Captur te îndeamnă la prostii…

Captur te îndeamnă la prostii…

Îmi place cum arată Renault Captur. Prea mult plastic după părerea mea și a unora mai avizați (vezi un review complet pe buhnici.ro), însă uiți repede detaliul ăsta (vital) când o vezi … Îți cam fură privirea, pe stradă… Ți-o fură de asemenea și în reclama de mai jos…

Și ca să nu o mai lungesc mult… Ce dracu’ au avut ăștia cu carasul auriu?… De ce-l fac sinucigaș?… Ce?… Nu înțelegeți?…

Să vă explic… În reclama de la Captur, un Meteor goldfish – o varietate de Carassius auratusse hotărâte el de nebun să urmărească mașina mișto prin tot felul de băltoace, pahare și pipi de cățel, ca în final să ajungă în ocean unde găsește chipurile viața adevărată…, libertatea… CAPTURE LIFE!

Daaa cool!… Minunat!… poate pentru copiii sub 5 ani sau pentru persoane cu retard mintal…. Pentru că marea majoritatea a copiilor din era pre-internet și-au dorit la un moment dat să aibă un pește… și mulți au trecut prin experiența creșterii peștilor de acvariu (cadru de cornier și chit alb, apoi silicon și geam de 6 mm, pompe, filtre, pietriș, melci, sanitari, guppy, scalari și carasul auriu – care era cel mai popular, ș.a.m.d.). Și acești copii, deveniți între timp adulți, cu slujbe și putere de cumpărare, știau și mulți încă încă își mai amintesc un lucru elementar… Un caras auriu este o specie de apă dulce!… APĂ DULCE!!!

Bagă un caras auriu în ocean și o să-l vezi cu burta în sus, cât ai zice pește…

Ce să înțeleg din spotul publicitar al celor de la Renault, că ești un soi de sinucigaș dacă alergi după un Captur?

Un calcul simplu…

Azi m-am întâlnit în tramvai cu un coleg, care s-a hotărât (ori a fost obligat de împrejurări) să încerce și el acest mijloc de transport, după o lungă perioadă de condus autoturismul personal. Incomodat de înghesuiala specifică orei și-a făcut loc și a ajuns în dreptul meu doar după două-trei îmbrânceli inerente. Se vedea pe chipul său bucuria reușitei și câteva picături de sudoare.

remember_facebook

– Aglomerat mai e…
– Daahh mhhh ghhh, am mormăit eu ceva cu nasul într-un articol.

Las apoi telefonul din mână și mă pregătesc să-i țin omului companie, convins fiind că nu voi citi nimic tura asta. La care el îmi spune:

– Nu! Stai liniștit, citește în continuare… Știu cum e… Ți-am citit postarea aia cu timpul pe care îl petreci în trafic…

– Haaa?!… Uite o idee care s-a păstrat în timp, mi-am șoptit în gând oarecum surprins… Apoi a urmat o conversație plăcută care a făcut ca timpul și chinurile ratb-ului să treacă neobservate…

Acasă am scormonit în Facebook după postarea cu pricina. Era veche de mai bine de doi ani. O redau mai jos :

În fiecare zi pierd 45 de minute pe drum spre muncă şi încă 45 înapoi… Asta înseamnă cam 7 ore şi jumătate pe săptămâna (5 zile lucrătoare).

Dacă anul are 52-53 săptămâni, scăzând concediu şi unele zile libere, mai rămân aproximativ 48 de săptămâni, ceea ce înseamnă cam 360 ore, adică… 15 zile dintr-un an pierdute prin mijloacele de transport.

Dacă muncesc minim 35 de ani… rezultă că ajung să pierd 1 an şi jumătate din viața aiurea prin tramvai, autobuz, troleibuz sau metrou, de cele mai multe ori în înghesuială, cu moși, babe şi specimene cu mirosuri dubioase…

Aş putea să-mi iau o mașină… ceea ce înseamnă ca aş scuti cam 30 minute pe zi. Tot rămâne 1 an din viață… pe drum. Mult!…

Pregătirea mea profesională nu-mi permite să muncesc de acasă, căci m-am gândit şi la varianta de a merge la job… stând în vârful patului 😀

CONCLUZIE: Dom’le! Să inventeze cineva odată teleportarea aia!!!… :))

(Facebook 20 februarie 2013)

Criza imigranților și efectele ei pe termen lung (perspectiva genetică)

Criza imigranților și efectele ei pe termen lung (perspectiva genetică)

Lăsând la o parte componenta politico-religioasă, primirea refugiaților de către statele dezvoltate din nordul Europei are efecte benefice pe termen lung. Mă refer aici la fluxul de gene care are loc ca rezultat al unui asemenea eveniment.

Nu e pentru nimeni o noutate faptul că dezvoltarea anumitor țări este strâns corelată cu îmbătrânirea și micșorarea populației. Vrem-nu vrem acestea sunt efectele indirecte ale unui “trai bun”. De exemplu, în țările civilizate tinerii amână procrearea până după 30-35 ani, ca între timp să-și câștige independența financiară și implicit să-și urmeze idealurile legate de carieră. Această amânare este strâns legată și de speranța de viață care este mai mare în Europa decât în țările din nordul Africii.

Când o populație se micșorează și implicit gradul de consangvinizare crește, acea populație își pierde diversitatea genetică, ceea ce înseamnă că este mult mai vulnerabilă în fața schimbărilor majore.

Un flux de gene (noi) într-o populație de acest fel (vezi populațiile din nordul Europei) ar avea ca efect în următorii 30 de ani apariția fenomenului de Heterozis.

Heterozis = superioritate selectivă a heterozigoților, tradusă printr-o creștere a fertilității, dimensiuni corporale, robustețea generală, a vitalității, a puterii de adaptare, a productivității etc. Apare la descendenții rezultați din încrucișarea a două organisme (linii) genetic deosebite (…) ~ adaptare după C. Maximilian, D.M. Ioan – Dicționar Enciclopedic de Genetică, Ed. Științifică și Enciclopedică.

 

Notă (pentru xenofobi):

Mișcările populaționale de pe un teritoriu pe altul, ca efect al migrației, au existat și vor mai exista mult și bine, atâta timp cât planeta asta va fi locuită de oameni – țin de instinctul de supraviețuire. Oricine vrea să-și mărească șansele de supraviețuire va încerca să ajungă acolo unde se trăiește mai bine. Din acest motiv maimuța s-a dat jos din copac și a început să călătorească distanțe mari până la alți copaci mai roditori. Din același motiv Homo sapiens sapiens a plecat acum ~200.000 de ani din Africa spre Europa, Asia și apoi spre Americi în căutarea de hrană ori de zone cu mai puțini prădători. Din același motiv copii se duc să muncească la oraș ori prin alte țări și nu rămân să muncească pământul alături de părinți (la sat).

Migrația (imigrația și emigrația) este un proces dinamic și are loc permanent. Mai jos (spre exemplificare), se poate observa starea de fapt la nivel planetar în perioada 2005-2010,

Reprezentarea circulară a fluxurilor migratorii în interiorul și între regiunile lumii în perioada 2005 și 2010. Numerele de pe margine arată numărul imigranților și emigranților (intrărilor și ieșirilor) în milioane. Numai fluxurile care conțin cel puțin 170.000 persoane sunt afișate. Credit:. Abel et al, Science / AAAS. Citește mai mult la: http://phys.org/news/2014-03-duo-quantify-global-human-migration.html

 

Partea interesantă e că noi, cei de azi, am avut șansa de a ne naște pe aceste teritorii ca rezultat al unuia sau a mai multor evenimente migraționale. Cine nu crede acest aspect nu are decât să caute mai multe informații pe această temă în istoria universală, europeană și cea locală.

Lună, apă, mare, port, furtună?

Lună, apă, mare, port, furtună?

Înainte de explozia mass-media din anii ’90, pe vremea când la modă era televizorul pe lămpi și programele de duminică, ei bine… cam pe atunci eu aveam 5-6 ani și mă aflam în casa bunicilor de la moldova, unde trăiam fantasticul. Locurile respective m-au fascinat și continuă să mă fascineze și acum pentru că acolo s-au desfășurat o bună parte din vacanțele de vară și practic acolo am experimentat primele senzații care m-au apropiat de estetic, de viu, de natură și de tot ce-am mai descoperit eu, pe acele meleaguri desprinse parcă din povești.

Mi se întâmplă adesea să am flash-uri cu amintiri din acea perioadă, unele care m-au marcat pentru totdeauna, altele aparent uitate. Una din aceste amintiri este strâns legată de tabloul de deasupra patului în care dormeam. Era o pictură pe sticlă, încadrată cu rame groase de culoare neagră. Sticla era crăpată la unul dintre colțuri, iar pictura de pe ea reprezenta o barcă cu câțiva marinari, care duceau o luptă încrâncenată cu talazurile ce-i țineau departe de mal. Totul se petrece noaptea. Într-un colț se vedea luna, iar pe fundal era un palat, o corabie sau poate amândouă. Nu-mi amintesc dacă era vorba de o furtună, sau furtuna era reală și se desfășura undeva dincolo de pereții din chirpici ai casei, în momentele dese în care ploaia mă ținea înăuntru și-n lipsă de alte activități, mă uitam pe pereți.

Tabloul în sine era sumbru și inițial îmi era teamă să-l privesc. Imaginea mă întrista… Apoi, în timp mi-am făcut curaj, poate chiar într-o zi cu furtună (furtunile în partea de nord-est a Moldovei sunt cu adevărat spectaculoase), atras de vreun detaliu sau din plictiseală, m-am apucat să studiez pe îndelete, tabloul care îmi veghease de atâtea ori somnul. Teama inițială era generată subconștient atât de figurile îndârjite ale marinarilor care înfruntau furtuna cât și de imaginea apocaliptică de pe fundal: cerul sângeriu ca de furtună venită dinspre apus, norii negri din care răsărea sporadic luna și țărmul neiluminat…

Acum, sunt convins că memoria îmi joacă feste și că scena respectivă nu este reprezentarea unui peisaj din Veneția sau poate din Istanbul (așa cum îmi place să cred), sau că tonurile întunecate de pe tablou puteau la fel de bine să fie funinginea de la soba cu motorină din apropiere, depusă în timp pe suprafața sa. În fine, tabloul s-a spart iar cioburile au ajuns cel mai probabil la groapa de gunoi din spatele șurei. În urma lui a rămas o amintire cu o puternică încărcătură emoțională, ce o resimt ori de câte ori privesc imagini/picturi asemănătoare. Iată câteva exemple:

A Moonlit View of the Bosphorus – Ivan Aivazovsky

Nachtelijke marine – Petrus van Schendel

Santa Maria Della Salute, Venice – Friedrich Nerly the Younger

Seaport by Moonlight – Joseph Vernet

Fishermen at Sea – J. M. W. Turner

 

Coperta: Moonlight in istanbul – Alexey Petrovich Bogolyubov

Gândăciuni #6

Gândăciuni #6

Ce nu am menționat în ultima mea postare despre RomCon-ul de la Suceava din acest an, este faptul că printr-un concurs de împrejurări am ajuns în grupul celor care au făcut propunerile pentru lista ce va fi supusă votului public, privind premierea simbolică a principalelor domenii de exprimare creativă din SF-ul românesc, pentru anul 2014.

Pus în această poziție am găsit destul de tentantă posibilitatea de a mă auto-nominaliza la anumite secțiuni, cum de altfel cineva* ne-a demonstrat, de curând, că se poate. Ar fi fost însă un act lipsit de etică și poate și de bun simț.

Apoi, am fost anunțat că a existat cel puțin o nominalizare pentru golem14.com la secțiunea Blog din categoria Promovare / Popularizare, ceea ce mi-a oferit o oarecare satisfacție personală… Din aceleași considerente, am ales ca această satisfacție să rămână strict personală și în consecință golem14.com nu va apărea printre nominalizări.

După această experiență vă pot împărtăși că oamenii implicați în organizarea acestui eveniment își doresc ca treaba să meargă bine, corect, democratic și fac eforturi în acest sens… Găsesc că anul acesta e prima tentativă serioasă de a digitaliza evenimentul pentru a deveni astfel accesibil și celor care nu vor fi prezenți la Suceava dar care iubesc în egală măsură SF&F-ul. Tot anul acesta există și categorii (unele noi) cu o singură nominalizare. Prin aceasta organizatorii doresc să aducă în atenția opiniei publice existența acestor nișe SF&F, deloc de ignorat ca importanță într-un fandom.

Așadar, vă invit să vă exprimați opinia personală votând pe cei mai buni dintre cei mai buni în cele patru categorii: Literatură, Audio-Vizual, Arte Plastice, Promovare / Popularizare, în sondajele cu aceleași nume de pe site-ul oficial RomCon 2015. Votati!

 

* nu-i voi dezvălui numele persoanei, pentru a nu-i face publicitate negativă, vorbesc aici de situație și nu de caracterul omului.

