor lui Dominic și unul din organizatorii evenimentului.

În deschidere au vorbit pe rând despre lucrările autorului, profesorul și scriitorul Gabi Niculescu, scriitorul Eugen Cadaru, Laura Buzatu și Dominic-Petru Vîrtosu. Cel mai mult au vorbit scriitorii… cam 10 minute de căciulă. Mai mult au vorbit lucrările lui Dominic care au fost expuse pe coridoarele Facultății de Management.

Dintre lucrările care mi-a plăcut aș enumera No End in Sighn (traducere: tabloul ăla cu cei trei iepuri care călătoresc cu o barcă în timp, pe care ai putea să-i vezi numai după ce ai fumat ceva dubios), Racing Bull (traducere: boul negru care privește admirativ uscătoria secretă a unui pension de fete), Magic Cake (traducere: un fel de zeitate a supraponderalilor) și piesa de rezistență Interstellar Candy (traducere: cosmonautul care ademenește extratereștrii cu bomboane fondante). Mai este o lucrare semnată de Dominic care îmi place, dar ea nu a fost prezentă în expoziție.

Photos: dominicvirtosu.ro

De fapt, eu am venit pornit să vânez cosmonauții de care mai auzisem câte ceva, însă Eugen Cadaru ne-a atras tuturor atenția asupra iepurilor – un alt motiv care se tot repetă în universul artistului și care aseară a fost mult mai vizibili decât cosmonauții mei… În broșura pe care a primit-o fiecare invitat, Eugen vorbește despre simbolistica acestor făpturi inconștiente… Versiunea personală a artistului asupra semnificației iepurilor a rămas însă un mister pe care acesta intenționat sau nu, a dorit să-l alimenteze mai departe… Arta pană la urmă trebuie mai mult simțită și mai puțin explicată.

Și totuși, eu am zărit ceva la iepurii ăia… o grimasă cunoscută…

.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.

Photo: GreGfield

În drum spre casă s-a produs declicul. Am mers pe urmele cosmonauților și am dat de Frank din Donnie Darko!… Poate că, în 28 zile, 6 ore, 42 minute și 12 secunde, lumea se va sfârși.

* * *

Artist, designer şi creator de concepte, Dominic Virtosu se ocupă de tot ce înseamnă creație pe vizual. De la spoturi de advertising la grafică de televiziune, de la artă digitală la pictură în ulei. (specialistincomunicare.ro)

Expoziția “Here & Now” are loc în perioada 15 ianuarie – 28 februarie 2015 în incinta ASE, clădirea Ion N. Angelescu.

Idei cusute cu ață roșie

Idei cusute cu ață roșie

Pe Dana, omul din spatele ideilor cusute o știu de pe Facebook. Îmi amintesc că la un moment dat am întrebat-o dacă ideile (în general) sunt cusute cu ață roșie…  A trecut aproape un an și jumătate de atunci… și iată ce am primit prin curier…

idei_cusute_1

Plicul era moale la pipăit şi venea de la o adresă corporatistă… Știam că aveam să primesc ceva dar discrepanța dintre adresa de expediere și ce ar fi putut fi în plic… m-a pus oarecum în încurcătură… Apoi după ce am deschis pachețelul prins cu ață roșie (ce se găsea în plic), mi-am amintit ce anume mă atrăsese la Idei Cusute, în clipa în care am dat like/follow/add la pagina cu acelasi nume, în una din călătoriile mele faisbookiste….

Dana e un om normal care a pornit pe drumul celor mulți (mulți și corporatiști… :D), ca mai apoi să se detașeze, cautând să facă ceva frumos în timpul ei liber. Dana și proiectul său Idei Cusute îmi amintește de ceva ce eu am lăsat undeva în trecut… Pe scurt e vorba de nevoia de manualitate… Adică de a face ceva cu propriile tale mâini… În copilărie nu aveam cine știe ce resurse financiare, însă aveam multe nevoi… Nevoia te învață să fii creativ… Atunci când nu ai … îți faci… iar când îți faci… înveți… și cu timpul te perfecționezi… E o lecție pe care am învățat-o din nevoie, transformată mai apoi în principiu de viață, după care mă ghidez uneori.

