Confluențe: Nu e suficient să fii inteligent, mai trebuie să te și naști unde trebuie…

Confluențe: Nu e suficient să fii inteligent, mai trebuie să te și naști unde trebuie…

Articolul a făcut subiectul emisiunii Planeta Radio – Univers Științific, din 2 februarie 2016 (un interviu de Mihaela Ghiță)

Text publicat în Revista Fantastica – Nr.1/Primăvara 2016

La întrebarea “Ați mers vreodată cu avionul?…”, mulți vor răspunde afirmativ. O parte din cei întrebați vor completa că folosesc în mod regulat acest mijloc de transport. În orice situație v-ați afla (călător ocazional sau navetist), sunt convins că la întoarcere în țară ați putea recunoaște un zbor spre România, din toate zborurile unui aeroport străin. Cum? Păi, lăsând la o parte lucrurile evidente, precum afișajul cursei și limba vorbită, veți recunoaște în primul rând fizionomii familiare (în fond și la urma urmei locuitorii unei țări se încadrează în tipare finite și deci se aseamănă mai mult între ei decât o mulțime mixtă).

Dacă veți stărui și mai mult în această analiză, în timp, veți putea observa și tiparele comportamentale. De pildă, cozile la români sunt multistratificate. Toată lumea vrea să ajungă prima în avion (deși se știe că aeronava nu va decola fără să-i ia la bord, pe toți cei prezenți). De asemenea, românii au prostul obicei de a lua foarte multe bagaje și aproape pe toate le prezintă drept bagaje de mână (motivul variază de la a face economie până la teama de a nu fi pierdute în timpul vreunei escale). Apoi, românii aplaudă uneori ca și cum ar fi fost un mare noroc că au ajuns teferi la destinație sau… se ridică de pe scaun, la aterizare, cu mult înainte de a primi acceptul echipajului de bord. Politețea și curtoazia pe care o regăsești în zborurile dintre alte țări, sunt înlocuite uneori la cele spre România, de huiduieli și înghionteli (întotdeauna se găsește câte unu care se crede mai șmecher decât toți ceilalți)… și tot așa…

Aceste exemple nu au scopul de a-i denigra pe români. Sunt convins că și celelalte populații își recunosc semenii după tipare fiziologice și comportamentale specifice.

Ca să înțelegeți unde vreau să ajung cu acest raționament vă îndemn să vă gândiți la următoarea problemă. Dacă Einstein nu s-ar fi născut, am fi cunoscut noi cei de azi, Teoria relativității?

În ajutorul răspunsului vin cu următorul exemplu. În 1900 comunitatea științifică lua notă de observațiile a patru savanți (Erich von Tschermak, Hugo de Vries, Carl Correns și William Jasper Spillman), care ajunseseră la o concluzie unanimă în ceea ce privește legile eredității… Ceva mai târziu a ieșit la iveală faptul că aceste legi au fost descoperite și chiar publicate trei decenii mai devreme, de către un singur om, un membru al Ordinului Augustinian*, pe numele său Gregor Mendel. Cel din urmă le-a dedus folosindu-se de experimente pe mazărea cu bob zbârcit sau neted, verde sau galben. Exemple de genul acesta se regăsesc în mai toate domeniile științei. Atribuirea meritelor unor descoperiri este până la urma rodul istoricilor și a dovezilor strânse de aceștia.

Astfel, dacă Einstein nu s-ar fi născut, mai devreme sau mai târziu tot s-ar fi născut un echivalent al său… un om sau un grup de oameni care într-un anumit context ar fi ajuns la aceleași concluzii.

Sâmburele unei idei există în sânul unei populații cu mult înainte ca geniul să se nască pentru a pune cap la cap toate piesele unui puzzle oarecare. Luați ca exemplu pentru această afirmație, ideile din literatura Science-Fiction care preced actul descoperirii științifice prin proiectare fictivă…

Geniul reflectă populația sau grupul de oameni din care se trage. Acesta este un adevăr dovedit nu o simplă ipoteză.

Einstein dacă nu ar fi emigrat în 1933, în SUA, risca să rămână în memoria colectivă unul din cei mulți necunoscuți șterși de pe fața pământului de Cel de-al Doilea Război Mondial. Și atunci, nu pot să nu mă întreb, câte minți sclipitoare nu s-au pierdut în neant? Oameni neștiuți, necunoscuți, nebăgați în seamă, simpli pasageri prin viață… și asta doar pentru că nu au avut un context favorabil sau o șansă ca născocirile lor să devină accesibile în primă fază unor oameni capabili să le înțeleagă și apoi, întregii umanități. Eu cred că sunt multe în istoria omenirii, de aceea nu e îndeajuns să fii inteligent/genial dacă nu ai și un mediu propice care să-ți recunoască sau să-ți valorifice genialitatea/inteligența.