A 6-a Extincție planetară și Indexul țărilor bune

A 6-a Extincție planetară și Indexul țărilor bune

GCI_Romania

Romania în “The good country Index

Cu ceva timp în urmă, cum stăteam eu și mă dădeam în balansoar admirând frunzele jucăușe ale unui pom din apropiere, într-o pauză de butonat telefonul, mi-a sărit în ochi o știre. Eram anunțat pe mai multe canale, de rezultatele a trei universități americane cu privire la intrarea sau existența celei de-a 6-a mare extincție planetară (articolul poate fi găsit aici). Dintr-o dată am fost cuprins de tristețe, sentiment care mă urmărește deja de prea multe zile… Această stare îmi demonstrează mie însămi că undeva între un moment oarecare pierdut în negura timpului (în care nu dădeam doi bani pe ceea ce își făcea omul cu mâna lui) și ziua cu pricina… așa mișelește, pe neanunțate mi s-a cuibărit în suflet speranța… Știți voi care… speranța aia că noi oamenii… vom reuși cumva să trecem peste tot, inclusiv și peste asta… Și uite așa dintr-o dată poc!… Trezirea la realitate… Vise tată!… Noi nu ne mișcăm “cu talent”… Suntem leneși și ne sperie îngrozitor tot ce înseamnă schimbare…

Fără doar și poate extincția planetară actuală nu se datorează modificarilor geologice sau vreunui meteorit căzut din cer, ci are loc ca rezultat al activității omului (vezi aici niște grafice mișto). Iar omul știe treaba asta și parcă face și nu face ceva în sensul asta… Văd în jurul meu modificări care ne împing într-o direcție bună, zic eu… Și… când spun asta mă refer la mașinile electrice sau cele hibride care încep să fie produse în serie, taxa de mediu, care indirect te obligă să-ți iei mașină eco, toate acele îmbunatățiri care te facă să economisești bani și noxe (sistemul start/stop, motoarele ecoflex, etc.), avântul tot mai multor oameni de a deveni bicicliști cu normă întreagă, impunerea selectării deșeurilor, etc. Cu toate acestea, este insuficient… Ne mișcam precum un melc care s-a luat la întrecere cu un jaguar.

Eu fac parte din generația care l-a cunoscut pe “Captain Planet“, eco-eroul care ne-a învățat în copilărie că e aiurea să-ți distrugi mediul în care trăiești. E ca și cum ai fi un sinucigaș din ăla care se omoară mâncând în exces… adică încet și sigur… Nepăsarea e și ea un fel de sinucidere lentă… una a speciei…

Sunt o mulțime de egoiști pe lumea asta care merg pe principiul “după mine potopul”… Câteva exemple din jurul meu: “Ce mă interesează pe mine? E curentul statului! Oricum nu moare nimeni dacă îmi las (non-stop) lumina / aerul condiționat / încărcătorul în priză”, sau “Eu nu-mi mai spăl șosetele. Le arunc direct la gunoi, e 3 lei perechea”… sau “Chiar dacă stau (câteva ore) în trafic, merg (singur) cu mașina personală la serviciu. Nu suport înghesuială și mirosurile din RATB”, sau unele instituții care nu înțeleg prea bine cu ce se mănâncă o semnătura electronică, ca să înregistreze un document primit prin e-mail, îl printează și apoi… “trimite te rog răspunsul  prin poștă (printat pe N foi a câte o singură pagină, ca să arate bine)… E mai sigur așa, prin e-mail ba ajung, ba nu ajung…”.

Apoi… Mă uitam zilele trecute la o emisiune numită “Camere de milioane“, în care diverși indivizi înstăriți se lăudau cum băgau ei milioane de dolari în niște piscine construite cu marmură adusă de peste mari și tari, plus tot felul de mărunțișuri oPulente… cum ar fi gresie sculptată manual, jacuzzi umplut permanent cu șampanie sau cine mai știe ce trăznăi d’asta, ca la final să se plângă că au depășit bugetul, cu doar 2-4 milioane de dolari… “însă, a meritat pentru că încăperea cu pricina e cea mai folosită din toată casa”… WTF! Camera aia era cât un hangar de avion. Numai întreținerea ei costă o avere…. și să nu credeți că era vorba de vreo familie numeroasă… După o asemenea emisiune tind să cred că banul uneori te tâmpește…

Risipă și nepăsare. Nici nu vreau să ma gândesc câte guri s-ar fi hrănit din banii dați pe marmura aia de milioane de dolari sau câți copaci s-ar fi plantat cu acele sume… sau și mai bine… câți copii ar fi beneficiat de educație, câte lipsuri din sănătate sau din cercetare se puteau rezolva… Nu știu… pe mine m-ar mustra puțin conștiința….

Sunt convins că toate aceste exemple, în esență, sunt mărunțișuri față de comisioanele uriașe pe care le dau unii pentru ca eliberarea unor tehnologii ecologice să fie încetinită sau amânată, ori ca anumite beneficii financiare să fie obținute peste noapte indiferent de consecințele pe termen lung asupra mediului.

Să nu fiu înțeles greșit… Nu sunt un extremist… Nu cred că dacă mergi la demonstrații sau îți alegi un stil de viață sihastru se va rezolva ceva. Nu mai cred în puterea exemplului. Nu mai e timp de așa ceva. Îmi este tot mai clar că Natura are alte planuri pentru noi. Ni se pregătește o lume diferită, alta decât cea cu ecosistemele frumoase pe care ne-am obișnuit să le vedem la TV. Și… teama cea mai mare nu e ceea ce se va întâmplă în timpul nostru… ci de ceea ce lăsam după noi.

Nu mai cred în ecologismul individual, pentru că impactul său este insignifiant. Ecologia presupune în primul rând un anumit tip educație, iar nouă ne cam lipsește – România este pe primul loc din UE, într-un top al analfabetismului!. Am ajuns în momentul în care trebuie să gândim și să acționam la nivel macro. Este clar ca bună ziua că interesele financiare prevalează în fața binelui colectiv, îndeosebi în țările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare. Când mori de foame nu prea iți mai pasă că poluezi… Și vedeți voi am spus un cuvânt cheie… țări (țară) – această formă de organizare depășită și ineficientă… Simon Anholt (tipul din filmulețul de mai jos) spune că o țară se comportă ca o insulă. Important pentru ea e ceea ce se întâmplă în interior și secundar la exterior.

Adevărata schimbare va apărea când interesele nu vor mai fi la nivel local (ca să nu zic individual) ci la nivel global. Aaaa… și încă un lucru important… schimbarea adevărata va apărea și când vom deveni mai buni!… Ascultați ce are de spus în privința asta Simon Anholt.

Am pus cap la cap știrea legată de extincția planetară și ideea prezentată în acest TED, pentru că sunt convins că avem resursele și creativitatea necesară să trecem și peste acest hop… Știu!… Am mai spus asta și o s-o mai spun ori de câte ori va fi necesar…

De vreme, ce ne-am înhămat la lupta asta cu viața în care am decis, din întâmplare sau nu, să ne luam destinul în propriile mâini, sper să putem dovedi că suntem capabili de o asemenea responsabilitate… Altfel, ne vom merita soarta iar selecția naturală va funcționa fără greș și în cazul nostru… Următorii? Cine știe?… Poate urșii de apă (Milnesium tardigradum), că și așa trăiesc ei peste tot, rezistă chiar și în spațiu și mai sunt și rezistenți la radiații!…

Gândăciuni #4

Gândăciuni #4

Mă tot întreb de la o vreme cum poate fi înlăturată, înlocuită sau îmbunătățită, în scris, bariera senzorială. În teorie este menționat faptul că o povestire este cu atât mai intensă cu cât scriitorul face apel la cât mai multe simțuri din cele cinci de baza prezente la specia umană: văzul, auzul, mirosul, gustul și cel tactil. În practică, depinde foarte mult și de cititor. E suficient să amintești de simțurile de bază (într-un context familiar), ca cititorului să trăiască în sinea sa proiecția personală… a ceea ce citește… Cititul presupune până la urmă un anumit nivel de empatie.

Pe de altă parte Stephen King (dacă îmi amintesc eu bine) spunea despre scris, că este o formă de telepatie – iei ideile din capul unui om, le pui pe hârtie și apoi le bagi în capul altui om.

Transferul nu e tocmai fidel pentru că fiecare apelează la o traducere proprie… la un dicționar construit din clipa în care s-a născut (experiența de viață), ceea ce în sine generează unele probleme de comunicare… Uneori, una a vrut scriitorul să spună, altceva i-a ieșit în scris și în final altceva s-a înțeles.

Când lucrurile se complică… traducerea asta devine atât de subiectivă încât… încât mă întreb dacă scrisul este suficient?…

Mai jos sunt două filme scurte pe care le dau ca exemplu pentru acele situații care pot crea dificultăți de “transmitere” a unei idei sau stări de fapt

Ce vezi/auzi? –> Cum ai descrie oral sau în scris ceea ce vezi/auzi? –> Ce înțelege sau cum își imaginează cel care te ascultă/citește?

Asinas – Jennifer Townley – 2015 from Jennifer Townley

as·phyx·i·a from Maria Takeuchi

Interesant și complicat de transmis ceea ce simți prin văz și auz, nu?… Dar dacă ți-aș spune că toate componentele din primul angrenaj și punctele din al doilea sunt făcute din bezele, miros a vanilie și au o textura moale ca de gumă de mestecat?…Descrierea inițială devine incompletă și deloc exactă.

Realitatea e multisenzorială. Cinematografia e bisenzorială. Muzica e monosenzorială. Iar literatura/scrisul… e un fel de interpretare, unde organul de simț e… imaginația fiecăruia.

Gândăciuni #3

Gândăciuni #3

Când amesteci Biologia și Creaționismul iese la iveală un hibrid pseudo-științific periculos precum Bruce Lipton, care satisface pe deplin nevoia unora  de a vinde o grămadă de New Age bullshit, sau pe românește… iluzii pe pâine. Din păcate povestea asta prinde contur și pe la noi sub forma unor articole intens mediatizate pe internet ce poartă titlul: “Cercetătorii confirmă: ne putem schimba ADN-ul! Iată cum!”

Pentru amatorii de hocus-pocus scientificus, care vor să creadă (și nu să cerceteze) cum că am avea control direct asupra propriului ADN, dacă ne folosim puterea gândurilor, le redau mai jos o mică poveste.

Am întâlnit pe cineva care credea cu tărie în puterea minții umane. “Dacă un meteorit s-ar îndreaptă spre Pământ, atunci toți oamenii ar trebui să se concentreze în același timp, și astfel ar reuși cu puterea minții să-l devieze de la ruta lui” spunea acesta înflăcărat. Mi-a rămas multă vreme în minte verva acestuia, nu atât pentru ceea ce spunea, cât pentru modul în care o spunea.

Cum verifici o asemenea ipoteză?… Dacă un meteorit de proporții considerabile s-ar îndrepta într-adevăr spre Pământ, ai sta încrezător cu mâinile în sân așteptând să te concentrezi alături de ceilalți, ca să vezi dacă teoria devierii funcționează, sau ai încerca să-ți salvezi pielea cumva, sperând ca impactul să nu ducă la extincția speciei umane?!…

Cam așa e și cu ceea ce propune Bruce Lipton… E frumos să crezi în ce zice el… până când faci cancer sau până când ți se naște un copil cu vreo tară genetică.

Mai multe despre subiect găsiți aici:

Gândăciuni #2

Gândăciuni #2

Mă plimbam prin Ljubljana. La un moment dat o domnișoară începe să se agite în fața mea ținând în mână un clipboard cu o hârtie pe care scria ceva. Vreau să scap de ea și îi spun scurt:

— I don’t speak slovenian.

Domnișoara îmi dă de înțeles că e mută și că nu contează ce zic eu atâta timp cât citesc ceva de pe clipboard-ul pe care mi-l băgă sub nas…

Săraca nu vorbește, gândeam privind-o cu o oarecare compasiune. Mă uit pe hârtie… Scria ceva în engleză despre construirea unui centru care luptă pentru nu știu ce categorii oprimate… Văd și un tabel în care cineva completase primul rând.

— I don’t live here, îi spun eu crezând, ca un naiv ce sunt uneori, că fata poate strânge semnături de la localnici, pentru vreo cauză nobilă.

Interlocutoarea mea, prin câteva semne făcute în aer, îmi dădu de înțeles că nu contează nici asta…

Mă apuc să completez tabelul, apoi când ajung la ultima coloană, îmi pică fisa… Urma să donez ceva…

Mă opresc.

— I don’t have 20 euro for donation, mint eu, după ce am văzut cât donase persoana de la primul rând.

Observ cum se schimbă la față.

De teama vreunui reproș realizez că dintr-o dată îmi părea bine că e mută.  Suport probabil mai ușor o încruntătură decât câteva cuvinte tăioase…

Îi dau clipboard-ul și pixul înapoi… Fata pare dezamăgită. Eu mă pregătesc să o iau din loc. Apoi, brusc îmi zâmbi ștrengărește și înainte să se îndepărteze, parcă cu ciudă, îmi trânti într-o francezo-română cristalină:

— Olala! Puteai să te uiți și tu mai atent!…

Gândăciuni #1

Gândăciuni #1

Prima gândăciune de la care a pornit nevoia gândăciunilor este legată de relația pe care o am cu locurile care îmi ies în cale în drumul meu prin viață și modul în care ele se așează într-o matrice temporală.
Concret… trec în fiecare zi pe lângă locuri străine mie, de care nu mă leagă nimic sau poate doar întâmplarea. Unele îmi plac, pe altele le urăsc, iar marea majoritate îmi sunt indiferente. Apoi viața mă poartă pe căi nebănuite și ajung să realizezi că peste noapte unul din acele locurile capătă sens, îmi este integrat în propria matrice existențială…
Peste ani sunt ușor de recunoscut… aici m-am lovit la barbie, aici am învățat să merg pe bicicletă, aici m-am sărutat prima oară, aici am văzut cum a murit un om, aici am găsit o sumă de bani, aici m-am hotărât ce cariera voi urma, aici mi-am cunoscut perechea, aici mi-am luat casă… și cine știe… aici a fost conceput primul copil… aici… aici…. aici… până la aici mi-am găsit sfârșitul.
Ceea ce mă intrigă pe mine în toată povestea asta este lipsa de sincronicitate între unde/cum îmi imaginezi eu că se vor întâmpla anumite evenimente și unde/cum se întâmplă ele de fapt…
Am fost în locuri în care nu-mi imaginam că voi ajunge vreodată sau locuri la care alții visează o viață întreagă… dar cel mai tare și mai tare mă intrigă locurile care mă iau prin surprindere…

Gândăciuni #0

Gândăciuni #0

Simt nevoia de la o vreme să împart în acest mediu de exprimare gânduri mărunte legate de orice, dar nu de dimensiunea unei postări care presupune de multe ori un plan și poate și o documentare prealabilă.

Aruncam cu gândăciuni în stânga și-n dreapta pe Facebook și ocazional pe alte rețele de socializare… dar, ceva din fluxul tăvălug al postărilor de acolo începe să mă dezarmeze… Am impresia că orice ai spune se va pierde într-un șir de alte nimicuri ~ Vox clamantis in deserto

Acestea fiind spuse… înființez această rubrică, fiind inspirat de scurtele lui Assassin CG și de eticheta Tinei de pe blogul său numit “Biscuiți cu Dulceață”.

Update:

gândăciune = (gânduri + gândăcei) un fel de gând care îți mișună prin minte la fel ca un gândac… și nu-ți dă pace până ce nu iese la suprafață atunci când îl împărtășești cu cineva…

Hard SF vs Soft SF

Hard SF vs Soft SF

Sunt mulți iubitori de Science Fiction care nu cunosc ce înseamnă sau nu fac diferența între Hard SF și Soft SF ca grupe distincte ale aceluiași gen. Îi văd în diverse împrejurări cum încadrează cu lejeritate un Soft SF în afara genului Science Fiction sau spun despre un Hard SF că este “plin de detalii tehnice plictisitoare”.

Conform celor mai simple definiții, Hard SF-ul este o categorie de povestiri, nuvele, romane Science Fiction, a cărui subiect se concentrează asupra științelor reale (fizică, chimie, astronomie, biologie moleculară etc.), prin comparație cu Soft SF-ul care se concentrează pe științele umaniste (sociologie, psihologie, ecologie etc.). De asemenea, Hard SF-ul pune accentul pe detaliile științifice, în timp ce Soft SF-ul, pe personaje și pe firul epic.

Scriitoarea Kathrine Roid merge mai departe și combină cele două definiții:

Hard SF-ul pune accent pe științele reale, iar Soft SF-ul pe om și pe efectele asupra oamenilor.

Pe lângă subiectul cărților SF, mie îmi este foarte clar că există iubitori de Science Fiction care sunt mai atrași de partea literară a unei cărți și atunci aleg și le place să citească Soft SF, așa cum sunt și pasionați de știință care, din contră, vânează argumentația științifică și valabilitatea ipotezelor emise. Parcurgerea unei cărți este în sine un act subiectiv și relativ. Dacă vreți să vă convingeți de acest aspect, mergeți la orice club de lectură și o să vedeți cât de variate sunt opiniile cititorilor pe marginea unei cărți care a fost recent citită. Fiecare om extrage dintr-o carte ceea ce îl face să vibreze… să reacționeze la conținutul ei. Și în mare parte asta ține de experiența de viața a fiecăruia, de starea în care se afla în momentul lecturării, de vreme, etc.

Personal, sunt atras mai mult de Hard SF, lucru care se poate observa atât din cărțile care îmi plac, cât și din stilul scrierilor mele. Îmi place și Soft SF-ul, dar dacă ar fi să compar efectul celor două categorii asupra mea, aș zice că Hard SF-ul îmi face creierul să zbârnâie, pe când Soft SF-ul aleg să-l citesc ca pe o lectură ușoară, mai ales când mă simt obosit și/sau puterea mea de concentrare este la pământ.

Câteva exemple de romane SF după cele două categorii:

Soft SF Hard SF

Evident, Science Fiction-ul are o mulțime de alte clasificări/sub-genuri (vezi wikipedia), dar cea prezentată în această postare mi se pare cea mai simplă. Mai mult, consider că acele persoane care resping literatura Science Fiction (adesea din cauza unei intoxicări în prealabil cu ceea ce se prezintă drept SF la televizor) s-ar putea să găsească atractive cărțile din categoria Soft SF, mai ales dacă au pe cineva care să le îndrume către ele. De exemplu, am întâlnit pe cineva care afirma că nu agreează literatura Science Fiction, dar care după ce a trecut prin experiența lecturării lui Dune, avea sa-și schimbe total părerea despre SF.

Fie ea hard ori soft, literatura Science-Fiction de calitate trebuie să o cauți în jurul tău așa cum cauți o carte valoroasă într-un anticariat. Trebuie să dai multă maculatură la o parte până să ajungi la ea. Și… când spun “de calitate” mă refer la cea impusă de gusturile, experiența și educația fiecăruia… cea care te face să “vibrezi”…

Imagine de copertă: Mercedes-Benz

Realitatea oricărui individ, ca și viziunea sa asupra lumii în care trăiește, a ceea ce înseamnă divinul, sufletul, dragostea sau sensul vieții, sunt supuse subiectivismului, relativității, transformării și în final dispariției…

Read more
Ce spun cărțile despre noi?

Ce spun cărțile despre noi?

Am descoperit de curând într-un TED speech, un proiect realizat de doi oameni de știință (Jean-Baptiste Michel și Erez Lieberman Aiden) în colaborare cu Google. Proiectul constă în digitalizarea a peste 5 milioane de cărți din toate timpurile și analiza conținutul lor creând astfel ceea ce autorii numesc prin similitudine cu genomul uman – CULTUROM, adică informația culturală a umanității așa cum este ea reflectat în/din cărți.

Cei de la Google au făcut publice datele rezultate în urma digitalizării sub formă de informație brută (pentru cei care vor să studieze erse aspecte socio-culturale) sau prin aplicația Ngram Viewer, care te ajută să-ți faci o idee despre starea lucrurilor, când vine vorba despre anumite subiecte de interes (folosind cuvinte sau propoziții cheie).

Așadar mi-am luat libertatea de a mă juca puțin cu acest instrument alegând ca interval de timp anii 1800-2008 (maximul oferit).

Omenirea dintotdeauna a scris cărți sub influența altor cărți iar la inceputuri a făcut-o pentru a transmite mai departe experiențele trăite. Așa cum odată cu tipărirea primei cărți s-a creat un fel de perpetuum mobile ce odată pornit, a influențat umanitatea, a îndemnat-o la a experimenta și a scrie noi cărți, vă îndemn la rândul meu să vă lăsați influențați, trăgând singuri concluziile despre cum, când și de ce au evoluat lucrurile așa cum sunt azi, după ce aruncați o privire pe graficele de mai sus ori testând singuri Ngram Viewer-ul…

Rumi – Iubirea a spus

Rumi – Iubirea a spus

O carte valoroasă este o carte pe care ajungi să o cauți. Valoarea ei crește și mai mult în ochii tăi atunci când găsirea nu este ușoară.

Jalal al-Din Rumi a fost un teolog genial, un reprezentant marcant al islamismului, învățat renumit, adorator al Lui Dumnezeu și totodată unul din cei mai mari poeți mistici ai tuturor timpurilor. Acest volum cuprinde selecții din poeziile lui Rumi. Sunt aici adunate gândurile care i-au înfrumusețat viziunile și aspirațiile, ca și exclamațiile de fericire sau suspinul extatic al iluminării. “Am venit să strălucesc” a spus Rumi, iar când citești versurile lui uiți de limitările pe care le ai. Nu mai rămâne nici un singur strop al inimii tale care să nu vibreze de fericirea trezirii la realitatea celei mai profunde frumuseți, nu mai ești omul obișnuit al unui orizont mărginit, ci scânteierea vie a celui care își recunoaște înțelepciunea. Poezia lui nu este pentru minte, ea este respirația vieții care într-o clipă de adevăr te duce la întâlnirea cu tine însuți. Versurile sunt autobiografice în sensul în care, vorbind despre sufletul misticului, vorbesc despre viața sa.

Simona Trandafir

 

Știi ce ești?
Ești un manuscris al unei scrisori divine,
Ești oglinda care reflectă o față zeiască.
Acest univers nu este în afara ta.
Privește în tine;
tot ceea ce vrei să fii
Ești.

[Rumi – Iubirea a spus… (întregul poem)]

 

 

Despre sinucigașii pe care îi urăsc…

Despre sinucigașii pe care îi urăsc…

Există o categorie anume de sinucigași care mă înfurie la culme. Ăia care vor să atragă atenția asupra lor însă sunt suficient de lași cât să nu-și ducă la bun sfârșit imboldul. Ei vor doar să fie salvați…

* * *

Universul asta s-a chinuit să te screamă după o evoluție de 13.798 ± 0.037 miliarde de ani și tu în ignoranța ta vrei sa-ți iei zilele doar pentru că “nu te înțelege lumea” sau pentru că “te-a părăsit iubitul / iubita” sau pentru cine știe ce alt rahat cu ochi ți-ai mai imaginat tu ca motiv demn de sinucidere.

Să nu uitam că în încercarea asta a ta există șanse mari să rămâi cu sechele pentru restul vieții… Da!… Vei fi salvat… dar asta, la fel de bine, poate presupune imobilizarea la pat și dependența de niște nefericiți, care întrucât, bun sau rău ești al lor, iți vor acorda atenția aia pe care o căutai, sub formă de supe calde prin vreun tub și schimbat de pamperşi.

Ce zici?… Că nu mai suporți?… Că e dreptul tău să alegi ce faci cu viața ta?…

Ei bine nu sunt absurd… Dacă vrei să o faci… FĂ-O DRACU’ CUM TREBUIE!!!… Fă-o cu spectacol… Fă-o cu stil… Fă-o memorabil… Fă din eveniment scopul vieţii tale… Un act al perfecțiunii…. Un lucru premeditat până la ultimul detaliu…

Nu știu!… Ia o drujbă, pune-o în mijlocul sufrageriei… tapetează-ți pereții cu propriile organe și asigură-te că înainte ai lăsat ușa deschisă la apartament cu un mare afiș cu săgeată, pe care să scrie cu litere de-o șchioapă “Artă Contemporană”.

Sau, inventează un instrument precum doctorul Joseph I. Guillotin care a cerut în 1789 introducerea utilizării ghilotinei, pentru a pune capăt execuțiilor crude anterioare, în care călăul nu reușea deseori decapitarea la prima încercare. Eventual ceva care să te lichefieze… sau care să te pulverizeze rapid… un acid… un laser… sau o combinație, ceva… Fii creativ!… Poți să faci testul final chiar tu!… Şi mai știi cum dă norocul peste tine, de rămâi în posteritate ca inventator de seamă, chiar dacă trecerea ta în cărțile de istorie s-a făcut inundând vecinii cu propria zeamă?!…

Sau, du-te la război… Du-te, bate-i pe toți… Ori mergi în zonele afectate de cataclisme, salvează câțiva amărați… Post-mortem o să devii erou și nimeni nu va știi că în realitate ai fost un afurisit de sinucigaș…

Te-ai saturat de lumea asta?… Nu te regăsești în ea?… Ești sociopat?…

Perfect, am o soluție și pentru asta!… Uite… Natura te așteaptă cu brațele deschise… Ia exemplul lui Victor.

Victor a lucrat în portul fluvial din Krasnoyarsk, iar la vârsta de 47 a decis că lumea modernă e viciată și nu e pentru el. El a lăsat totul și a mers în pădurile îndepărtate ale Siberiei, în căutare de singurătate și armonie. Trăieşte de zece ani într-o colibă ​​mică de pe malul râului Enisei. Hrana sa este compusă din peștele pescuit din râul Enisei, ciuperci și fructe de pădure. Când vrea să se distreze, citește din Biblie.

* * *

Până și poveștile sinucigașilor înarmați… Da-da!… Ăia care își iau zilele după ce mai întâi curăță de pe fața pământului pe toți cei cărora le-au împrumutat cărți sau cartonașe cu pokemoni, ce nu le-au fost mai apoi  returnate… Până și astea mi se par mai verosimile decât tentativele de suicid acaparatoare de atenție!…

Așadar, nu te omorî, lașule… Stai aici cu noi, fii masochist, chinuie-te așa cum facem toți… Dă din coate, zbate-te!… Arată că poți să faci și tu ceva pe lumea asta…

Poți să începi prin a fii un nesuferit, dacă nu știi cum, iți spun eu… începe prin a face zile fripte unora… E și asta o alternativă de luat în seamă!… Dar atenție nu consuma aerul degeaba. Fă-o cu cap!… Dacă mai ai!…

Povestea lui Victor și alte fotografii: http://moimir.org/sibirskij-otshelnik

La ce îți mai trebuie televizor când visezi așa ceva…

Eram în bucătăria proprie… Încercam, la o cafea, să-mi conving mentorul de vreo 73 de ani, să-mi accepte teza. O teză… cu prea multe ipoteze și prea puține dovezi. Îmi expuneam raționamentul sperând, cumva, că asta o va convinge să îmi susțină mai departe ideea.

Zgomotul puternic de motoare, venit de afară, m-a făcut să-mi întrerup discursul. M-am ridicat în picioare pentru a vedea mai bine pe fereastră…
Două perechi de aeronave erau angajate într-o urmărire haotică. Urmăritorii erau plini de armament, aeronavele urmărite păreau civile. Rachetele au zburat la sigur… Exploziile s-au auzit de îndată, urmate de exclamațiile vecinilor care priveau și ei intrigați toată scena… Aeronavele greoaie s-au întors necontrolate către zona populată, plină de blocuri… Undeva în apropiere s-au prăbușit zgomotos, distrugând totul în calea lor. Suflul de aer încărcat cu bucăți de fuzelaj și moloz s-a năpustit asupra ferestrei… Nu am avut timp să rostesc decât…
– Pe burtă!…

Mă crucesc cu două mâini…

Azi… m-a plesnit singurătatea…
– Unde te-ai pitit până acum, curvo?!…
Mi-a zâmbit șăgalnic…
– În spatele tău… Mă crucesc cu două mâini… de tine, de mine, de tot ceea ce vine…
–  Ahh… Moarteo să mori tu!… Eu mai am de chinuit…
Și-a tras încet roba neagră peste coapsa dezvelită… Era atât de senzuală… M-a sărutat pe obraz… apoi a dispărut…
–  Mă voi întoarce… se auzi doar o șoaptă în urma ei…

Întrebările capcană…

Pentru a accepta realitatea, spun psihologii, ne place să fim mai degrabă mințiți decât să ni se spună mereu adevarul în față. Ne creăm lumea noastră proprie în care toate sunt frumoase, perfecte, roz… dacă ne chinuim puțin și avem și imaginație putem vedea chiar și unicorni, sirene, prinți pe cai albi, zâne, moși crăciun, s.a.m.d.

Dacă informațiile percepute din mediul înconjurător sunt procesate de creierul nostru doar în proporție de 20%, iar 80% sunt proiecții bazate pe trăirile anterioare (asta așa ca un fel de adaptare la mediu, necesară în a ușura cumva procesarea realității), este de la sine înțeles că fiecare în lumea lui este un fel de magician…

Hocus-pocus… 5 oameni diferiți asistă la un eveniment… 5 interpretări diferite… 5 viziuni diferite… Se întâlnesc la granița normalului unde în urma comunicării cad de acord că “unicornul” nu era real pentru că asta ar însemna să fie condamnați de semeni, la nebunie… și atunci emit ipoteze și/sau creează constructe logice de genul:

– Clar suntem la “camera ascunsă” și cineva ne face o farsă…

Însă, atunci când evenimentele se desfășoară în doi… pfff realitatea capătă conotații magice… eu și ea/el… Noi și lumea noastră… Fericirea noastră… Ne vrăjim reciproc și… ce iese în afară nu mai contează… Combatem pe toată lumea, demontam proiecții exterioare și ne apăram cu orice preț fericirea… Fericirea creată de noi, în mintea noastră… tradusă în urma unui acord tacit:

– Spune-mi doar ceea ce vreau să aud…

Câți dintre noi nu au ocolit întrebările capcană… acele întrebări care presupun înfruntarea directă a unor adevăruri… Cele care te fac să-ți spui în sine „nu vreau să știu treaba asta”… căci de fapt știi că e adevărată sau ce se află în spatele ei și mai știi și că o confirmare te va obliga să iei atitudine… să demarezi cumva procesul autodistrugerii realității tale… comode… frumoase… la care ai muncit atât de mult…

Uneori când ajungem în situația de a le pune, știind că sfârșitul atârna de un răspuns, nici măcar nu avem curajul să ne uităm în ochii celuilalt… pentru că orice ar spune e fals… l-ai putea citi… și îndoiala nu e o cale de scăpare…

Ne place atât de mult să ne apărăm fericirea iluzorie încât uneori puși în fața adevărului îl negăm cu vehemență:

– Nu, nu e adevărat. Trece printr-o anumită perioadă. El/ea nu este așa… Sigur te înșeli sau ți s-a părut ție ceva… Clar mi-a scăpat mie ceva și el/ea este de fapt un sfânt printre oameni…

Începi chiar să te învinovățești…

– Cum am putut să cred asta… să îl/să o suspectez de așa ceva?… Ce monstru de om sunt!… N-o să fiu niciodată fericit/ă dacă mă port așa…

Majoritatea oamenilor trăiesc aceste lucruri inconștient… însă, mai sunt și unii cu un simt aproape pervers al realității … care după ce au trecut prin mai multe încercări ale vieții, nici măcar nu se mai amăgesc să respingă adevărul. Ajung doar să se târguiască în sine pentru binele celuilalt. Adesea acești oameni au curajul să-l privească pe celalalt fix în ochii, ca niște adevărați masochiști sentimentali ce sunt, și-l roagă șoptit în gând:

– Te rog!… nu-mi spune ce nu vreau să știu… Nu-mi confirma ca ești câine sau curvă sau tot ceea ce se poate imagina mai urât despre tine… Nu-mi demonstra că ești un om slab… Nu-mi spune ceea ce știi că mă va sfâșia, doar ca să te eliberezi de vină… Te rog minte-mă!… și dacă tot o faci, pune-ți mintea la contribuție. Găsește ceva care să mă convingă… care să mă farmece și care în final să mă facă să mă îndoiesc de intuiția sau instinctul meu… Nu-mi sfida inteligența… Minte-mă dracu’ frumos!…

Parfumul ca o armă…

Se întâmplă uneori ca în lift, pe stradă, într-un loc neașteptat să fim loviți de adierea surprinzătoare a unui parfum care are rolul de a ne năuci instantaneu și de a ne face să proiectăm în câteva fracțiuni de secundă, gânduri dintre cele mai intense asupra purtătorului sau a sursei.

Nu e de mirare că un asemenea stimul are rolul de a ne deconecta atât de ușor de la realitatea înconjurătoare, de vreme ce evoluția a alocat in creierului cordatelor superioare, o arie semnificativă simțului olfactiv…

Așadar, e simplu… vrei să faci dragoste nebună… îmbracă-te cu un parfum care să-l facă pe celalalt să te devoreze la propriu… ceva care să-i debusoleze glandele salivare cu un mesaj de tipul: “dacă mă vei mușca încet vei descoperi că sunt dulce precum vanilia sau ciocolata ori gustoasă precum pepenele galben sau pâinea caldă, etc.…”. Vrei în schimb să fii o acritură… Da-ți cu parfum cu o notă de citrice… care poate să transmită: „o să ți se facă în curând sete … du-te mai bine de caută apă…, oricum ai dinții strepeziți și mai devreme sau mai târziu o să te strâmbi… cică, de plăcere…”

Vrei în schimb să ucizi?… Atunci joacă-te!… caută acel parfum în care se citesc mesaje contradictorii… „te doresc / te resping, mângâie-mă / lovește-mă, salvează-mă / chinuiește-mă, etc.”… Acel amestec care de fiecare dată e altceva… Azi e caramel… Mâine e făină… Poimâine, flori de regina nopții… Un același parfum (și credeți-mă că exista așa ceva…), care își schimbă compoziția volatilă și veleitatea perceptivă în funcție de starea ta, sudoarea ta, feromonii tai… Apoi… lasă-l pe prosoape… în așternuturi… pe hârtiile de la birou… prezența ta va dăinui acolo unde tu nu mai ești…

Parfumul în esență este o armă care transformă… Se întâmplă de câteva ori în viață ca peste ani și ani să te trezești într-un loc nou… străin… simți un parfum anume și te întorci brusc să privești în spate ca și cum cineva ți-ar fi șoptit ușor la ureche „Sunt aici!…”. Debusolat nu găsești pe nimeni, însă, parfumul te aruncă ca o mașină a timpului în trecut și te face să deschizi uși din creierul tău a căror cheie ai aruncat-o demult… Îți transportă brusc, în prezent, sentimente și senzații care adesea te înfioară…

Oricât de mult ai încercat sau ai fost nevoit să-ți uiți trecutul, amprenta unui parfum face parte integrantă din cortexul tău… El vine cu o serie de interconexiuni neuronale unice de care nu devii conștient decât la un nou contact… Asocierile create sunt unice și subtile… Senzația este unică și nu poate fi adesea reprodusă prin cuvinte…

Este surprinzător cum poți schimba percepția cuiva asupra realității, cu un parfum… Nu orice parfum… unul amestecat cu tine… Unul care iți poartă semnătura: „M-am contopit cu tine… de acum încolo… nimic nu va mai fi la fel… toată experiența trăită împreună o vei păstra într-un cotlon al minții… a cărui cheie va fi parfumul meu… lăsat în urma mea… în lift, pe strada, într-un loc neașteptat… oriunde pașii tăi te-au călăuzit pe urmele lăsate, în locuri sau prin oameni care sunt dați anume să-ți amintească de mine…”

Cine ești și care este rolul tău în viața mea?…

Oamenii din viața ta… îi primești cadou sau îi întâlnești… și asta… voit ori accidental…

După o vreme iți faci un fel de automatism de explorare, nu mai lași lucrurile să fie chiar așa întâmplătoare și începi să cauți să cunoști oamenii care vor știi să-ți răspundă (direct sau nu, conștient sau nu…) la întrebarea “care e rolul tău în viața mea?” altfel decât “sunt pasager” sau “sunt un spectator rătăcit”…

Cu unii ieși la o cafea… îți zâmbesc… îți șoptesc povestea lor… te ating ca să îți simtă  energia și te caută prin viețile anterioare sau cele viitoare.

Cu alții cari mobilă, renovezi casa, ștergi petele de sânge de pe covorul din dormitor… îi ajuți să se integreze în propriul destin… faci parte din el…

Alții aleg să-ți fie doar instrumente… „instrument de șut în fund corector”, „instrument de masturbare asistată”, „instrument comparativ  așa da / așa nu”, „instrument bun la toate”…

[…]

Dintr-o anumită perspectivă poți vedea lucrurile în felul următor…

Forfotă mare, sentimente contradictorii, toată lumea e cumva implicată… Tu în centrul sălii de operații… Toți “modelatorii” tăi sunt aproape… Unii stau afară ca să fumeze, alții privesc prin glasvand, alții sunt opriți la intrare. Unii stau în sala de operații pe margine, vorbesc între ei, au morgi triste, alții se plictisesc și cască… unii chiar chicotesc își dau coate sau arată ostentativ cu degetul spre măruntaiele tale expuse și vulnerabile.

La masa de operații mai mulți chirurgi se chinuie de zor să te salveze. Un preot se roagă pentru sufletul tău undeva în apropiere. Asistentele sunt de mare ajutor… Toate acestea în timp ce  anestezistul subtil încearcă să te omoare.

[…]

Când un om se uită pierdut în tine, nu-l întreba “ce e?”…

El s-ar putea să caute răspunsul nerostit la întrebări precum:

– Cine ești?
– Care e rolul tău?
– Ești cumva anestezistul?…

Ucigașii de bunici!…

Inevitabil fiecare dintre noi  a cunoscut cândva un ucigaș de bunic

– Dar ce e un ucigaș de bunic, vă veți întreba?…

E simplu…. Este acel om de care te îndrăgostești  nebunește și cu care te aventurezi  la un moment dat într-o relație cu speranța că într-o bună zi vei dori să o fructifici cumva în mai mult. Și stai cu omul ală luni și chiar ani încercând să-l cunoști și apoi să-l aștepți să ia la rândul său o hotărâre, să vă trăiți viața frumos, să mergeți pe un drum comun, să vă luați eventual o casă la care să plătiți rate până vă sar ochii din cap, să întemeiați o familie cu cățel, pisică, gândaci de bucătărie și vecini nesuferiți,  să aveți copii care să vă ridice din când în când nivelul de adrenalină cu cele mai negândite năzbâtii și de ce nu să trăiți fericiți până la adânci bătrâneți, când… cu și mai mult fără dinți în gură, nu vă mai rămâne decât să repetați experiența vieții comune, în poveștile spuse nepoților…

Şi aștepți după omul asta… visând la rate, căței, gândaci de bucătărie și cai verzi pe pereți…  și aștepți… și tot aștepți… și timpul trece pe lângă tine… și într-o bună zi satul/ă de atâta așteptat renunți… și o iei de la zero… cu un altul… poate mai breaz, poate mai altfel…

Pe parcurs însă, ajungi să-ți dai seama că vei fi un părinte bătrân… și mai grav… că șansele tale de a te bucura de calitatea de bunic au scăzut drastic!…

Ți-ai irosit viața lângă oameni care au ales să-și sinucidă bunicii ce puteau fi… fără să te întrebe dacă tu iți dorești sau nu această calitate.

Toți acei oameni care ți-au mâncat timpul în relații sortite pieririi datorită lipsei maturității emoționale sau a asumării unor responsabilități sau a… n la puterea a 10-a motive… sunt ucigașii bunicului din tine…

Și dintre aceștia, cu siguranță unul sau doi sunt cei mai grozavi ucigași… Ucigași cărora parcă ți-ar plăcea să le strigi în față cu patos:

– Ucigaaașuuuleeee!… Huuuăăăăă!…

Inteligența doare!…

Se presupune că dacă ești un om inteligent și ai capacitatea asta mintală, oarecum profetică, de a prevedea lucrurile înainte ca ele să se întâmple… ar trebui cumva să fii un om fericit!… Cumva ai ști de ce să te ferești și ți-ai alege astfel un drum sigur prin viață. Din păcate nu este așa… acei oameni sunt cei mai nefericiți… căci oricât de mult s-ar strădui ei… să îndrepte calea firească a lucrurilor, se va găsi întotdeauna câte un prost care le știe el pe toate… inclusiv cum e mai bine… Și stai și te uiți la inid și-ți dai seama că oricât ai încerca să-l previi, el se va încăpățâna tot mai mult să ajungă în acea situație în care iți va spune:

–  Ai avut dreptate!…

O da!… Cât de fericit pot fi că am avut dreptate și tu ești ceea ce ești și oricâtă dreptate aș avea eu… nu te pot schimba…

Poți opri un sinucigaș adevărat de la a se sinucide?…

Alegerile care iţi schimbă destinul…

Îmi place adesea să sorb dintr-o cafea… în vreo cafenea cu Wi-Fi, până ce îmi moare bateria telefonului… În general sunt oarecum rupt de realitatea înconjurătoare, însă azi… n-am putut să ignor zgomotul strident al unei monede, care tot cădea pe podeau de lemn.
În fața mea o “doamnă office”, peste 40, părea la o prima vedere că butona de zor la notebook-ul său…
Când moneda a căzut a treia oară… mi-am propus să stau la pândă…
Doamna zgomotoasă dădea cu banul… nimic spectaculos… o monedă de 10 bani…

– O fi având de luat vreo decizie importantă, mi-am zis în gând…

Și moneda se tot lovea de podea în fel și chip… Cap sau pajură, din două, din trei… din o mie… Era clar ca doamna cu pricina cerșea suportul providenței…

La final… a pupat de trei ori ecranul notebook-ului, s-a ridicat și a plecat fericită…

[…]

Penultima oară când am dat cu banul… n-am ales “semnele”… și apoi mi-am schimbat destinul ireversibil… Ultima oară însă le-am ales… și a fost al naibii de chinuitor pe moment… însă alegerea a fost compensată mai apoi de un “bine” pe termen lung!…

Apoi am ales să nu mai aleg astfel…