Dana nu coase din nevoie… ci din pasiune. Și bănuiesc eu că actul în sine o relaxează și o face să se detașeze de munca de zi cu zi… 😉

Iată ce spune Dana despre pasiunea ei:

În urmă cu câțiva ani am redescoperit cusutul, părăsit în vremea școlii, odată cu ieșirea din copilărie. Ei bine, s-a întâmplat brusc, într-un moment de echilibru, în care toate se așezaseră în locul potrivit, iar eu descopeream cât timp liber am și mă întrebam ce mi-ar plăcea să fac cu el. Mașina de cusut s-a găsit în familie și a urmat construirea fondului de materiale, fond din care folosesc constant și pe care îl completez de câte ori am ocazia. Am continuat să cos și să învăț singură, să descopăr soluțiile pentru ideile mele. Cu fiecare obiect finalizat, m-am simțit mai împlinită, mai fericită că din mâinile mele a ieșit ceva concret, palpabil, dar în același timp frumos și util. Între timp, din ce în ce mai multe obiecte luau drumul prietenilor, colegilor și tot așa din ce în ce mai departe, ajungeau cadouri pentru oameni dragi, din țară sau din străinătate. Mi-am căutat atunci un nume prin care să pot defini ceea ce fac și, la începutul anului 2011, am găsit potrivit ca spațiul meu creativ să se numească Idei Cusute. (interviu Revista Atelierul)

Mai multe despre Idei Cusute (cu sau fără ață roșie) găsiți pe blogul Danei – http://ideicusute.wordpress.com sau pe Facebook.

Casa Batllo

Casa Batllo

Casa Batlló este unul din locurile acelea speciale ce iți rămân întipărite în minte pentru totdeauna, după ce le-ai vizitat pentru prima oară. Te duci cu gândul că vei vedea o casă cu arhitectură aparte și ieși cu strania senzație că tocmai ai fost în interiorul lui Godzilla sau a unei reptile marine uriașe… Mai mult decât atât, cât timp ești în interior, te aștepți din clipă în clipă ca pereții să se miște și casa-reptilă să se ridice din starea ei dormandă, să devina agilă… să-și arate adevărata sa natură…

Ohh… da!… Natura – acest termen cheie în arhitectura lui Gaudi capătă noi sensuri după ce intri în contact cu lucrările sale răspândite peste tot prin Barcelona… Natura este deci folosită ca model de inspirație pentru frumos și eficiență, lucru pe care îl regăsești în Casa Batllo la acoperișul precum spinarea unui dragon, pereții atriumurilor decorați cu solzi albaștri, scara principală ce se seamănă cu o imensă coloană vertebrală, pilonii ca niște oase, în unele camere – tavanul care iți dă senzația că este susținut de coaste ce se continuă adânc sub podea, scările secundare și uscătoria ce seamănă cu interiorul unei scoici, coșurile de fum cu aspect de cili și nu în ultimul rând balcoanele ce par a fi secțiuni de cranii sau de cochilii stranii… Totul tapetat cu gresie și sticlă. Pe lângă aceste scorneli arhitecturale ce-ți gâdilă retina, spiritul vizionar al arhitectului este lesne de observat în detalii precum forma ușilor, mânerele ergonomice ale acestora, dimensiunea ferestrelor din cele două atriumuri (mari la primele etaje, mici spre acoperiș unde lumina era mai abundentă), sistemul întortocheat de luminatoare prin care lumina soarelui este distribuită în locuri în care nu te aștepți, ventilarea naturală omniprezentă, camuflată prin canale de trecere a aerului ce-mi aminteau de niște branhii, ș.a.m.d. În tot universul gaudian nimic nu e lăsat la voia întâmplării… totul are un înțeles sau o utilitate.

Casa Batlló este un bloc de 5 etaje (plus o gradină în spate) construit de Antoni Gaudi în stil clasic, în anul 1877, pentru un anume Lluís Sala Sánchez. In 1900 casa este cumpărată de Josep Batlló. Datorită locației bune (este situată în mijlocul bulevardului Passeig de Gracia), Batlló hotărăște să construiască o altă casă în locul ei. Gaudi îl convinge pe proprietarul acestuia să nu o dărâme și că o redecorare e suficientă pentru a-i schimba înfățișarea. Pe scurt cam așa a luat naștere, în perioada 1904-1906, casa în stil Modernist sau Art Nouveau, de care v-am tot vorbit mai sus.