În ceea ce privește relația dintre individ și grupul în care trăiește, un studiu recent realizat de economistul Garett Jones de la George Mason University a scos la iveală existența unui „paradox al IQ-ului“. Studiul se referă la legătura dintre IQ-ul unei populații și venitul mediu al indivizilor acelei populații. Concluzia trasă în urma corelațiilor statistice, a fost aceea că un om va avea un venit mai mare dacă populația din care face parte, și deci nu el (individul), are un IQ mai mare.

Acest paradox derivă în primul rând din atributele unei populații inteligente:

  • Inteligența prezice un comportament ce implică mai multă răbdare;
  • Inteligența prezice un comportament mai social;
  • Inteligența prezice o mai bună performanță a muncii în echipă;
  • Dacă ești înconjurat de oameni mai productivi, vei fi la rândul tău mult mai productiv.

Rezultatele studiului au fost publicate în cartea “Hive Mind: How Your Nation’s IQ Matters So Much More Than Your Own”

Autorului studiului afirma:

A fi înconjurat de persoane inteligente este mult mai important decât a fi inteligent. Aceasta înseamnă că ar trebui să vă pese de valorile medii ale IQ-ului din țara dumneavoastră, dacă doriți să vă îmbunătățiți situația economică, pe termen lung. De exemplu, efectul este de aproximativ trei ori la nivelul întregii țări comparativ cu nivelul unui stat federal american, așa că s-ar putea să nu merite să vă deplasați peste granițele statelor federale pentru a obține vecinii mai inteligenți, însă nu vă pot descuraja, dacă optați să vă mutați în Singapore, care este de altfel un loc minunat.

*un fel de călugăr.

Referințe:

Photo4 Ways to Make Your Business Stand Out Among the Crowd

Confluențe: Cum mai moare omul?

Confluențe: Cum mai moare omul?

Text publicat în Revista Fantastica – Nr.2/Vara 2015

Când va fi să mori, nu te uita la întunericul dinainte, ci la lumina ce lași în urmă. Și te vei stinge cu zâmbetul pe buze. ~ Nicolae Iorga

Am întâlnit de curând o persoană care găsea amuzant faptul că cineva a murit înecându-se cu o merdenea… și nu oriunde ci în fața unui spital. Pare stupid să mori tocmai de la o merdenea… dar cruntul adevăr e că se poate muri din lucruri și mai mărunte. Exemplific în acest sens cazul celor care se îneacă în propria vomă sau copii care mor pentru că părinții lor “nu cred” în vaccinuri, ori cei care refuză ajutorul medical din motive religioase.

Ceea ce este interesant este faptul că moartea survine în general din cauza unei lipse: lipsa aerului, lipsa apei, lipsa sângelui… până și lipsa norocului pentru cei care se găsesc în locul nepotrivit la momentul nepotrivit (vezi aici accidentele de orice fel) și asta pentru că așa cum spune Richard Dawkins în renumita sa carte “Gena Egoistă”, noi oamenii suntem niște “mașini de supraviețuit”. Cu alte cuvinte în fiecare secundă a vieții noastre luptăm să supraviețuim… Și cum orice mașină necesită o mulțime de lucruri pentru a i se asigura funcționarea (carburant, ulei, curent electric, etc) așa și noi (organismele vii) avem nevoie de o suită de resurse pentru a supraviețui (oxigen, apă, hrană, vitamine, echilibru hormonal, etc).

Ce e și mai interesant e că noi oamenii cam uităm principiile după care ne funcționează organismul și ne place să dramatizăm cazurile izolate în loc să ne axăm pe adevăratele surse ale morții în cadrul speciei noastre.

Un studiu privind cauzele majore ale morții la specia umană realizat în 2013, a scos în evidență faptul că există o relație de cauzalitate între locul în care te naști și cauza morții. Această relație are la bază comportamentul uman și poate varia în timp și spațiu.
De exemplu, în momentul de față în Siria principala cauză a morții este războiul, în Africa se moare din cauza infecțiilor: tuberculoză, HIV/SIDA, malarie și diaree. În Arabia Saudită se moare din cauza accidentelor auto, pe când în unele țări din America de Sud se moare din cauza războaielor dintre cartelele drogurilor. În China se moare din cauza accidentelor vasculare cerebrale în timp ce în lumea bună (SUA, Europa, Rusia, Australia și o parte din America Centrală) principala cauză a morții sunt bolile de inimă.

Așadar, în zilele noastre, la nivel global, omul moare de inimă. Însă pentru a ajunge să ai acest “privilegiu” trebuie mai întâi să te naști, să te dezvolți corespunzător și să te ferești de toate celelalte cauze ale morții (infecții, accidente, crime, etc).
Nu am menționat întâmplător nașterea ca primă condiție… Statisticile ne arătă că marea majoritate a pierderilor speciei umane au loc la nivelul nașterilor premature și a vieții intrauterine. Această cauză este îndeosebi prezentă în țările sărace unde populațiile sunt expuse unor riscuri eliminate sau ținute sub control în țările dezvoltate.

În ciuda acestor cifre există și o veste bună – speranța de viață a crescut în comparație cu perioadele anterioare din istoria speciei umane.

high_vs_low_incomePe de altă parte populația umană continuă să crească (în 2024 vom fi 8 miliarde), ceea ce e bine și rău în același timp. E de bine, pentru că nu există riscul să dispărem prea curând, e de rău pentru că această creștere populațională are loc în zonele sărace ale planetei.

Și acum se ridică următoarea întrebare: pentru binele speciei, care variantă e mai bună – o populație cu o speranță de viață mai mare, dar redusă numeric, ori o populație cu o speranță de viață mai mică dar cu o populație mare?

Părerea mea este că cele două ipostaze, luate separat, nu îndeplinesc criteriile necesare pentru a afirma că una este mai bună pentru specia umană decât cealaltă. Însă luate ca un tot unitar, ca un gradient de trecere de la o stare la alta, specia ar avea suficientă diversitate încât să suporte eventualele șocuri pe care Natura ni le va oferi de acum în colo…

La final, dacă sunteți curioși să aflați care e probabilitatea să muriți în următoarea perioadă, urmăriți acest link.

my_death

Moartea e o certitudine… Bucurați-vă de timpul pe care îl aveți pe această planetă…

Resurse:

Confluenţe: teoria erorii

Confluenţe: teoria erorii

 

Text publicat în Revista Fantastica – Nr.4/Iarna 2014

De câte ori nu ne-a fost dat în viață să primim ori să achiziționăm un obiect după care tânjeam de multă vreme, ca apoi o mișcare greșită, o mică neatenție, o zgârietură, un defect ori ceva similar să ne facă să suferim în adâncul sufletului nostru?…

Pentru cineva ar putea fi coperțile unei cărți dragi, care s-au murdărit, pentru altcineva ar putea fi zgârietura de pe ecranul telefonului recent achiziționat, ciorapii care s-au rupt imediat ce i-ai probat, înghețata care cade pe jos după prima înghițitură, relația (sentimentală sau de afaceri) care s-a sfârșit înainte de a începe, doar pentru că ai început conversația cu o propoziție nepotrivită s.a.m.d.

În fața fatalității mulți se resemnează și văd aceste evenimente ca fiind providențiale. Alții se ambiționează își cumpără imediat un alt obiect, repară ce se poate repara, insistă ori abordează alte căi. Eu personal, mi-am făcut un sistem de auto-apărare psihică – încerc să văd unicitatea contextuală… Cum?… Păi, de exemplu, mă gândesc că zgârietura aia enervantă din colțul telefonului meu mă ajută să-l identific mai ușor și asta într-un context anume ar putea să-mi fie de folos sau chiar să-mi salveze viața. Un pesimist ar spune – Ba din contră! – și ar avea și el perfectă dreptate… Cert e că evenimentul care a dus la zgârietura respectivă a diferențiat acel obiect de celelalte asemănătoare lui. Iar acest lucru e bun sau rău în funcție de context.

Tot ce am descris mai sus folosind exemple cotidiene ar putea părea desprinse din vreun ghid al consumatorului contemporan. De fapt, nu sunt altceva decât exemple ale transformării (care pot fi transpuse în cazul sistemelor vii ca prim stadiu al evoluției), intenția mea fiind în final aceea de a vă demonstra în câteva rânduri cum lucrurile rele sunt bune și cât de relativă e toată treaba…

Dacă privim cursul vieții noastre dintr-o perspectivă idealistă, atunci, astfel de evenimente ar putea fi considerate erori care ne abat mai mult sau mai puțin de la imaginea perfecțiunii existențiale, pe care fiecare dintre noi o creează inconștient pentru sine.

În sens larg cuvântul eroare” înseamnă greșeală, incertitudine, nesiguranță etc. Prin greșeală înțelegem un fapt realizat de om în activitatea profesională, socială, economică etc. privind un raționament greșit, o metodă aplicată greșit, un instrument utilizat greșit, o atitudine ce contrazice regulile morale, sociale sau legislative, neînțelegeri ale unor noțiuni, termeni sau concepte din limbajul științific, economic, social etc. Prin incertitudine se înțelege lipsa de certitudine, îndoiala asupra unor raționamente, calcule, sau experimente, iar în domeniul social poate reprezenta starea unei persoane lipsite de siguranță, de hotărâre. În toate domeniile există incertitudini, de exemplu în domeniul științific s-au dezvoltat diverse teorii care „controlează” incertitudinile. (1)

În domenii reale precum matematica lucrurile sunt din punctul meu de vedere cât de cât clare. Erorile sunt identificate, incertitudinea lor este calculată, se ia cunoștință de ele și se caută o rezolvare. Când lucrezi cu un instrument creat de tine îi cunoști istoricul, dimensiunile, posibilitățile, limitele, tot. Acest aparent control, este posibil datorită numărului finit de variabile luate în calcul. Când însă tu ești instrumentul, lucrurile devin incomprehensibile… Viața deține prea multe variabile și numai o super-inteligență omniscientă sau vreun demiurg ar putea-o înțelege câtuși de puțin.

Și totuși Natura o face cu ochii închiși! Cum vine asta?, vă veți întreba…

Ei bine, ați observat vreodată complexitatea din spatele unui mușuroi de furnici? Sau v-ați imaginat vreodată un oraș ca pe un organism viu?

Furnicile au caste specializate care rezolvă anumite probleme ale întregului: muncitorii (tineri – stau în interiorul mușuroiului sau bătrâni – la exterior), războinicii (cu diferite specializări tactice sau defensive trăiesc în partea de sus în zona expusă a mușuroiului), regina (în interior) și masculii (au aripi și stau la exterior). De asemenea, în mușuroaie există canale de comunicare, canale de aerisire, cămări, creșe etc.

Orașele sunt asemănătoare, avem rețele de apă potabilă, electricitate, rețele de colectare a gunoiului, mijloace de transport, structuri care asigură ordinea, iar fiecare dintre noi prin locurile noastre de muncă ne aducem contribuția la binele colectiv.

Deși dovezile sunt evidente, unora le este mai ușor să creadă că în spatele acestei complexități se află un arhitect divin, decât să accepte că interacțiunea simplă a unor indivizi specializați, rezultați în urma multiplelor tatonări evolutive, a dus în timp, la o asemenea capodoperă.

Ne este greu să ne debarasăm de viciul individualității, cu ajutorul căruia am interpretat realitatea, în cei 200.000 de ani de când existăm ca specie distinctă, pentru a putea vedea dincolo de noi – un alt plan existențial, în care Natura funcționează ca un organism viu dotat cu o inteligență subtilă. Ne este greu și pentru că Natura – personificarea subiectivă a acestei forme de inteligență – face din individ o simplă încercare. Una de care se poate debarasa foarte ușor.

Un om se naște, crește, ajunge la maturitate, se reproduce, îmbătrânește și apoi moare. Acesta parcurs al realității existențiale este tot ce are el mai de preț. Este drumul sau unic care îl diferențiază de toți semenii lui (inclusiv de un geamăn monozigot sau de vreo clonă, dacă ar avea ori dispune de așa ceva).

Prin genele sale, omul „prelucrează” realitatea după un program ereditar, care începe să funcționeze din prima clipa a conceperii până în cea în care va muri și mai departe recombinat în descendență. Acest program încă din primele secunde existențiale (cuantificabile în diviziuni celulare) începe să acumuleze erori. Biologii numesc aceste erori „mutații” iar ele apar în urma interacțiunii programului inițial cu mediul în care el funcționează. Așadar, viața unui om, asemeni oricărui organism viu de pe Terra, este dependentă de mediul în care trăiește.

Pentru a vedea impactul mediului asupra omului, geneticienii au studiat evoluția gemenilor monozigoți care au fost despărțiți la naștere. Surprinzător sau nu, acești gemeni au trasee biologice diferite care le marchează decisiv existența. Deși au genomuri identice la naștere, modul și localizarea erorilor este diferită, căci fiecare interacționează diferit cu mediul.

Tu cel care citești aceste articol trebuie să conștientizezi faptul că unicitatea ta nu se datorează doar materialului genetic ales la întâmplare în momentul conceperii tale, ci și mediului în care trăiești.

Nu există o barieră clară între cele două – genotip versus fenotip. La unii oameni impactul cel mai mare îl are genotipul (vezi persoanele cu tare ereditare), la alții fenotipul (vezi orice boală derivată din comportamentul alimentar, poluarea orașului în care trăiește, azbestul din acoperișul casei sale, fumatul etc). Interacțiunea dintre cele două elemente este atât de dinamică încât de cele mai multe ori acel eveniment minor care a declanșat tăvălugul de la sfârșitul vieții cuiva rămâne necunoscut, la fel cum rămâne necunoscut și de ce unii trăiesc mai mult chiar dacă au o mulțime de vicii.

Ca cineva sau ceva să poată reproduce ceea ce ești ar trebui să reproducă tot Universul în care te-ai născut și ai crescut… Toată evoluția sa de la Big Bang, până la formarea galaxiilor, a stelelor și a planetelor, a Pământului, a vieții, a luptei pentru supraviețuire pe care a dus-o fiecare dintre antecesorii tăi, până la părinții tăi și până în ziua în care te-ai născut. Apoi ar trebui să reproducă fiecare eveniment trăit de tine de la prima diviziune celulară și până în momentul în care parcurgi aceste rânduri. Acest lucru este cu neputință. Evoluția… viața… este unidirecțională!

Bun…. să revenim la inteligența subtilă a Naturii… Erorile apărute în genomul uman pe parcursul existenței unei persoane, se acumulează în timp… Organismul nostru are mijloace de reparare pentru aceste erori, însă la un moment dat ele devin atât de multe încât sistemele de reparare și cele defensive, sau echilibrul general întreținut de acestea, cedează și mai devreme sau mai târziu murim.

Din perspectivă umană, erorile din genom sunt pozitive, neutre sau negative. Cele neutre sunt cele mai frecvente, cele negative sunt cele mai vizibile căci generează tot felul de probleme medicale, iar cele pozitive sunt subtile și se pot fixa (sau nu) în descendență.

Dar toate aceste erori, până la urmă, sunt o problemă personală… una ce ține strict de individ. E ca atunci când îți cumperi o mașină nouă. Cum te folosești de ea așa o ai. Uneori mai ai un accident, merge la reparat, alteori îi aduci unele îmbunătățiri, dar mai devreme sau mai târziu tot la fiare vechi ajunge. În tot acest timp ți-ai făcut treaba cu ea… și ceea ce este important, este faptul că ai trăit altfel”, folosindu-te de ea, decât dacă, ai fi avut un alt model sau o conduceai într-un alt loc pe acest Pământ.

Cu ce rămâne Natura în urma unui om?… Unii ar fi tentați să enumere toate realizările pe care le-au avut în viață. Degeaba… acestea sunt relevante doar pentru oameni. Pentru Natură relevant este copia programului acelui om, în momentul în care acesta se reproduce și are descendenți. Viața unui om are o însemnătate în imaginea de ansamblu a vieții pe Pământ atâta timp cât acesta are capacitate de reproducere, se folosește de ea și îi culege roadele. Pe înțelesul tuturor reproducerea se traduce prin: „rata erorilor apărute în acest organism (om) i-a permis să-și atingă scopul biologic pentru care a fost creat. Programul său merită stocat în următoarele versiuni (umane).”

Ce se întâmplă dacă un om nu are descendenți?… Nimic grav la nivel individual. Dar la un alt nivel are loc o selecție. Experiența sa existențială sfârșește odată cu el. Dar ca să nu dramatizăm acest act trebuie adăugat și că Natura dispune de variante existențiale asemănătoare (familia acelui om) care ar putea duce mai departe o parte din bagajul său genetic.

Așadar, individul este insignifiant pentru Natură, căci Natura lucrează la alt nivel și anume la nivel populațional. Acolo au loc adevăratele modificări. Acolo sunt selectate acele erori cu rezultat pozitiv. Acolo se cântărește evoluția unei specii…

Cu alte cuvinte, individul este o încercare dintr-o multitudine de încercări pe care Natura le supune testării. Existența sa poate fi considerată o eroare (sau nu) în programul mare al speciei. Și erorile la acest nivel sunt bune (chiar dacă la nivel individual sunt adevărate drame: copii care mor la naștere, tineri care mor înainte de maturitate, adulți care nu ajung îmbătrânească, sinucigașii etc.), pentru că Natura cu fiecare încercare, cu fiecare individ care își consumă viața, învață… Învață să fie eficientă, învață să se adapteze la acei factori care limitează existența unora, căci scopul ei nu este acela de a avea grijă de unu-doi, o mie sau un milion de indivizi, ci de o specie întreagă. Învățarea se face prin sacrificiu și tatonare într-un ciclu format din încercare, testare și evaluare a rezultatului.

Dacă rezultatul este bun se merge mai departe. În caz contrar se alege alt drum, altă variantă de lucru și apoi este creată o nouă încercare care este supusă testării și tot așa. Sistemul astă funcționează de 3,6 miliarde de ani pe Pământ și cu ajutorul lui a fost posibilă apariția tuturor structurilor biologice complexe din jur, inclusiv a noastră și a tuturor celor care vor deriva din ele până ce la un moment dat erorile vor corupe și acest model de organizare, schimbând totul.

Ce putem noi face la nivel individual în fața unei asemenea realități?… Avem câteva obținui la îndemână: a) putem să o negăm și să credem că mușuroiul de furnici e rodul unui Creator, ceea ce am făcut până la Darwin (iar unii dintre noi încă o mai fac cu spor și azi), b) putem pur și simplu să trăim și să lăsăm Natura să-și urmeze cursul firesc (lucru care vrem – nu vrem, tot se va întâmpla), sau c) putem să substituim Natura – ceea ce începem să facem cu pași mărunți de câteva mii de ani. Rămâne de văzut, în timp, dacă ne putem asuma o asemenea responsabilitate sau dacă Natura a „făcut o alegere bună” înzestrându-ne cu inteligență, fapt care ne-a adus mai aproape de ea și de înțelegerea ei.

Cine nu a făcut niciodată vreo greșeală, nu a încercat nimic nou.

– Albert Einstein

PS: În timp ce scriam aceste rânduri am „trăit” o pană de curent în urma căreia am pierdut câteva paragrafe bune, scrise pe nerăsuflate și cu multă inspirație. Nu am mai putut recupera nimic și m-am văzut nevoi să reproduc acele fragmente din memorie, evident cu scăpările de rigoare. Eroarea apăruse… Calea nu avea să mai fie la fel. Inițial îmi venea să renunț la text… apoi, am luat-o de la capăt cu ce aveam la îndemână, spre un rezultat nou, un rezultat diferit…un rezultat unic. În micimea mea individuală am imitat Natura.

Referințe:

1. Elemente de teoria erorilor și incertitudinilor. Calcule statistice și modele de aproximare. Conf. Dr. Marin Vlada, Universitatea din București, 2012

2. DNA clock helps to get measure of people’s lifespans

Photo: marbenjo.com

Confluenţe: runele şi auto-vindecarea

Confluenţe: runele şi auto-vindecarea

Text publicat în Revista Fantastica – Nr.3/Toamna 2014

Rănit cu lancea și sacrificat lui Odin, eu însumi sacrificat mie însumi, fără să mănânc și fără să beau, iată că runele la chemarea mea se revelară. (Odin)

Am început să scriu acest articol consultând mai întâi runele

Mi-am așezat săculețul cu agate albastre în palma stângă. Mi-am pus în gând întrebarea care mă frământa de ceva vreme. Am băgat mâna dreaptă în săculeț. Am închis ochii. Am început să amestec bine runele și vreme de câteva secunde m-am lăsat vrăjit de clinchetul lor probabilistic. Într-un final vârful degetelor mi-au atins runa sortită. Am prins-o bine să nu-mi alunece printre degete, apoi am așezat-o frumos pe masa din fața mea cu partea inscripționată în sus.

Piatra are forme neregulate. În structura ei se văd o mulțime de straturi de nuanțe diferite de culoare albastră și din loc în loc câte un strat filiform alb care străbate în lung și-n lat piatra. Am ales agatele albastre la sfatul celui care m-a inițiat în acest joc al șanselor. Îmi spunea că trebuie să-mi aleg materialul din care sunt ele confecționate și chiar să mi le încrustez singur dacă mă pricep. Așa lucrurile deveneau personale. Runele se încărcau cu energia posesorului lor și deveneau magice.

Agatul este o varietate microcristalină a cuarțului și deci este o piatra dură. Nu le-am încrustat eu, dar din paleta largă de materiale din care pot fi realizate runele, am ales ceea ce m-a atras vizual și mai apoi tactil. Piatra din fața mea are incrustat pe una din suprafețele plane, un simbol și întreg ansamblul – piatra plus simbol este ceea ce eu numesc “rună“.

La origini runele reprezentau literele unor alfabete înrudite numite alfabetele runice, care erau folosite de popoarele germanice înainte de adoptarea alfabetului latin. Se presupune că runele sunt un derivat al alfabetului italic rezultat din intersectarea popoarelor germanice cu cele din peninsula italică. Alte ipoteze atribuie originea runelor în totalitate popoarelor germanice sau goților.

De-a lungul timpului runelor pe lângă semnificația de sunete, litere, numere și cuvinte, li s-au atribuit și semnificația de simboluri ale înțelepciunii și ale puterii magice, motiv pentru care au fost și încă mai sunt întrebuințate ca oracol, în vindecare și în necromanție. Conform mitologiei popoarelor nordice scrisul este un dar al zeilor. Odin (zeul suprem) este cel care a descoperit scrisul prin auto-sacrificiu și introspecție, după ce a stat nouă zile și nouă nopți spânzurat de Yggdrasil (Copacul Vieții) cu scopul de a atinge inteligența supremă. În “Cântecele eddice ale zeilor” (1200 A.D.) se face referire la moartea ritualică experimentată de Odin, în urma căreia a dobândit știința ocultă a scrisului și darul poeziei:

Știu că am fost atârnat de acel arbore, în bătaia vântului,
m-am balansat de-a lungul a nouă nopți lungi,
rănit de tăișul propriei mele spade,
vărsându-mi sângele pentru Odin,
eu însumi ofrandă mie însumi:
legat de acel arbore ale cărui rădăcini nici un om nu știe unde se afundă.
Nimeni nu mi-a dat să mănânc, 
nimeni nu mi-a dat să beau. 
Am contemplat profundul abisului 
până când s-au ivit runele.
Cu un strigăt de mânie le-am prins, 
și apoi am căzut leșinat. 
Nouă cântece teribile 
ale gloriosului fiu al lui Bolthor am învățat
și am luat o gură din gloriosul vin
servit de Odrerir.
Obținusem bunăstare
și, de asemenea, înțelepciune.
Săream de la un cuvânt la altul 
și de la o faptă la alta... 

Consultarea oraculară a runelor presupune un șir de 24 de caractere runice inscripționate pe tăblițe ceramice (sau din alt material): Mannaz (sinele), Gebo (parteneriat), Ansuz (semnale), Othila (separare), Uruz (tărie), Perth (inițiere), Nauthiz (constrângere), Inguz (fertilitate), Eihwaz (apărare), Algiz (protecție), Fehu (posesie), Wunjo (bucurie), Jera (recoltă), Kano (deschidere), Teiwaz (războinic), Berkana (creștere), Ehwaz (mișcare), Laguz (curgere), Hagalaz (întrerupere), Raido (călătorie), Thurisaz (poartă), Dagaz (progres), Isa (impas), Sowelu (integritate). La acestea se mai adaugă (în sistemul runic modern), o rună care nu prezintă un simbol runic. Ea poartă numele de Runa Goală, are semnificația de “necunoscut”, “divinitate” sau “Odin” și încadrează sistemul runic sau viața în relația “sine și necunoscut”/ “sine și divin”

Dintre cele 25 de rune, 16 sunt bivalente – adică atunci când sunt împrăștiate pe o suprafață plană pot cădea față de privitor într-o direcție sau alta (în sus sau în jos). Celelalte 9 rune sunt monovalente, oricum le-ai împrăștia ele se vor așeza întotdeauna la fel. Aceste diferențe sunt date de simetria simbolurilor, și au rolul de a diversifica și mai mult interpretarea runelor, reieșind în final 41 de interpretări posibile în urma extragerii unei singure rune.

Se poate extrage (consulta) o singură rună, cu scopul de a obține răspunsul la o anumită întrebare sau se pot consulta combinații de mai multe rune, fiecare cu specificul ei: trei, patru, crucea runică, trei vieți (trecut, prezent și viitor), ciclul de inițiere, schița destinului etc.

Runa trasă de mine mai devreme a fost Jera și are ca toate celelalte rune mai multe semnificații: “recoltă”, “sezon fertil” dar și “durata unui an”. Conform cărții The Book of Runes scrisă de Ralph H. Blum, semnificația extinsă a acestei rune ar fi următoarea:

O rună a efectelor benefice, Jera se aplică în orice activitate sau efort în care ești angajat. Fii conștient, însă, că nu trebuie să te aștepți la vreun rezultat rapid. De obicei este nevoie de un anumit interval de timp și prin urmare, cuvintele-cheie “un an”, simbolizează finalizarea unui ciclu complet înainte de a obține recolta sau eliberarea.

Ai pregătit terenul și ai plantat sămânța. Acum trebuie să o cultivi cu grijă. Pentru cei a căror muncă presupune un sezon lung, sau un termen lung de finalizare, Jera oferă încurajare întru succes. Aceștia trebuie să știe că rezultatul muncii lor se află sub supravegherea Providenței și că trebuie să persevereze în efortul lor.

Amintește-ți de vechea poveste a fermierul care era atât de dornic să ajute culturile sale să crească încât el ieșea pe timp de noapte pentru a trage de lăstarii nou apăruți. Nu există nici o modalitate de a împinge râul; la fel nu se poate grăbi recolta. Fii conștient că răbdarea este esențială pentru recunoașterea propriei dezvoltări care, atunci când îi va sosi timpul, te va conduce spre recolta sinelui.

Citind aceste rânduri instinctiv am început să fac corelații între întrebarea pe care mi-am pus-o la început și semnificația runei: “Să fie oare un semn bun ținând cont ca acesta este primul articol de la rubrica “Confluențe”. Dacă da, ia uite ce zice runa… Trebuie sa am răbdare. Ca rubrica să crească și să se dezvolte așa cum trebuie are nevoie de cel puțin un an și mai apoi voi putea culege roadele…

Conexiunile pe care le facem când vine vorba de propria persoană sunt rodul unui automatism prin care noi oamenii încercăm sa dăm un înțeles “întâmplării” și a realității ce ne înconjoară. Un bun exemplu, în acest sens, este maniera subiectivă prin care încercăm să dăm o explicație întâmplărilor pe care le visăm uneori.

Dacă mai mulți oameni ar trage în același timp aceeași rună, fiecare va găsi un înțeles și o semnificație proprie (avertisment, schimbare, inspirație, confirmare, aprobare, etc.) și nu un adevăr general valabil.

Oamenii sunt din naștere vânători de tipare. Ei caută oriunde tipare, chiar și acolo unde dovezile existenței lor sunt slabe. Oamenii își construiesc realitatea din explicații și înțelesuri iar atunci când ele nu există le creează.

Vă veți întreba poate, cu ce sunt runele diferite de Tarot, I Ching, ghicitul în zațul de cafea sau în intestine de porumbel (așa cum făceau romanii), chiar și zodiacul pe care îl citesc unii în fiecare dimineață când merg spre muncă sau oricare altă metodă de divinație?…

Până la un anumit nivel nu este, căci nu oferă soluții explicite ci doar îndrumare. Apoi ceea ce o diferențiază, din punctul meu de vedere, de celelalte este faptul că nu pune accent pe noțiuni precum “binele” sau “răul” (de exemplu cum face Tarotul) și mai degrabă pe transformare… Transformarea sinelui conform principiului “Singura persoană care se poate cu adevărat schimba ești tu…” parafrazat de Colin Turner sub forma “Singura persoană care merită, care îți va aduce bucuria de a fi, ești tu însuți.

Oricare dintre noi a ajuns în călătoria sa existențială la cel puțin un moment de cumpănă, în care ne-ar fi prins bine puțin ajutor din exterior. Așa, ca un bobârnac al destinului care să ne împingă pe calea cea dreaptă. Aceste momente apar când nu mai ai control asupra a ceea ce ți se întâmplă, când nu știi ce hotărâre să iei, când ești vulnerabil… Și în consecință ne agățăm și reacționam la ideea unui semn din viitor exact ca atunci când ne auzim numele într-o mulțime – întotdeauna cu emoție sau teamă… niciodată cu siguranță de sine.

M-am întrebat de nenumărate ori cât din rezultatele unui astfel de joc, cel al consultării unui oracol (căci în fond la asta se reduce totul), este semn al Providenței și cât este autosugestie?…”

Ralph H. Blum, un antropolog cultural și scriitor din Anglia, oferă mai multe răspunsuri la această întrebare în seria de cărți ce l-a făcut celebru – The Book of Runes, The Healing Runes și The Serenity Runes. El merge mai departe cu interpretarea runele oferind celor interesați un nou scop și o nouă întrebuințare – instrument de introspecție în subconștient – sau altfel spus un “oracol al sinelui”.

În demersul său antropologul englez amestecă armonios misticismul ce învăluie runele cu realitatea psihicului uman, pornind de la premisa că soluția tuturor problemelor se află în noi înșine.

Adesea trăim stări conflictuale… normele care trăim și după care ne ghidam în viața intră în conflict cu dorințele noastre intime… cele pe care le depozităm în subconștient. Rațiunea iți dictează ceva dar inima (varianta populară pentru subconștient) iți șoptește altceva… Și așa se naște conflictul interior de care majoritatea dintre noi nu suntem conștienți că există sau că îl poartă ca pe un parazit în fiecare zi după noi. Luam situația ca atare și în final, mai devreme sau mai târziu suntem constrânși să luăm o hotărâre…

De pildă, de ceva vreme îmi doresc să mă dedic mai mult scrisului, dar pentru că nu cred că se poate trăi din scris (cel puțin nu la noi), am ales să am un loc de muncă stabil care să îmi permită să-mi fac o familie, să-mi plătesc ratele la bancă, să mă integrez social etc.; dar care îmi mănâncă mai tot timpul și simt că mă ține pe loc. Acesta este un conflict interior minor pe care îl conștientizez și pe care îl controlez prin acțiuni alternative – scriu când pot și pe unde pot.

De ar fi toate conflictele interioare așa… viața ar fi floare la ureche… Momentele la care mă refeream mai sus sunt acelea în care trebuie să iei o decizie de care depinde viața ta, cariera ta, visele tale și pur și simplu nu știi ce hotărâre să iei și atunci parcă iți vine să ceri ajutorul extern, oracular, divin, poate chiar să dai cu banul.

Ah banul!… Uneori pare soluția cea mai la îndemână… dar în final nu e decât o modalitate de a ne păcăli pe noi înșine încercând să atribuim decizia noastră întâmplării, destinului, providenței ș.a.m.d. Afirm asta pentru că în timp ce banul se învârte în aer, noi știm în sinea noastră ce am vrea să cadă: cap sau pajură. Cu alte cuvinte răspunsul se afla deja în noi, ne este mai greu să-l scoatem la suprafață… să ni-l asumăm.

Pe acest principiu se bazează și abordarea lui R.H. Blum. Scriitorul te îndeamnă în cărțile sale să urmezi pașii clasici oraculari așa cum am făcut eu la începutul acestui articol și în plus iți cere să te detașezi mai apoi de actul în sine, pentru a-ți răspunde la întrebarea: de ce ai gândit așa și nu altfel?

Din multitudinea de trăiri umane subconștientul meu a scos la iveală nevoile mele. Interpretarea realizată după tragerea runei reflectă frământările mele actuale… Ei bine acolo trebuie să lucrez… acolo voi găsi răspunsul pe care rațiunea mi-l ține ascuns.

Metoda funcționează, am testat-o pe propria piele… sau altfel spus pe propriul subconștient. Dar ca orice metodă de auto-vindecare, ea nu este universală, nu funcționează la nesfârșit și nici nu te va ajuta să câștigi la Loto. E mai degrabă un artificiu prin care ajungi să te cunoști mai bine, să apleci mai des urechea la nevoile tale lăuntrice indiferent la ce constrângeri te supune lumea în care trăiești. Nu e magie, e doar psihologie… sau cum îmi place mie să spun uneori… “e magia după care funcționez în anumite momente”.

După o vreme ajungi să te cunoști destul de bine încât nu mai ai nevoie de instrumente ajutătoare precum runele. Și asta e bine căci… scientia potentia est și orice teamă sau problemă poate fi depășită prin cunoaștere. Cu cât știi mai multe despre un lucru cu atât iți este mai puțin teama de el. Cu cât știi mai multe despre ce declanșează în tine conflicte cu atât știi mai bine cine ești sau ce ești…

Și încă un lucru important… întrebarea pe care ți-o pui e a ta și numai a ta. Nu trebuie sa o împărtășești cu nimeni. Poți să vorbești despre ea (așa cum am făcut și eu în aceste rânduri), dar nu trebuie să o rostești cu voce tare, căci ea e de fapt un gând lăuntric intim al cărui răspuns sau alinare numai tu îl poți găsi… în tine… Trebuie doar să înveți cum să cauți…

Referințe: