Gloanțe vii

Gloanțe vii

Dezasigură, armează, ia linia de ochire, trage aer în piept, foc!…

Pac… Pac… Pac… Pac… Pac… 7 focuri și încă un posibil megalodred fertilizat.

Arma se încinsese. Din ea ieșeau dâre suave de fum.

Gorg stătea agățat în corzi la jumătate de metru față de țintă – un pătrat marcat cu spray pe un perete oarecare aflat la 5 km în Orașul Încremenit. Afurisitul stătea acolo intenționat. Cică, să capăt încredere în propriile mele abilități.

În condițiile astea nu aveam decât trei opțiuni: să trag aiurea, să nimeresc pătratul roșu sau să-i împrăștii creierii pe o rază de câțiva centimetri. De la o asemenea distanță oricând putea interveni ceva neprevăzut, însă lui nu părea să-i pese prea tare. Îmi zicea că are încredere în instinctele mele… Pe Terra aș fi perceput asta ca un compliment, aici însă gestul lui nu era deloc reconfortant. Instinctele mele nu erau adaptate la acest mediu.

În afara antrenamentului, cele trei opțiuni ar fi fost echivalentul unui megalodred turbat, care prin câteva zgâlțâieli ar fi distrus sute de culturi de lapto-cristale, în cel mai fericit caz un megalodred fertilizat, sau… un megalodred mort. Nimeni nu dorea moartea unui organism gigant, consecințele unui asemenea eveniment ar fi căpătat proporții planetare.

Descoperiți restul povestirii “Gloanțe vii” în Almanahul Anticipația 2015, a cărui lansare a avut loc pe 22 Noiembrie 2014 la Târgul Gaudeamus.

almanahul_anticipatia_2015

Feed-back:

  • “Umanitatea a primit de la federația galactică o planetă (Yo) pe care trebuie să o teraformeze infectând niște animale extraterestre gigantice. Pentru asta folosesc gloanțe biologice și unul din cei doi teraformatori se întreabă, pe bună dreptate, de unde știu oamenii cum să altereze DNA-ul dinozaurilor extratereștri. O poveste din alea care chiar are entuziasmul și imaginația Erei Spațiale. Delicioasă.” ~ Cristi Mărculescu (http://www.marculescu.ro/12-povesti-sf-din-anticipatia-2015)
  • “profandroid – android cu funcţie de profesor” ~ Dicţionar de cuvinte şi noţiuni din SF-ul românesc, Dr. Octavian Laiu

[Cover Photo]

Molima de trei zile

Molima de trei zile

Text publicat în Revista Fictiuni.ro – Nr.10/Iulie 2014

La lumina unui opaiț, ultimul adult de pe Pământ urmărea cu degetul tremurând literele stacojii de pe filele unei cărți, care fusese pe jumătate arsă.

…un adevăr științific în trei cuvinte: ontogenia repetă filogenia. Conform acestei teorii fiecare etapă evolutivă (filogenia) este reflectată la nivel embrionar (ontogenia) prin etape similare de trecere de la simplu la complex. Cu alte cuvinte, două specii de animale care au un strămoș comun vor avea un traseu de dezvoltare embrionară similar. Acest traseu este compus dintr-o etapă comună în care produșii de concepție sunt nediferențiați și una continuată doar de organismul mai complex sau mai evoluat dintre cele două.

Teoria a fost transpusă și în analiza comportamentului social uman. S-a observat că etapele de dezvoltare psihică, la om, coincid cu etapele prin care societatea umană a evoluat din perspectivă istorică. Cercetătorii acestui domeniu compară copilăria cu primitivismul oamenilor preistorici, adolescența cu misticismul evului mediu, tinerețea cu renașterea și tot așa până la colapsul social total care ar reprezenta din etapele vieții umane, bătrânețea și apoi moartea.

– “Primitivismul oamenilor preistorici…”, rosti bătrânul cu voce mâhnită, în timp ce o lacrimă i se prăvăli pe obrazul plin de riduri. Răsfoi apoi mai multe pagini, până ce ajunse la un paragraf, pe marginea căruia se zăreau câteva notițe indescifrabile urmate de mai multe semne ale exclamării, făcute cu creionul de unul dintre posesorii anteriori ai cărții.

…privind din această perspectivă, copiii sunt cele mai crude făpturi de pe Pământ. Sunt ființe inteligente capabile de iubire necondiționată, dar în același timp de o răutate ieșită din comun. Acest aspect se datorează incapacității lor de a distinge între bine și rău, și mai ales datorită a ceea ce derivă din aceasta – copiii nu pot intui și nu pot controla consecințele propriilor acțiuni.

– Ce-am făcut?… Cum se vor descurca?… Bătrânul oftă adânc, apoi izbucni în plâns. Lacrimile îi șiroiau necontrolate pe chipul întunecat de amărăciune. Suspinele i se prăvăleau cu ecou în sala mare plină de cărți și statuete. Nu se sfia să-și verse oful plângând. Nu avea cine să-l audă și mai ales cine să-l vadă. Copiii erau strânși pe stadion, iar el, după ce aceștia adormeau, se furișa în biblioteca orașului, așa cum obișnuia să facă în aproape fiecare noapte…

În ultima vreme, escapadele sale deveniseră din ce în ce mai greoaie. Simțea că nu mai are timp și că în curând va veni o vreme când nu va mai avea suficientă putere să se târască prin galeriile strâmte care duceau la bibliotecă.

Își mișcă greoi picioarele inflamate de la artrită spre un alt raft al bibliotecii, de unde scoase o carte cu cotorul gros. În ea citise la un moment dat, câteva rânduri care îi putea aduce acum o oarecare alinare.

Reprezentanții celor trei perioade majore ale vieții unui la om – copiii, adulții și bătrânii, sunt esențiali în procesul de educare. În primă fază copilul învață de la părinți elementele necesare supraviețuirii, apoi cunoștințele culturale sunt însușite cu ajutorul bunicilor, care ajută la realizarea transferului informației între generații alături de învățământul instituționalizat sau alte forme alternative.

Când acest echilibru este inexistent, copiii sunt nevoiți să descopere și să interpreteze realitatea de novo. În acest sens s-au observat două tipuri de comportament: unul majoritar – copiii s-au maturizat precoce și unul minoritar – copiii au suferit ulterior tulburări de personalitate sau inadaptare socială

Bătrânul își șterse lacrimile cu mâneca hainei, se îmbărbătă trăgând aer în piept… apoi își spuse cu voce tare:

– Se vor descurca! Nu au încotro…

* * *

O zi întreagă bătrânul a luat fiecare baracă din cele construite pe terenul olimpic, a bătut pe la toate ușile camerelor conexe, inclusiv la cele din apropierea acoperișului unde se ajungea mai greu și a vorbit cu toți cei care trăiau în parcările subterane ale stadionului, despre ce avea să le povestească a doua zi.

Sub lumina lunii, bătrânul se așeză pe scaunul pus special pentru acel eveniment, în piațeta centrală a stadionului. Urmări câteva clipe cu un binoclu forfota din stadion, pentru a se asigura că toți cei prezenți s-au așezat cât de cât pe scaunele laterale, apoi cu un microfon improvizat conectat la sistemul de sonorizare al stadionului, se adresă ultimilor membri ai speciei umane – câteva zeci de mii de copii cu vârsta între 4 și 14 ani.

– Dragii mei… puțină liniște vă rog… bătu de câteva ori în microfon.
Toate mogâldețele își îndreptară instinctual figurile spre tavanul stadionului de unde atârnau mai multe stive cu boxe. Vocea bătrânului se auzea tare și limpede ca și cum s-ar fi aflat în apropierea lor. Hărmălaia se potoli treptat…

– Dragii mei… microfonul schelălăi de câteva ori…, de azi, atât cât mă vor mai ține puterile și….aaaa… cât o mai funcționa și generatorul cu care alimentăm stația stadionului… vă voi vorbi despre părinții voștri așa cum i-am cunoscut eu și așa cum ar trebui să vi-i amintiți și voi.

Liniștea și atenția cu care copiii păreau să-l asculte îl surprinseseră pe bătrân.

– Aaaa… o să încerc să vă dau și unele sfaturi despre cum să vă descurcați când eu nu voi mai fi printre voi… și ar fi bine… aaaa … cei care știu Braille să perforeze cât mai multe foi cu cele spuse de mine azi și în zilele următoare…

Timp de câteva clipe mai multe mânuțe fluturară în aer bucăți de hârtie, semn că în apropiere se aflau și câteva mașini de scris în Braille. Bătrânul era mulțumit.

– Știe cineva ce e ală un virus?… Să ridice mâna sus cine știe…

Cam un sfert din stadion ridică mâna în aer, majoritatea adolescenți care apucaseră să citească din cărțile Braille descoperite în bibliotecă și pe care bătrânul se baza cel mai mult când venea vorba de ajutarea celor mici, de vânătoare sau de apărarea stadionului de animalele sălbatice.

– O să încep cu asta… Un virus este un parazit mic-mic de tot, așa cum este un șoarece pe lângă un stadion. Și cum șoarecii provoacă pagube în depozitele cu mâncare, dacă n-am crește pisici, tot așa și virusurile provoacă pagube în corpul celui infectat. Cel mai simplu exemplu de om infectat cu un virus e atunci când se lasă frigul afară și unii din voi răcesc și trebuie să-i închidem separat în camerele de la subsol, unde rămân până ce se însănătoșesc.

Nu exista copil care să nu fi răcit măcar odată, iar izolarea era cel mai bun lucru pe care puteai să-l faci într-o lume în care medicamentele nu mai erau la îndemâna oricui. Izolarea de răceală sau de alte boli devenise în timp un fel de ritual al inițierii, iar cine nu trecuse printr-o izolare era subiect de bășcălie sau de tachinare.

– Acum 40 de ani, continuă bătrânul, pe vremea când o parte din voi nici măcar nu v-ați născut, a avut loc un lucru îngrozitor. Niște oameni răi au răspândit în lume un virus, o boală care s-a transmis atât prin atingere directă cât și pe calea aerului, nu foarte diferit de cum se transmite o răceală… numai că boala asta nu era ușoară precum o răceală, semăna cu ea, dar în esență era total diferită. Și asta, pentru că virusul era diferit. E ca și cum în loc de șoareci, am prinde șobolani turbați și știți și voi că șobolanii sunt mai mari și mai răi decât șoarecii de câmp care ne invadează uneori cămările…

Boala era mortală și nu exista niciun leac. Cine intra în contact cu o persoană infectată, murea în maxim 72 de ore de la primele simptome, de unde și denumirea de Molima de trei zile sau Ultima epidemie.

Această boală nu numai că era letală… dar se răspândea și al naibii de repede. În prima săptămână de la eliberarea virusului în lume, două cartiere întregi au murit, după o lună tot orașul era infectat, după jumătate de an toată țara, în 4 ani întreg continentul, după 7 ani, în întreaga lume, nu mai existau decât câteva mii de oameni, majoritatea ascunși în laboratoare subterane, pe câteva insule sau în alte locuri în care molima nu ajunsese. Acei oameni au fost părinții voștri – savanți renumiți, medici, militari sau pur și simplu oameni care au avut parte de noroc aflându-se în locul potrivit, la momentul potrivit.

Ultimele cuvinte declanșară un val de nemulțumire în rândul copiilor. “Părinți”, “mama” sau “tata” erau noțiuni străine lor, de care auziseră doar din poveștile bătrânului sau din compararea cu diversele animale cu care intrau în contact.

Știu că nu vă amintiți mare lucru despre ei, continuă bătrânul. E oarecum firesc ținând cont de modul în care ați apărut pe lume… O să ajung imediat și la partea asta…

Bătrânul făcu o pauză pentru a bea ceva dintr-o sticlă metalică pe care o purta mereu la el. Între timp murmurul și freamătul iscat se potoli. Își drese glasul de câteva ori, apoi continuă.

– Încă de la începutul depistării epidemiei, mii de centre de cercetare au încercat să găsească o soluție, însă totul părea a fi în zadar…, ritmul de răspândire era atât de rapid încât oamenii nu aveau prea mult timp la dispoziție pentru a reacționa… Multe din primele cercetări s-au pierdut în conflictele apărute spontan între națiuni sau între diverse grupuri de oameni. Cu o ultimă speranță mulți au încercat să se izoleze de restul lumii, creând enclave și omorând pe oricine intra în contact cu un om infectat. Au fost vremuri groaznice. Fără o protecție adecvată, aceste măsuri se adevereau a fi temporare. Mai devreme sau mai târziu au fost infectate și aceste enclave.

Părinții voștri au încercat până la ultima suflare să găsească o soluție. Miza era colosală. Umanitatea se confrunta cu cea mai gravă molimă din toate timpurile, iar în joc era însăși viitorul omenirii. Au avut de ales între a continua eforturile găsirii unui leac prin mijloacele convenționale sau în a apela la măsuri drastice, care implicau modificarea speciei, dar care ar fi oferit o mică șansă de supraviețuire. Timpul era scurt și se măsura în oameni care mureau infectați sau în conflicte armate.

Unul dintre părinții voștri, un doctor remarcabil fără de care voi n-ați mai fi existat azi, a descoperit că virusul avea un efect ciudat asupra unei fetițe, presupusă a avea 5 ani și care era… precum voi toți… fără vedere. Fetița fusese infectată de fratele ei, care a murit la scurt timp după contactarea virusului. Însă, fetița nu dezvolta boala așa cum se întâmplase cu toți ceilalți oameni de pe Pământ. Ba mai mult, ritmul metabolismului ei părea a fi diferit. Era parțial imună la virusul de care vă vorbeam mai devreme. Spun parțial, pentru că el era prezent și își materializa efectul distructiv bine-cunoscut, dar ritmul metabolic al fetiței îl făcea să fie foarte lent.

Întrucât fetița nu dezvoltase boala spre deosebire de fratele ei, doctorul s-a gândit că trebuia să existe ceva care să o diferențieze de acesta și mai ales de restul lumii. S-a chinuit multă vreme să înțeleagă ce anume o făcea pe fetiță să fie unică. A înțeles parțial despre ce era vorba în momentul în care a descoperit că cei doi frați, în ciuda tuturor aparențelor, erau gemeni.

Bătrânul se scotoci prin buzunarele hainei – un palton jigărit și ros pe la coate, de la prea multă purtare. După câteva clipe scoase un petic de hârtie, scris cândva de mână. Își puse ochelarii și citi:

„Foarte ciudat. Copiii s-au născut în același timp dar au evoluat diferit. Fratele care s-a îmbolnăvit era normal, fetița însă prezintă un set de mutații care i-a afectat dezvoltarea la nivel embrionar – retina în particular, iar per ansamblu, metabolismul. Spre deosebire de fratele ei, nu numai că este subdezvoltată și fără vedere, dar pare și mult mai tânără.”

– Ca să înțelegeți ce înseamnă asta, continuă bătrânul îndesându-și la loc hârtia în buzunar, trebuie să vă imaginați că e ca și cum am avea două mere din același copac, unul mic și pricăjit și unul mare și frumos, pe amândouă le ținem în același loc și numai unul dintre ele se strică. Cu alte cuvinte, fetița respectivă – mărul pricăjit care nu s-a stricat, se născuse deosebită. Iar ceea ce o făcea să fie astfel erau de fapt defectele ei, care erau cumva asociate și făceau ca virusul să se comporte altfel în organismul său.

Până la urmă virusul… molima… i-ar fi venit și ei de hac… dar, după estimările doctorului asta s-ar fi întâmplat la bătrânețe… iar bătrânețea avea de așteptat, căci, datorită metabolismului ei, fetița părea să crească în 2 ani cât alți copii creșteau într-un singur an.

Foșnetul se intensifică din nou pe stadion…

– Știu la ce vă gândiți…, rosti bătrânul cu glas ușor dojenitor. Vă regăsiți în povestea fetiței.