În momentul de față casa funcționează ca muzeu privat și spațiu de închiriat pentru evenimente deosebite. Proprietari actuali au achiziționat Casa Batlló în 1993 și de atunci investesc banii câștigați din vânzarea biletelor în restaurarea și menținerea clădirii. Prețul unui bilet pentru un adult e de 21,5 euro și spre deosebire de La Predera (o altă casa făcută de Gaudi), zic eu că merită… odată în viață.

Yaybahar

Yaybahar

Pe vremea când citeam Dune și mă gândeam la cum ar putea suna un baliset, sau când încercam să-mi imaginez un instrument exotic de pe o planetă care exista doar în mintea mea, îmi luam în primire clasica veioză “tip arhitect” și începeam să-mi trec unghiile peste arcurile ei. Eram fascinat de sunetele grave care se formau în funcție de cât de întinse erau arcurile.

Azi am aflat că un turc pe numele său Görkem Şen a inventat un instrument care folosește exact același principiu și i-a dat și un nume – Yabahar (“bahar” în turcă înseamnă arc sau primăvară). Faptul că e vorba de un turc nu mă surprinde căci de îndată ce-l asculți, recunoști tonalitățile orientale.

Din punct de vedere al înfățișării, yaybaharul este un hibrid straniu între un șevalet, un violoncel și două până la patru arcuri lungi. Toate puse la un loc par mai mai mult a fi o improvizație de cămin creată pentru a usca rufele și mai puțin un instrument acustic. În ciuda aparențelor, sunetele obținute din această “adunătura de corzi” sunt similare cu cele produse de sintetizatoare

 

 

Yaybahar by Görkem Şen from Olgu Demir on Vimeo.

Art Safari

Art Safari

Art Safari este primul pavilion profesional și public de artă, destinat deopotrivă artei de patrimoniu şi artei contemporane din România, ce a reunit în perioada 22-25 mai 2014, în București, peste 100 de galerii şi dealeri de artă, dar și muzee și institute culturale, atât din ţară, cât şi din afara ţării.

Art Safari așa cum l-am văzut eu…

Salutări din Japonia… pardon, Bruxelles!…

Salutări din Japonia… pardon, Bruxelles!…

Cu ceva timp în urmă, în una din peripețiile mele prin Belgia, m-am hotărât să ajung, ca tot turistul de rând, la faimosul Atomium. Pentru asta am ales să urmez un traseu pe jos (destul de anevoios, aveam sa descopăr mai apoi), care pornea de la hotelul la care mă cazasem și se termina în celalalt capăt al orașului – experiență pe care nu o recomand decât persoanelor cu valențe masochiste…

Am mers, așadar, pe străduțele întortochiate ale acestei lumi ciudate, cosmopolite și multi-rasiale numită Bruxelles… până am ajuns într-o zonă industrială, cam pustie, în apropierea căreia trecea ceva ce semănă cu o autostradă… Cu un oarecare sentiment de rătăcire, până la urmă am depășit zona, întrebându-mă în tot acel timp, dacă nu era ma bine sa fi luat vreun mijloc de transport…

Ceea ce urma părea a fi și mai periculos… Însă, ca un viteaz ce sunt, mi-am luat inima în dinți și înarmat doar cu o hartă, m-am apucat să străbat următorul meu obstacol… O pădure… de altfel locul perfect în care, conform imaginației mele debordante, puteam să fiu tâlhărit, înjunghiat, violat sau răpit de ființe de pe alte lumi…

– Puțin probabil sunt totuși în Bruxelles, capitala Europei, mă linișteam… privind în jur cu ochii cât cepele!…

Şi uite așa se întâmplă minunea… de printre copaci răsări la un moment dat, exact ca în povești… ceva roșu… o pagodă

– O pagodă în Bruxelles?!!… Mirarea îmi era pe măsura priveliștii…

Poate nu mă mai aflam în Bruxelles…. Adept al întâmplărilor neprevazute cu oarece iz de fantastic… nu m-ar fi mirat să fi fost, așa… hodoronc-tronc aruncat-teleportat pe undeva prin Japonia, căci ceea ce vedeam eu nu părea a fi o imitație… Orașul, mașinile, zgomotul, toate dispăruseră de la o vreme în spatele cortinei de copaci și iată cum un turn din lemn, frumos ornamentat, se zărea mândru de printre copaci, învăluit într-o liniște nefirească…

– Dă-i în colo de clovni siniștri îmbrăcați în latex, dotați cu strapoane și drujbe sclipitoare, puși pe viol, orgii sexuale sau crime înfiorătoare cu turiștii rătăciți prin păduri…, mi-am zis în gând, grăbind pasul. Trebuia să văd de aproape clădirea…

Așa am luat eu prima oară contact cu ceea ce aveam să aflu, mai apoi, a fi una din clădirile ce aparțineau unui complex muzeistic numit “Muzeele Orientului Îndepărtat“.