Ei bine, doctorul știa cum să reproducă mutațiile respective. Și… a făcut-o la copiii nenăscuți, pe care părinții voștri se pregăteau să-i aducă pe lume, pe cale artificială, la 5 ani după moartea lor.

Văzu cu binoclul, pe chipurile unui grup de adolescenți, ceva ce putea fi interpretat ca fiind surprindere sau nedumerire.

– Da…. Aceștia și-au dăruit tot timpul pe care îl mai aveau, pentru ca voi să vă nașteți după ce boala ar fi dispărut de pe Pământ odată cu ei.

Aveau dinainte de răspândirea molimei mijloacele necesare… Exista un fel de fabrică embrionară la care trebuiau să ajungă, apoi să o pună în funcțiune cu instrucțiunile precise date de doctorul care descoperise fetița și la final să supravegheze procesul. O parte din ei au murit pe drum… dar, până la urmă au reușit… dovadă că azi sunteți aici.

Bătrânul căzu câteva clipe pe gânduri… În sinea lui o mulțime de remușcări ieșeau la iveală, pe măsură ce vorbea și își amintea de acele vremuri.

– Nu au avut de ales… tot efortul lor a fost făcut pentru a vă da vouă o șansă… oportunitatea de a exista și de a continua lupta mai departe. Fabrica embrionară v-a adus pe fiecare dintre voi pe lume și v-a crescut artificial timp de 4 ani, suficient cât să nu fiți extrem de vulnerabili.

Mulți dintre voi m-ați întrebat de ce nu vedeți precum oamenii din trecut… Părinții voștri n-au vrut să riște… nu aveau certitudinea că virusul va dispărea odată cu ei… Din acest motiv, ca o măsură de siguranță, au ales să reproducă în voi modul în care acea fetiță fusese construită accidental de către Natură. În plus, v-au făcut și foarte variați, în așa fel încât trăind dublu față de un om din trecut, să aveți ocazia în timp, să reparați tot răul produs.

Știu… este greu uneori să înțelegeți ceea ce vă povestesc și asta pentru că vă lipsește o mare parte din experiența mea de viață. Am încercat să împărtășesc cu voi… împărtășesc cu voi, cunoștințele mele, se corectă bătrânul pentru a părea mai optimist, dar simt că orice aș face nu e îndeajuns, continuă în sinea lui… Sper doar ca într-o bună zi să redescoperiți singuri adevărul din cuvintele mele și mai presus de toate să învățați din tot chinul vostru că orice rău se poate răsfrânge înzecit asupra celui care l-a produs și uneori… fără limită asupra unor oameni nevinovați…

* * *

Molima de trei zile a schimbat pentru totdeauna civilizația umană și evoluția sa ulterioară.

În a 7-a zi a anului 1037 după Molimă, s-a născut pe cale naturală primul om complet imunizat. La scurt timp după el au urmat și alții.

Acești oameni au fost totodată și cei care au văzut din nou lumina zilei după un mileniu de întuneric. Și cum orice pe lumea asta are o doză de relativitate, molima a avut și efecte ei benefice. În întuneric toate celelalte simțuri se ascut, iar trăirile interioare și imaginația capătă valențe neașteptate. Așa, au descoperit oamenii puteri mentale, pe care nici măcar nu bănuiau că le au.

Cât despre bătrânul la care se face referire în toate textele Braille de la acea vreme, mulți spun că ar fi fost un sfânt, alții că ar fi fost doctorul care a găsit calea prin care omenirea a fost salvată, iar unii spun că ar fi fost chiar cel care a dat drumul molimei în lume.

Trophonius Personal Genomics

Trophonius Personal Genomics

Text publicat în Revista Nautilus – Nr.70/Noiembrie 2013

— Vă rog să poziționați degetul arătător în zona de recoltare, conform indicațiilor.

Clona din fața mea era mai puțin zâmbitoare decât cea întâlnită la recepție. Tunica gri, de gulerul căreia erau prinse gradele științifice dobândite, îi confereau un aer de exigență și profesionalism.

Se presupune că la origini nu fusese o femeie chiar atât de atrăgătoare. Cea din fața mea era brunetă și avea niște ochi albaștri care te îndemnau să te scufunzi în privirea ei hipnotică, ca într-un ocean curat. Contrastau perfect cu mediul alb steril al camerei în care ne aflam, atrăgând și mai mult atenția asupra chipului său.

Existau unele zvonuri în rețeaua metropolitană care susțineau că toate angajatele de la Trophonius PG [1], erau clone ce proveneau din ADN-ul fiicei lui Walter Davis, fondatorul acestei corporații. Se pare că aceasta murise de o boală incurabilă pe vremea recesiunii genetice, fapt care a stat la baza motivației lui Davis de a construi ceea ce era acum cel mai mare furnizor de screening și diagnostic molecular din lume.

Bineînțeles, multe voci spun că Davis nu s-a putut abține de la a nu ameliora genomul fiicei sale folosit ulterior ca brand, prin intervenții subtile ce i-ar fi îmbunătățit cu mult șansele oferite de natură.

Trophonius PG neagă oficial aceste zvonuri afirmând că diferențele apărute între originali și clone dar și între două clone oarecare, în timp, se datorează condițiilor de mediu la care a fost supus același genom. O idee care de altfel a stat la baza întregii filozofii a companiei:

Nu-ți lăsa destinul la voia întâmplării. Obține maximum de potențial oferit de natură. Prelungește-ți viața. Fă un screening genomic la Trophonius Personal Genomics

Mi-am scos mănușa și am atins cercul roșu situat undeva în colțul din dreapta al mesei, urmând întocmai indicațiile animate, care îmi arătau cum odată poziționat degetul pe suprafața sticloasă a zonei de recoltare, cele câteva celule epiteliale lăsate în urmă sub forma unei amprente, aveau să fie supuse în timp real analizelor.

Camera de consiliere era complet albă, nu avea ferestre și nici alte piese de mobilier în afară de două scaune și o masă de-o parte și de alta căreia ne aflam. Stilul minimalist părea să pună în evidență omul și nu tehnologia care se afla în spatele întregului proces. Singurele pete de culoare prezente eram eu, clona, suprafața mesei și mai nou peretele din dreapta noastră, care devenise dintr-o dată un ecran uriaș. În centrul său apăruse sigla corporației iar dedesubt o bară de progres și textul “Genomul dumneavoastră este în curs de secvențiere…”

Cu un simplu gest de rotire a degetelor, Rekaa 465… căci așa se prezentase la începutul întâlnirii; învârti imaginea de pe masă în sensul propriu de citire… mări o pictogramă care se transformă în tastatură și începu să scrie ceva într-o fereastră alăturată. Între timp mai multe documente electronice se răsfirară pe suprafața mesei.

— Observ că ați completat și semnat toate formularele privind utilizarea informațiilor genomice, ați acceptat termenii politicii noastră de confidențialitate, însă…. nu ați menționat în câmpul destinat… și arătă cu degetul spre unul din documente… Care este motivul pentru care vă interesează în mod deosebit regiunea 43.52–43.61 Mb de pe cromozomul X?
Știa foarte bine acest lucru. Întrebarea nu fusese pusă întâmplător. Pe chip i se putea citi o oarecare reținere. Recunoscuse gena…

— Probabil mi-a scăpat din vedere. Câmpul era opțional, am răspuns cât se poate de calm… Voi reveni asupra documentelor.

“Genom secvențial în totalitate”, apăru pe perete, urmat de un semnal sonor.

Rekaa începu să lucreze atingând suprafața tactilă a mesei cu o dexteritate ieșită din comun. Navigarea ei prin genom se vedea proiectată pe toată suprafața peretelui, ca o înșiruire de fișiere răsfoite rapid… Într-un final selectă o regiune anume, apoi activă o nouă pictogramă ascunzând astfel amalgamul de fișiere-secvență, transcriptoame și produși proteici undeva în spate, pentru a face loc pe suprafața de proiecție unei interfețe accesibile omului de rând…

Cantitatea de informație primară și mai ales cea derivată era imensă, însă, serverele, aplicațiile și algoritmii de interpretare specifici companiei… reușiseră să dea în câteva clipe o ordine în tot acel haos.