[…]

La o diferență de un an de la data respectivă, mi s-a ivit iar ocazia sa revăd Bruxelles-ul, așa că mi-am făcut un plan simplu chiar pe suta de metri:

Museums of the Far East -> Moules-frites -> Jägermeister

(traducere liberă: muzeu ală japonez – scoici la ceaun și cartofi prăjiți – biterul ală verde cu cap de cerb pe el, văzut în poze pe la unu’ și altu’…). Pe scurt, cam așa s-au petrecut lucrurile:

04:00 – scularea 04:45 – călăream de zor tramvaiul 41 spre aeroport… 06:40 – părăseam Bucureștiul 08:10 – escala la Zurich (coafura rezistă!) 10:30 – puneam piciorul în Bruxelles… (câștigasem o oră cu diferența de fus orar) 12:30 – cazarea la același hotel 14:00 – am ajuns la muzeu (de data asta am apelat la mijloacele de transport, muzeul închizându-se la 17:00) 17:00 – am ajuns pe una din străduțele din apropierea Grand-Place-ului, unde am savurat o porție de Moules-frites (l-am pus pe ospătar să-mi arate cum se mănâncă… adică cu mâinile și folosind o scoică pe post de pensetă) 20:20 – chocolate shopping therapy 21:30 – înapoi la hotel A doua zi… dis-de dimineață muncă și apoi pe același traseu aviatic înapoi spre casă…

Cu Jägermeister, e o altă poveste… :))

Întors la hotel, m-am gândit să un mic experiment… Am vrut să aflu dacă lucrurile văzute de mine sunt percepute ca fiind veritabile și de către alte persoane… așa că am lansat pe facebook fotografia de mai jos, făcută în fața intrării în pagodă, pe care am intitulat-o sugestiv “Salutari din Japonia..”.

Feedback-ul primit a fost pe măsură… like-uri cu nemiluita și mesaje în care mi se cereau diverse: “să-mi aduci și mie un gheish!”, “ce cauți în Japonia?”, “să-mi aduci și mie ceva din Japonia, …măcar o frunză presată în una din cărțile tale”, “chiar ai fost în Jap?”, “kung fu in japan?”, etc.

Unul din motivele pentru care scriu aceste rânduri este acela de a lamuri anumite persoane că NU AM FOST în Japonia, ci în Bruxelles…

Muzeele Orientului Îndepărtat s-au înființat în 1900 la comanda regelui Leopod al II-lea și constă/constau într-un complex de trei clădiri principale, mai multe foișoare și doua grădini evident tot în stil oriental. Denumirea plurală a complexului are legătură cu istoria locală, însă din punctul meu de vedere la fel de bine ar fi mers simplu “Muzeul Orientului Îndepărtat”, toate clădirile fiind practic în aceeași ogradă…

Pe scurt, muzeul este împărțit în 3 secțiuni: Turnul Japonez, Pavilionul Chinezesc și Muzeul de Artă Japoneză

Turnul Japonez nu poate fi vizitat decât până la etajul 1. În interior te simți ca într-un lăcaș de cult. Pe departe a fost preferatul meu și numai el singur merita cei 4 euro plătiți pe bilet. În Pavilionul Chinezesc predomină o combinație de negru și foarte foarte mult auriu… prea mult auriu… chicios de mult auriu!… Stilul este oarecum mai apropiat de zilele noastre, în comparație cu Turnul Japonez. În Muzeul de Artă Japoneză am descoperit armuri de samurai, kimono-uri și spre surprinderea mea… o colecție impresionantă de Tsuba (avangardele săbiilor de samurai), însă, doar două săbii în toată clădirea… deh… conceptul de artă nu trebuie neapărat asociat cu cel de război… deși samuraii, după părerea mea umilă, cam excelau în ale combina …

Așadar, dacă aveți drum prin această capitală europeană dați o fugă și prin Asia… Merită!…

Te doresc printre ruine. Hrănește-mă cu artă.