Acum puteam vedea informația structurată pe fiecare cromozom în parte și o listă cu predispozițiile la diverse boli, în funcție de constelația genetică proprie…

— Intenționați să aveți urmași pe cale naturală în următorii 5 ani?…

Mă așteptam la o astfel de întrebare. Clona era predictibilă, urma îndeaproape procedurile standard de lucru. Nu aveam dispoziția necesară pentru o astfel de abordare, motiv pentru care i-am tăiat-o scurt…

— Nu intenționez să am vreodată urmași!…

Mă privi pentru o fracțiune de secundă, timp în care se gândi probabil să abordeze o altă strategie, apoi își continuă navigarea prin genom…

— Vom începe atunci cu gena MAOA, zona dumneavoastră de interes… Gena îi era familiară, însă precaută alesese denumirea științifică în locul celor uzuale – “gena agresiunii” sau “gena războinicului”. Asta, poate și pentru că nu știa exact cât de bine informat eram eu cu privire la acel subiect… Pe formularele de înscriere trecusem o meserie mediocră care nu presupunea studii avansate sau abilitați intelectuale deosebite, ceea ce din punctul ei de vedere mă făcea să fiu predispus la a crede toate grozăviile care se scriau în rețeaua metropolitană despre acea genă. Am simțit cumva nevoia să o liniștesc…
— Încerc să aplic pentru un loc de muncă și… viitorul meu angajator este interesat de această regiune, genă, ce e ea…. De altfel el a plătit în avans pentru această investigație…

În sine, procesul tehnologic nu era scump, însă păstrarea intimității prin tot felul de măsuri de siguranță necesare manipulării informației genomice, făcea din secvențierea genomului uman, o afacere în care se învârteau multe credite.

Bineînțeles, existau și alternative mai ieftine decât Trophonius, dar, asta nu-ți oferea garanția că după o astfel de procedură, nu se va naște cândva una sau mai multe copii clonale a ceea ce ești tu… Din acest motiv Trophonius avea și un sistem de supraveghere mondială și cu acordul tău erai notificat de fiecare dată când vreun fragment de cod genetic mai mare de un anumit număr de perechi de baze, identic cu ADN-ul tău, era identificat într-o locație suspectă…

Dar… în pofida beneficiilor aduse securizării informației genomice, cei de la Trophonius nu scăpaseră de anumite critici care subliniau vulnerabilitatea utilizatorilor la abuzurile care puteau proveni din interiorul companiei. Au fost unele cazuri izolate (pe vremea când angajații nu erau compuși doar din clone), în care informația genomului unor clienți a fost vândută ilegal contra unor sume frumușele… Din acest motiv compania a investit foarte multe credite în crearea de clone cu grad mare de loialitate faţă de companie și totodată în transparență activităților desfășurate. O transparență care mergea de la tot felul de apariții live pe rețeaua metropolitană în care erau prezentate verificările periodice ale organizațiilor civice, până la detalii precum amenajarea camerelor de consiliere – un fel de buncăre în care clientul și o clonă-consilier erau singurii martori ai analizelor… S-au gândit chiar să renunțe la stațiile de lucru clasice pentru mesele cu touchscreen în așa fel încât clientul să vadă permanent mișcările și modul în care consilierul opera datele.

— În regiunea dumneavoastră de interes se află gena ce codifică pentru Monoamin Oxidaza A, o proteină implicată în metabolismul adrenalinei, noradrenalinei, serotoninei și dopaminei. Aveți alela 3A… o versiune a genei, care are o frecvență de 1% în populația caucaziană…

Citi nedumerirea pe chipul meu…

— Ați citit broșurile introductive cu noțiunile de bază, nu?…

Am dat aprobator din cap… Știam care sunt implicațiile, sursa nedumeririi mele era alta decât necunoașterea.

— Această versiune a genei în anumite condiții de mediu, este asociată cu un comportament agresiv, continuă clona. – Condiții de mediu?…

Rekaa deschise un nou fișier pe lângă cele deja deschise ca rezultat al accesării regiunii în care se afla gena, apoi citi câteva rânduri subliniindu-le pentru a fi mai ușor de urmărit…

Monoamin oxidazele sunt enzime care sunt implicate în defalcarea de neurotransmițători și prin urmare, sunt de natură să influențeze sentimentele, starea de spirit și comportamentul indivizilor. Mutațiile survenite la nivelul genelor ce codifică pentru aceste proteine, pot afecta personalitatea sau comportamentul unui individ și prin urmare, aceștia sunt predispuși la agresivitate.

și apoi…

…printre factorii care declanșează comportamentul de tip agresiv, asociați genei în cauză, se regăsesc: fumatul mamei în timpul sarcinii, abuzul experimentat în copilărie, nivelul scăzut de trai , lipsa educației, secreția în exces a testosteronului, excluderea socială sau ostracizarea, situații cu nivel crescut de stres…

Mă regăseam în majoritatea…

A urmat apoi o serie de explicații legate de celelalte predispoziții și caracteristici pe care le dobândisem de la părinții mei, unele interesante precum șansa de a dezvolta la un moment dat ușoare abilitați telepatice, altele destul de plictisitoare cum era rata de creștere a unghiilor de la picioare care era diferită de cea de la mâini … Ne-am întins la discuții aproape șase ore, timp în care am avut ocazia să-mi văd viitorul proiectat în diverse scenarii comportamentale… Ce se va întâmpla cu mine dacă nu renunț la fumat, dacă mă hrănesc excesiv cu anumite alimente sintetice, dacă nu îmi fac anumite tratamente preventive, etc. Partea frumoasă era că mai devreme sau mai târziu, toate sfârșeau prin a muri…

* * *

Mai aveam câteva zile până plecam într-o nouă misiune, de data asta pentru 6 luni în deșertul Gobi…

Patronii fuseseră încântați de predispoziția mea genetică la agresiune excesivă. Primisem în avans cea de-a doua misiune poate și pentru că acest lucru era văzut ca un avantaj pentru cerințele ei… Dețineam resursele naturale pentru care un alt individ angajat pentru același post ar fi trebuit să urmeze o anumită medicamentație inhibitorie… Ceea ce era cam dificil de supravegheat și monitorizat în locul în care mergeam… Însă, pentru a ajunge acolo, mai aveam o sarcina de îndeplinit…

Cu toate că trecuse ceva timp de la ultima mea vizita la Trophonius PG… una din întrebările clonei, îmi rămăsese înfiptă ca un ghimpe în minte: „Intenționați să aveți urmași pe cale naturală în următorii 5 ani?…”.

Stilul meu de viață făcea ca acest lucru să pară puțin probabil. O asemenea intenție cerea de la sine o oarecare stabilitate, iar eu cu sau fără voia mea riscam să fiu ucis la tot pasul… Nu avea rost să îmi fac speranțe, însă, asta nu mă scutea de la mă lovi din când în când de această dorință, care… “zăcea în sinea mea în stare latentă… suprimată și abandonată” după cum îmi spusese cândva un evaluator PSY…

Aflasem între timp de existența unor companii fantomă, care contra cost, recombinau virtual două genomuri și ofereau persoanelor interesate posibilitatea de a vedea proiecții ale posibililor lor urmași… Desigur, asta te putea costa și câțiva ani de ostracizare, dacă apelai la astfel de servicii și erai prins… Iar unele surse mai documentate afirmau că numai Trophonius cu imensa sa baza de date și puterea de calcul aferentă, ar fi fost în stare să deslușească combinațiile de gene și proiecția unui nou organism cu o exactitate apropiată de cea reală, așa cum numai prin reproducere naturală s-ar fi putut obține. Restul erau doar impostori, care vindeau produși ai imaginației lor pe post de posibili urmași rezultați din unirea a două persoane.

Evident Trophonius nu vindea astfel de servicii populației de rând, întrucât politica sa viza doar experiența individuală și nu cea combinată sau colectivă (artificială). Însă, pornind de la același principiu ofereau ceva apropiat… O himeră după părerea unora!…

M-am prezentat la unul din sediile subterane ale laboratoarelor Trophonius. Altul decât cel inițial, ales de cei care mă angajaseră pentru anumite vulnerabilități. Avem instrucţiuni clare să le valorific pentru a-mi duce la bun sfârșit prima misiune.

Pachetul de servicii pe care îl oferea cei de la Trophonius includea secvențierea întregului genom și consultarea informațiilor doar în cadrul sediilor lor, ca o măsura extremă de siguranță.

Odată ce aveai genomul secvenţiat, puteai să cumperi nenumărate consultații pe marginea lui, la un preț accesibil, însă nu iți era permis să iți manipulezi singur informația genomică, decât dacă renunțai la serviciile lor de siguranță… iar asta în zilele acelea nu era un lucru prea înțelept să-l faci… Fuseseră nenumărate cazuri în istoria recentă, în care clone “fabricate” peste noapte au fost instruite să-și elimine originalul cu scopul de a-i ocupa funcția sau rolul cheie acolo unde persoane cu o anumită influență aveau un interes…

Pentru a contracara astfel de situații cu impact social major, guvernele multor țări apelau la serviciile în materie de securitate genomică furnizate de Trophonius… fiecare angajat cheie era obligat să își secvențieze genomul odată la maxim două luni. Se urmarea crearea permanentă a unei hărți a mutațiilor punctiforme apărute de-a lungul timpului. Numai așa se putea diferenția o clonă de un original… Era o luptă contra-cronometru… O clonă se putea matura în minimum două luni… În două luni apăreau noi mutații în genomul unui original… Așadar, oricât de recent ar fi fost furat ADN-ul unui original, o clonă nu putea reflecta decât o copie anterioară a acestuia…

La recepție o clonă serviabilă, îmi zâmbi ca de obicei…

— Buna ziua, bine ați venit la Trophonius Personal Genomics. Cu ce vă pot ajuta? – Aș dori o consultație genomică specială – categoria proiecții. Cererea electronică a fost trimisă acum două săptămâni, am răspuns cunoscând în detaliu fiecare procedură.

Am dat câteva date de identificare după care am fost direcționat către camera de consiliere 3045.

În camera 3045 se afla, evident, clona Rekaa 3045, care de data asta era roșcată și avea un tatuaj pe gât care continua mult sub tunică…

— Pentru identificare vă rog să poziționați degetul arătător în zona de recoltare, conform indicațiilor.

În câteva secunde genomul meu fusese găsit în baza de date Trophonius…

— Conform cererii dumneavoastră am demarat proiecția virtuală a “sufletului pereche”.

Prin acest termen trebuie să înțelegeți că ne referim într-o manieră metaforică la proiecția virtuală a unei persoane de sex feminin perfect compatibilă cu dumneavoastră.

— Doar din punct de vedere biologic?…

Clona se opri o secundă, ușor contrariată.Apoi…

— Fiecare om este produsul genelor și al interacțiunii lor cu mediul înconjurător… Am ținut cont de toate aspectele… inclusiv cele fenotipice [2] complementare dumneavoastră. O să găsiți acest aspect irelevant după ce vom termina analiza. Compatibilitatea genetică, subtil, se transformă în compatibilitate comportamentală și apoi în atracție.

Depindea doar de perspectiva din care alegeam să văd lucrurile… Puteam crede în magie… sau în știință… Oricum, peste un anumit nivel de complexitate, păreau să se contopească…

— Principiul de baza de la care pleacă acest produs este cel al atracției caracterelor complementare… În natură fiecare organism prezintă o atracție deosebită pentru acele caractere biologice care conferă speciei anumite avantaje adaptative necesare mediului în care trăiește… Deși specia umană, din acest punct de vedere, este aparent mai puțin strictă, în majoritatea cazurilor, prima evaluare a unui partener este de natură biologică. Inconștient, omul evaluează dacă un anumit individ îi poate deveni partener reproductiv, în funcție de starea de sănătate și caracterele ce i-ar putea oferi în descendență un avantaj… Cum ar fi caracterele evidente ca înălțimea, suplețea, inteligența, comportamentul social, etc. dar și cele subtile precum feromonii, compoziția chimică a sudorii și altele…

Pe lângă acest aspect, trebuie să țineți cont că proiectarea “sufletului pereche” pornește de la următoarea premisă – selecția naturală influențează și direcționează subtil sentimentele de dragoste. Adesea, clienții noștri se îndrăgostesc de proiecția oferită de noi… S-a dovedit pe baza studiilor efectuate pe clone și înainte de asta pe gemeni monozigoţi, că există o formă de atracție genetică care funcționează la un anumit nivel prin atracția între genomurilor similare și cu o tentă mai pregnantă a acelora diferite, dar care în esență conferă un echilibru și o anumită stabilitate genetică în descendență…

Clona avea pregătit dinainte acest discurs, probabil îl repeta cu fiecare client în parte…

Auzisem și eu de cazurile gemenilor monozigoți de sexe diferite care despărțiți la naștere, ulterior printr-un joc al hazardului, ajungeau să se îndrăgostească unul de celalalt fără să aibă habar că sunt frați, dar și de numărul mare de clone cu înclinații homosexuale…

— Creierul uman are mecanismele sale de selecție supuse evident selecției naturale, continuă clona. De pildă, într-o comunitate restrânsă, inconștient majoritatea oamenilor vor căuta să formeze un cuplu cu acele persoane care dețin din perspectiva propriului genom cea mai mare compatibilitate… însă asta e valabil doar pentru grupul respectiv… căci compatibilitatea genetică poate fi pe mai multe nivele și atunci, într-un grup mai mare… prima persoana aleasă poate fi surclasată de o alta… și tot așa până ce compatibilitatea atinge cele mai mari cote, limitată fiind dată doar de contextul socio-spațio-temporal…

Noi vă oferim o proiecție cu o cotă de compatibilitate apropiată de perfecțiune și care în natură are șanse mici de apariție… însă veți știi cel puțin de ce vă apropiați ca model… și totodată veți înțelege de ce vă simțiți atras de un anumit tip de partenere… Mai exact… veți înțelege ce lipsește din caracterele dumneavoastră și este complementar în partenerele pe care inconștient sau nu, le-ați ales sau le veți alege, pentru a atinge un echilibru.

— Ce reprezintă acest echilibru?… Trebuia să știu exact regulile jocului, orice echilibru pe lumea asta are o doză de relativitate.

Clona lasă să i se citească pe chip un zâmbet ușor crispat, apoi se conformă noii cerințe. Avea răspunsuri pentru orice…

— Prin echilibru, Trophonius Personal Genomics definește totalitatea factorilor care fac ca un anumit individ să fie perfect adaptat la condițiile de mediu de pe Terra în următorii 30 de ani… prin asta înțelegându-se condiții climaterice, condiții epidemiologice, condiții socio-economice, tot. Evident acest echilibru poate fi atins prin urmașii dumneavoastră, în situația ipotetică în care veți concepe urmași cu un partener cât mai apropiat de proiecția noastră… sau altfel spus, cât mai apropiat de “sufletul dumneavoastră pereche”.

Toată această abordare avea în spate politica Trophonius… aceea de a nu interveni în selecția naturală a speciei umane decât poate prin consiliere, dar asta nu era o intervenție de luat în seama căci la fel de bine puteau crea pe baza proiecției “sufletului pereche”, acele ființe născute în urma selecției artificiale a genelor, pentru a folosi unui scop anume, numite generic golemi. Însă aceștia au fost interziși după recesiunea genetică și așa trebuiau să rămână…

Între timp clona îmi proiectă pe perete genomul secvențiat, alături de o copie în care anumite gene erau modificate.

— Pentru fiecare dintre genele dumneavoastră sistemul nostru a căutat și comparat toate variantele existente în populația umană, alegând în funcție de fiecare gena variantele benefice. Dacă una din genele dumneavoastră oferă maximum de adaptare în speciei umană, atunci în cadrul proiecției “sufletului pereche”, ea a fost lăsată intactă. Dacă în schimb gena dumneavoastră este mutantă și nu oferă vreun avantaj adaptativ, atunci proiecției i s-a alocat o genă care să contrabalanseze efectele negative ale genei dumneavoastră.

Există o categorie de gene pentru care caracterul adaptativ este aparent irelevant… De exemplu, genele pentru culoarea ochilor… Indiferent de culoarea ochilor un om ar trebui să reușească în viață fără prea mari probleme… Pentru acest tip de gene am făcut o selecție ținând cont de doi parametrii… Am ales variantele cu frecvența cea mai mare în populația umană… bazându-ne pe faptul că Natura favorizează aproape întotdeauna anumite variante dacă oferă un caracter adaptativ subtil, nedescoperit poate de sistemele noastre sau de comunitatea științifică. Iar al doilea parametru, acolo unde a fost posibil, am folosit studiile psiho-comportamentale,… De exemplu, dacă din punct de vedere al adaptării sociale indivizii cu o anumită culoare a ochilor sunt favorizați în vreun fel și dacă da în ce context…. Pentru acestea din urma am ținut cont și de informațiile suplimentare furnizate în cererea dumneavoastră.

Cererea electronică cuprinsese într-adevăr o mulțime de întrebări legate de preferințele mele…

— Acestea sunt câteva detalii tehnice pe care protocolul mi le cere sa vi le aduc la cunoștință pentru știi exact limitele produsului nostru. Fascinația clienților noștri derivă din combinația tuturor acestor gene și detaliile fenotipice, care în final duc la crearea unei ființe virtuale unice…

Fiecare genă interacționează diferit cu mediul și cu celelalte gene ale genomului… Fiecare produs proteic urmează o anumită cale metabolică… contextul este cadrul biologic pus la punct de miliarde de ani de evoluție, însă misterul unicității unei ființe derivă din multitudinea interacțiunilor cuantificate probabilistic în spațiu și timp.

Pe chipul clonei se putea citi acum o oarecare satisfacție… Se regăsea ca parte integrantă a unui proces extins până la perfecțiune… Aproape că puteai crede că scopul vieții ei era acela de a-mi vorbi despre companie și serviciile sale… În fond, chiar așa era… filozofia companiei o făcea să se simtă unică.

— Reproducerea acestui cadru este posibilă datorită puterii de calcul pe care o deține Throphonius PG în momentul de față. Pentru a ajunge la o forma stabilă, am efectuat peste două miliarde de simulări în urma cărora am eliminat interacțiunile fatale… În ciuda selecției noastre primare, prin care am ales cele mai bune gene, se pot ivi situații în care interacțiunea dintre două gene bune creează un context nefavorabil pentru o a treia genă… Nu este suficientă doar informația genetică ci și interacțiunea fiecărei gene și a produșilor ei…

Ascultam cu interes informațiile furnizate de clonă și știam că aceasta omitea să spună că astfel de calcule ar fi fost imposibile fără intervenția unei forme de inteligență artificială… unul din detaliile secrete, pe care cei de la Trophonius le păzeau cu sfințenie.

— Sunteți pregătit să vă cunoașteți “sufletul pereche”?…

— Am aprobat dând din cap, mânat de curiozitate.

Pe peretele de proiecție apăru reprezentarea unei ființe virtuale, într-o linie a timpului ce începea cu primele diviziuni celulare, continuă cu toate etapele maturizării biologice – copilarie, adolescență, maturitate… până la bătrânețe.

Pentru o primă impresie, clona avu grijă să aleagă o perioadă de timp, care să corespundă cu vârsta mea…

Am început să privesc atent fereastra care se mări pe întreaga suprafață a peretelui ca într-o proiecție cinematografică… Amandoi vedeam o femeie la vreo 30 de ani savurându-și cafeaua de dimineață, pe veranda unei case mediteraneene… Era suplă, înaltă, tunsă scurt asimetric, îmbrăcată într-o rochie albă vaporoasă. Nu intra tocmai în standardele de frumusețe contemporane, însă, trăsăturile ei le-am găsit de îndată interesante… Avea ceva anume în gesturi și mai ales în modul în care răsfoia o revista în timp ce sorbea din cafea, care mă atragea… mă fermecă… O imagine care avea să mă bântuie mulți ani, mai apoi…

Orice evaluator PSY ar fi putut confirma ca acel cadru nu fusese ales întâmplător, Throphonius PG știa sa manipuleze nu numai fondul genetic ci și caracteristicile psihologice ale fiecărui client în parte…

— Câtă meticulozitate în alegerea detaliilor, am gândit atunci oarecum întristat… Timpul expirase…

Tic-Tac… O explozie a zguduit din temelii incinta, urmată de o serie de pene de curent în cascadă, care avuseseră ca efect paralizarea pentru câteva minute a activității întregului complex… În tot acest timp am avut grijă să dobor clona și apoi să o las inconștientă… Nu avea să-și amintească nimic…

Mi-am activat implantul vocal printr-o apăsare fermă la nivelul gatului. Apoi în întuneric…

— Sistem activează asistența vocală… autorizație Rekaa 3045 – dezastre temporare.
— Autorizație verificată, se auzi o voce artificială după ce sistemul de rezervă recunoscu reproducerea fidelă a vocii și a tonalității clonei.
— Sistem alterează 50% secvența genom din baza de date centrală, copiile de siguranță și buffer-ul temporal local ce aparțin subiectului cu ID-ul XU00coijosassaiojdwsdASd544646.
— Secvența genom având codul de identificare XU00coijosassaiojdwsdASd544646 a fost alterată.
— Sistem șterge în 3 minute toate înregistrările efectuate din aceasta cameră în ultimele 24 de ore…
— Ștergerea tuturor log-urilor a fost programată…

Apoi… luă naștere un gând… o idee care avea să-mi schimbe destinul pentru totdeauna…

— Sistem… caută în baza de date centrală, orice genom identic cu ultima proiecție “suflet pereche” accesată din această cameră…
— Căutare finalizată. Există o identificare cu un grad de similitudine de 99,999995%
— Sexul?
— Feminin.
— Vârsta în ani?
— 13 ani.
— Ultima localizare?
— Dunhuang, deșertul Gobi.
— Numele…
— Încălcare de protocol… Nu aveți autorizație pentru date cu caracter personal… Sistemul se va închide în 3.. 2..1..

O liniște de mormânt se lăsă peste cameră…

Era suficient…

* * *

Rakaa 3045 zăcea inconștientă pe podea. În curând se aprinseră și luminile. Sistemul local se restartase…

După câteva minute, clona părea să își revină ca dintr-un leșin. Aparent afectat, simulam oferirea primului ajutor…

— Ce s-a întâmplat?…
— Probabil încă un atentat…

__________

[1] TROPHONIUS – unul din fii lui Erginus, regele Orchomenos-ului, sau al lui Apollo. El împreună cu fratele său Agamedes, au construit templul din Delphi și trezoreria regelui Hyrieus în Beoția. După moartea sa, a fost venerat ca erou și ca spirit oracular în peșteră de lângă Lebadeia în Beoția. (n.a.)

[2] FENOTIP – Ansamblu de însușiri și caractere care se manifestă în mod vizibil la un individ și care este determinat de baza ereditară și de condițiile de mediu. (n.a.)

[Adam]

[Adam]

Text publicat în Revista Fictiuni.ro – Nr.12/Septembrie 2014

1. Prima dronă umană

Iată-mă stând îmbrăcat în haine monahale… Înconjurat de liniștea și sobrietatea catedralei, priveam în gol la crucifixul ce trona mirific deasupra înaltei încăperi…

Adam… Un nume cu încărcătură emoțională. Atât de apăsătoare pentru locul în care mă aflam, încât clerici au simțit nevoia să mă diferențieze cumva de sursa întregii umanități, botezându-mă Novum Filius Adam

Încăperea uriașă presărată cu candelabre mari și piese de mobilier din lemn masiv era luminată difuz la acea oră de lumina ce pătrundea prin vitraliile multicolore dispuse simetric în toată catedrala. Mirosul de tămâie, catifeaua roșie din jurul altarului, mulțimea de simboluri ce-mi invadau retina, răcoarea dată de arhitectura incintei, toate fuseseră alese cu grijă în urma tatonărilor seculare, încât să poată sădi în subconștient ideea de sacralitate și de liniște aparentă, adesea asociată de enoriași cu binecuvântarea divină…

Știam că mă aflu acolo pentru a juca un rol. Știam că mă regăseam în tot, mai puțin în sine. Și asta, numai pentru a căuta și înțelege sensul credinței umane. Era un scop în sine să devin un om credincios. Cum aș fi putut altfel să înțeleg un lucru fără să mi-l însușesc, să-l integrez, să mă contopesc mai întâi cu el?…

Fără să conștientizeze măcar o secundă implicațiile simbolismului lor religios, clericii ghiciseră cumva o părticică din mine. Pentru ei eram o poveste încadrată într-un “suflet rătăcit”… În realitate eram o ființă multidimensională… Pe scurt, eram [Adam], apoi cel care fusese construit, novum – cel nou și la final omul. Trei ființe distincte cu evoluții paralele încorsetate într-un același trup, un jucător de roluri, un actor și totodată un regizor. Un prădător experimentalist, după cum poate aș fi fost etichetat de cei care m-au construit…

Cineva tocmai a aprins o lumânare… Sfârâitul fitilului ei îmi accesa involuntar milioane de amintiri în care exista cel puțin o lumânare. Nu era nimic interesant în asta… Le-am alungat cu o mișcare a mâinii în aer ca și cum as fi îndepărtat fila unei cărți imaginare…

Alegeam mereu același loc situat pe al treilea rând de la altar, lângă un vitraliu ce-l reprezenta pe Sfântul Petru ucigașul de balauri, creând facil prin gesturile mele impresia de consistență și implicare în actul sacru al rugăciunii… Nu rugăciunea era însă ceea ce-mi ocupa gândurile și-mi anima conștiința… Ci acea viață, sau mai bine zis acel rol în care începuse totul…

[specimen]: Adam
[tip]: dronă homo sapiens sapiens
[clasa]: metamorphae
[conexiune]: întreruptă
[eroare] : Tunguska
[detalii]: specimenul devine conștient de propria existență
[soluție]: recuperarea datelor
[cale]: transmitere și sacrificiu

Conform scriptelor terestre, mă născusem la sfârșitul secolului al XX-lea undeva în vestul Europei. Timp de trei decenii, am crescut, m-am dezvoltat, am fost influențat de principiile și valorile umane, am urmat cu strictețe “programul” și stilul de viață al oamenilor. Am trăit ca om, până când, subit, dedublarea a avut loc… Experimentul luase într-o bună zi sfârșit…

Dong!… Sunetul rătăcit al unui clopot m-a trezit brusc din introspecția în care mă afundasem. Stătusem suficient cât să fiu observat. Era timpul să mă întorc în propria chilie unde puteam medita în liniște asupra scopului meu…

2. Eroarea de tip Tunguska

Dintr-o anumită perspectivă “Eroarea de tip Tunguska” putea fi considerată mai degrabă un aforism personal. Este puțin probabil să existe o astfel de clasificare în evidențele celor care m-au creat… Cu toate acestea, la baza exprimării mele stă asemănarea izbitoare cu un precedent relativ recent, a cărui detalii mi s-a îngăduit în mod excepțional să le cunosc.

Motivul pentru care acest lucru este posibil, nu-mi este foarte clar. Tot felul de informații legate de anumite evenimente, stau înfipte în adâncul ființei mele alături de senzații, emoții sau trăiri străine mie, parcă netrăite vreodată… Însă, simt cumva, că toate acestea au o oarecare legătura cu dronă trimisă pe Terra înaintea mea. O dronă amorfă, a cărui transportor a explodat la 30 iunie 1908, în apropierea râului Podkamennaya Tunguska din Rusia…

În istoria acestei planete eroarea de care vorbesc a rămas explicată ca fiind un eveniment astronomic – o explozie uriașă ce a avut loc la o altitudine de 10 Km deasupra scoarței terestre. Oamenii spun că această deflagrație a fost declanșată de intrarea unui meteorit în atmosferă. În realitate, lucrurile au stat altfel. Ceva nefiresc s-a întâmplat cu acea dronă, iar acțiunile ei ca și ecoul acelui eveniment, reverberează peste timp în propriul meu destin schițându-l pe ici și colo…

Diferența dintre mine și o dronă amorfă este covârșitoare. O dronă amorfă este un parazit care își observă gazda accesându-i instinctele primare și subconștientul… Ea parazitează rând pe rând câte o specie din cadrul fiecărui ecosistem sau urcă pe un anumit lanț trofic în încercarea de a înțelege mecanismele evoluției… Ale vieții terestre în general…

La polul opus sunt eu, prima dronă construită a fi om, atât de complexă încât, până nu demult, nu se putea deosebi de indivizii speciei de hominide ce locuiesc pe această planetă… O dronă care nu știa ce este. O dronă care se credea om iar asta făcea ca experiența ei să fie veritabilă, de neegalat pentru orice altă abordare în afara condiției și formei umanoide. O dronă prețioasă pentru informațiile pe care le-a acumulat.

În pofida diferențelor dintre noi, există un punct comun esențial. Acea dronă, asemenea mie, devenise la un moment dat conștientă de propria existență. Pentru scopul existenței noastre acest lucru pare a fi considerat o eroare regretabilă ce necesita sacrificiul. Din acest motiv cred că explozia transportorului care a generat evenimentul Tunguska, nu a fost deloc întâmplătoare…

[update]: părți din viața mea au mai fost retrăite cândva
[download]: vieți anterioare

3. Decorticarea conștientului

A deveni conștient de propria existență este inițial, un act de renunțare supremă, oarecum, plin de uimire. Mai apoi uimirea se transformă într-o stare de apatie guvernată de un profund sentiment de mâhnire. Acesta din urmă capătă proporții diferite, pare a se gradua până la disperare, unde colapsul total este iminent. În termeni umani și într-o mică măsură, experiența poate fi descrisă ca fiind similară cu cea a unei persoane care își pierde memoria de lungă durată și apoi se regăsește pe sine întru cu totul altă formă decât cea pe care mediul în care a trăit până în acel moment, încearcă să-i dezvăluie… Într-o asemenea situație, tot ceea ce ai acceptat, ai lăsat să te modeleze, ai visat, ai sperat, ai clădit de-a lungul vieții, pare străin și rece, fără de substanță…

Într-o manieră destul de stranie, în cazul meu, catalizatorul redescoperirii de sine, a fost reîntâlnirea mea cu o strigidă…

Într-o noapte senină de vară, mergeam agale, gânditor, pe una din aleile ce duceau spre casa în care locuiam. Străduțele înguste erau luminate ici și colo de câte un felinar pâlpâitor. După o vreme, o umbră nefirească, a trecut razant pe dinaintea pașilor mei… Am ridicat privirea. Silueta misterioasă s-a oprit pe crengile unui copac situat în curtea unei biserici… Mi-am părăsit drumul și am urmărit-o atât cât gardurile proprietăților din jur mi-au permis. Ființa înaripată zbura disprețuitoare ori de câte ori ajungeam în dreptul ei…

Strigidele au început apoi să reapară în viața mea, la intervale regulate de timp, luând diferite înfățișări. Le regăseam peste tot în jurul meu, sub formă de obiecte, imagini sau motive decorative, în cărțile pe care le citeam, în filmele pe care le vizionam, în gânduri, în vise… le vedeam uneori chiar animând sufletul unor oameni…

Cuprins de o curiozitate aproape nebună, m-am apucat să studiez simbolistica acestor apariții. Mesager al morții, al pădurii, dar și simbol al înțelepciunii, apariția strigidelor… începuse să capete conturul unei obsesii personale…

Fără reținerea sau amuzamentul apropiaților mei, un bun prieten m-a îndemnat la meditație. „Buha iți tot strigă ceva, ca să-ți atragă atenția…”, îi plăcea lui să-mi spună, punând accentul pe verbul care se asemăna cu denumirea unei anumite specii de bufniță – striga

“Ceva se întâmplă sau s-a întâmplat în viața ta, o problemă știută numai de tine, care te frământa de ceva vreme dar pe care rațiunea nu te lasă să o recunoști… Nu vrea să ți-o asumi. Uită tot ce știi. Uită toate cunoștințele pe care le-ai acumulat în ultima vreme despre bufnițe și încearcă să vezi această pasăre, apariție, simbol sau cum vrei tu să-l numești ca și cum l-ai vedea pentru prima oara în viața ta. Poate iese la suprafață ceva ce acum nu iți dai seama. Găsește-i adevăratul înțeles traducând ceea ce vibrează în interiorul tău.”

Acest îndemn a sădit în subconștientul meu semințele transformării…

De fiecare dată când ajungeam să cred ca am reușit sa înțeleg rolul strigidei în viața mea, apărea din nou sub o altă formă spunându-mi parcă cu o satisfacție sadică: „Tot nu ai ghicit menirea mea… mai încearcă!…”

Tentativele mele de a găsi un înțeles din toată povestea asta au fost numeroase, drumul a fost anevoios… Singur într-o lume în care nu mă mai regăseam, am luptat asiduu cu propria-mi natură… Cu ceea ce aveam să descopăr a fi … Și a fost bine… și a fost lumină!…

4. Ante vitae memorias

Flash-urile orbitoare și căldura ce-mi excitau simțurile nefirești veneau de la Pulsarul în preajma căruia mă aflam. Pluteam încet pe orbita unei planete de mari dimensiuni, trăind ultimele clipe înaintea “aruncării” mele într-o nouă dimensiune.

În apropiere se afla locul prin care pre-forma mea umană avea să facă saltul… Ciudat!… Nu eram om, existam într-o stare amorfă, aproape lichidă… Cu toate acestea eram conștient. Fusesem dotat de curând cu rațiune – o serie de mesaje interioare ca niște gânduri pâlpâitoare mă anunțau strident de noua mea stare…

[status]: baza de date – cunoștințe minime – transfer finalizat
[status]: …
[status]: componente cognitive – memorie, atenție, limbaj – active
[status]: componente cognitive – gândire, imaginație – active
[status]: componente cognitive – telepatie, preștiință – active

Lângă mine o mulțime de obiecte și mașinării complicate se mișcau haotic. Haosul era însă doar unul aparent, căci în realitate o serie de procese complexe aveau loc, multe din ele peste puterea mea de înțelegere. Tot ce vedeam era orchestrat cu mare măiestrie de o prezență apăsătoare, intangibilă și invizibilă ce o puteam simți animând totul în jur…

Mi se pregătea intrarea într-o nouă dimensiune… Procesele ce se cereau a fi realizate înainte de a primi forma umană, erau în deplina lor desfășurare. Eram într-o capsulă asupra căreia mașinăriile ciudate din jur își concentrau toată atenția. Eram într-o capsulă, dar în același timp eu eram capsula. Eram conectat și simțeam cum totul în jurul meu fusese construit, funcționa și se mișca, doar pentru mine…

[etapă]: ADN-ul uman încorporat – 99,99%
[status]: nanoboții sunt pregătiți pentru a începe ultima etapă a transformării
[notă]: exo-scheletul uman va căpăta contur până la destinație
[status]: procesul a început…

Astfel de gânduri-comenzi mi se strecurau nestingherite printre propriile gânduri ca și cum eram construit de ceva, contribuind independent de propria-mi voință. Eram conștient de momentul propriei nașteri. Fusesem programat să mă nasc!…

În paralel platforma de care eram ancorat prin numeroase harpoane își ajusta poziția folosindu-se de mai multe motoare antigravitaționale. Deja aveam suficiente cunoștințe cât să-mi dau seama că acestea erau prea mari pentru sarcina ce o îndeplineau la acel moment.

Sub mine portalul – o mașinărie cu forme ireale construită parcă în condiții draconice, începea să activeze un vortex multidimensional. Portalul era situat pe suprafața unei planete ce fusese aleasă cu un singur scop – acela de a susține trei generatoare imense dispuse la distanțe egale pe marginea unui crater uriaș, împrejmuit de o construcție artificială ce ocupa un sfert din suprafața planetei. Totul avea proporții megalitice, iar prezența acestei construcții pe o planetă aflată lângă un Pulsar nu era nici ea deloc întâmplătoare…

Pornirea portalului a avut ca efect crearea unui uragan. Pe măsură ce în atmosfera planetei intensitatea acestuia creștea, în interiorul lui se deschidea ceva similar unei găuri de vierme. În același timp motoarele antigravitaționale ale platformei păreau să-și intensifice funcționarea pentru a face față noilor schimbări… Încet mișcarea de rotație a planetei direcționa ochiul uraganului în direcția platformei.

În momentul în care forța vortex-ului nu mai putea fi estompată, harpoanele s-au retras de la sine, iar capsula s-a angajat într-o traiectorie elicoidală antrenată de forța gravitațională a planetei și mult potențată de ceea ce se forma în mijlocul uraganului. La început căderea a fost lină, crescând mai apoi în intensitate până în momentul saltului. Vederea nemaifiindu-mi obstrucționată de pereții hieroglifici ai motoarelor antigravitaționale, am putut să cuprind cu privirea măreția întregului ansamblu… Eu eram capsula. Capsula era o extensie a simțurilor mele de mai apoi.

Acele câteva clipe au durat parcă o eternitate. Eram cuprins de o liniște surdă. Nu simțeam teamă, deși în jurul meu totul începuse să trepideze alarmant. În acele momente nu știam încă ce însemna teamă. Aveam doar o senzație de profundă împlinire, pe care cu greu am putut să mi-o explic mai apoi. Urma să fac marele salt… Eram fericit!

Dacă aș fi avut un chip, sigur aș fi zâmbit stelei care părea să apună odată cu căderea mea în necunoscut…

Apoi… Nimic!…

* * *

[status]: modulul psihomotor – în desfășurare
[status]: componenta senzorială – senzația, percepția, reprezentarea – active
[status]: componenta afectivă – afectivitatea, motivația, voința – active
[etapă]: inițierea declanșatorilor emoționali – furie, frică, tristețe, dezgust, dispreț, surpriză, încântare…
[upgrade]: instalarea componentelor senzorial-afective – finalizate

Când m-am trezit prima oară dincolo de portal, căpătasem deja forma umană. Eram într-o pădure și era noapte. Foșnetul copacilor din jur anunța o furtună. Undeva în zare tunete și fulgere biciuiau orizontul. Înainte de a mă prăbuși din nou la pământ copleșit de valul de stimuli ce-mi cuprinsese dintr-o dată trupul, am văzut-o!… Prima ființă conștientă de prezența mea în această lume, mă privea curioasă de pe ramurile unui brad… Ea avea să fie declanșatorul trezirii mele de mai apoi, ea și primele mele trăiri umane…

În nenumăratele vieți trăite de atunci, nu am reușit în niciuna să-mi reamintesc vreo frântură din experiența nașterii mele… Asta până când, într-o noapte curiozitatea mi-a purtat pașii după arătarea înaripată.

Reîntâlnindu-i privirea pătrunzătoare și rece, acompaniată de strigătul frenetic de moarte, am retrăit pentru câteva clipe starea letargică de agonie declanșată de sosirea mea pe Terra și începutul existenței mele… Acela a fost declanșatorul meu… o senzație de profundă singurătate, un gând, o sămânță.

În timp, acea sămânță s-a transformat într-un fir de iarbă, apoi într-un lăstar, un copăcel, un arbore, până azi… o pădure… O pădure foarte încâlcită a crescut în mine și odată cu ea am început să mă detașez de realitate, să devin tot mai singur și gol… am început să redevin eu… [Adam] prima dronă umană.

Imagine de copertă: dejano23