Te doresc printre ruine. Hrănește-mă cu artă.

Am cochetat adesea cu arta. Suficient cât să-mi cultiv un oarecare gust estetic, pe care să-l hrănesc din când în când cu firimituri.

E atât de plăcut să simți cum din mâinile tale se naște un declanșator, încât de multe ori îmi place să retrăiesc senzația gustând din arta altora. Și când spun declanșator, mă refer mai exact la acel artefact care e parte bucată din tine, parte din lumea asta, parte șansă și inspirație; care, adesea, declanșează privitorului o reacție emoțională.

Conform teoriei umbrei reacția normală față de orice lucru cu care intrăm în contact ar trebui să fie de neutralitate. În clipa în care un lucru declanșează o reacție din partea noastră oricât de mică ar fi intensitatea trăirii în sine, acel lucru reflectă ceva din noi… o umbră!…

Purtat de nevoia de a-mi explora propriile umbre, am ajuns de curând într-un loc al contrastelor – o casă părăsită, situată pe Carol 53, locuită cândva de oamenii străzii… recuperată apoi pentru a fi dată în folosință unui grup de studenți nonconformiști de la Arhitectură, loc de joacă pentru experimentaliști, atelier de biciclete pentru hipsteri, ocazional fumătoare interzisă și din când în când gazdă pentru evenimente precum “Summer’s End” Expo & Sale .

Așadar… imaginați-vă o casă în care se mai pot vedea pe ici și colo gusturile arhitecturale de altă dată, o cameră care dă într-o groapă, tencuiala căzută,  toaleta care te poară într-o altă lume…. Însă, în ciuda acestei prime impresii de loc al decadenței, o casă  curățată și îngrijită conștiincios de oameni care apreciază ruinele. La etaj se locuiește, la subsol există un pat, undeva în spatele casei te izbește un miros de chiftele. Există oameni “invizibili” care trăiesc acolo!!!… Nu că ar fi ceva rău… dar, îmi și imaginam că arătau ca în filmele apocaliptice, în care eroii principali adesea înzorzonați cu tehnologie de ultima oră, se retrăgeau în vreo fabrică părăsită de la marginea orașului, renunțând la confortul unei locuințe decente doar pentru a-și duce la bun sfârșit planurile… în liniște. Probabil terminarea cursurilor în cazul de față sau de ce nu, cu acordul proprietarilor apărarea ruinelor de acei  zombie urbani care le ocupaseră în trecut…

Pe pereți și în puținele camere expuse publicului, tot felul de maeștrii bijutieri, designeri vestimentari, graficieni și pictori din noua generație și-au etalat scornelile creative…

Cum toată lumea se vânzolea care încotro… am început să mă joc la un moment dat de-a “ghicește autorul după operele sale”… Și straniu, am descoperit numai oameni frumoși. Aparent timizi sau dubioși, poate prea extravaganți unii dintre ei, dar în esența frumoși… Apoi, în momentul în care, în spatele holului principal, lângă scara din lemn masiv (cândva locul principal de atracție el casei), au aterizat și doi muzicanți – un pianist (Mihail Simeonov) și un violonist (Sabin Penea), cu acorduri din cele mai improvizate, extazul a fost maxim…

– Dacă nu se dărâmă… măcar să se audă bine, mi-am spus înainte de așa zisul recital… Și s-a auzit al naibii de bine!…

Am plecat în plină glorie, la câteva ore înainte de final, pentru a nu mă încarcă cu acea senzație tristă de… “să ne strângem catrafusele și hai acasă”, în așa fel încât locul acela să-mi rămână înfipt în amintiri într-o perpetuă forfotă creatoare… așa cu ciudățenia lui, cu artiștii, cu lucrările interesante, cu farmecul lui și mirosul a vechi… New in old

Red_greenish_by_HatePuppet me_iuly

 

Eu și prietena mea Iuliana Vasile, căreia am avut plăcerea de a-i cumpăra Red Grenish, prima lucrare vândută în cadrul expoziției.

Încruntarea de pe chip (oarecum inexplicabilă pentru momentul respectiv) mi-a dispărut de îndată ce am aflat că pentru orice lucru cumpărat primesc și un săculeț cu bomboane…

Pentru cei interesați de lucrările Iulianei Vasile (grafică și bijuterii), precum și detalii despre organizatorii evenimentului The Black Hub, iată câteva link-uri: