Blogosfera SF&F

Blogosfera SF&F

BSFF este un proiect inițiat de bloggărița Georgiana Vlădulescu ca urmare a unui panel susținut la Romcon-ul din 2016. La acest panel am participat și eu alături de Silvia Penciulică, Liviu Szoke, Siviu Mihai Gheorghe, Ileana Andreea Drop, Lucian Dragoș Bogdan și Georgiana Vlădulescu (Live 1, Live 2).

Conform descrierii grupului cu același nume de pe Facebook, membrii acestui proiect aleg lunar o carte din sfera SF&F semnată de un autor român, o recenzează și o publică simultan (pe blogurile lor), în a doua miercuri a fiecărei luni, la ora 10:00.

E suficient să ajungi pe una dintre recenziile BSFF ca să obții toate celelalte recenzii, pentru că fiecare participant adaugă la sfârșitul postării linkuri către celelalte recenzii.

În momentul de față, în acest proiect sunt implicate următoarele bloguri: Cu mintea la SFFan SFAssassin CGNantan LupanJurnalul unei cititoar și Catharsis Writing.

Scopul acestui demers este evident – promovarea în spațiul on-line a autorilor români de SF&F. Iar pe lângă acesta mai are și un efect secundar, destul de important și anume feed-back pentru autori. De exemplu, dacă citești în patru din cinci recenzii, păreri negative… e clar că în cartea ta ceva ce nu merge. Bloggării din BSFF sunt darnici și iți spun și ce anume scârțâie (lucru pe care de obicei îl face un editor).

De fapt e cam ce se întâmplă la un club de lectură numai că aici ai ocazia să auzi părerile celor prezenți chiar dacă nu ai ajuns la club.

Pe de altă parte trebuie menționat că oamenii ăștia nu se influențează reciproc. Fiecare citește cartea în 3-4 săptămâni și toți își spun părerea în același timp. Cartea aleasă este una pe care niciunul nu a citit-o înainte. Într-o lume ideală treaba asta ar trebui să existe în formă restrânsă la nivelul fiecărei edituri respectabile sau ca entitate de sine stătătoare remunerată corespunzător.

Deși am fost cooptat în proiect de la bun început, am ales să nu dau curs invitației de a participa în forma prezentată mai sus întrucât recenziile mele în calitate de autor debutant ar putea fi percepute drept invidie, conflict de interese, atac la adresa concurenței sau mai știu eu ce.

Alegând “poteca de aur” a autorilor, nu mai pot fi totodată și un consumator inocent de literatura SF. Cel puțin nu în ceea ce privește creațiile scriitorilor români de SF&F. Cei mai mulți îmi sunt amici, iar stilul ori subiectele alese în scrierile lor, nu-mi plac din start… Mi-e teamă să nu mă contaminez cu ideile lor, ori și mai grav să încep să scriu ca ei…. Glumesc, evident!…. Până la urmă nimic nu e nou sub soare și o poveste bună poate fi spusă în o mie de feluri…

————————-

Scriam rândurile de mai sus azi de dimineață. Între timp am văzut că mai mulți autori, editori sau simpli cititori s-au sesizat cu privire la ultima recenzie BSFF. Am mai văzut și cum unii autori își dădeau cu părerea despre cât de praf era ultima carte recenzată sau cum BSFF ar trebui să facă una sau alta. S-o spunem p’aia dreaptă… Autorii vor susține acest demers până când vor primi o recenzie negativă la o carte de-a lor… Apoi…

 

Photo: Dave Bleasdale
CosmoCaixa Science Museum

CosmoCaixa Science Museum

Atunci când mi-am propus să vizitez CosmoCaixa Science Museum îmi imaginam că voi avea ocazia să văd varianta barceloneză a Muzeul Național de Istorie Naturală “Grigore Antipa” din București. Am realizat încă de la început că lucrurile sunt puțin „altfel“ când am observat că sunt întâmpinat de un submarin în mărime naturală amplasat în fața muzeului, iar la intrare mă așteptau Darwin și Einstein (replici și ele în mărime naturală) pentru un selfie memorabil.

Partea cu selfie-ul nu e o fiță ci o invitație. Existau semne pe podea care îți arătau că din punctul X se poate face cel mai bine o poza normală iar din punctul Y iese cel mai bine un selfie. De asemenea, tot pe podea se găseau și dungi de diferite culori, exact ca în spitalele de urgență, care te duceau ca firimiturile lui Hansel și Gretel în diverse arii de interes fără să fii nevoit să memorezi vreo hartă a muzeului.

Un alt lucru interesant la intrare era imensitatea zonei destinate vestiarelor (unde puteai să-ți lași lucrurile în siguranță) și faptul că parterul era considerat nivelul 0 din cele -5 pe care aveam să le vizitam sub acesta, întreaga clădire fiind situată pe un versant.

Printre curiozitățile acestui muzeu aș mai menționa faptul că el este patronat de o bancă locală – CaixaBank și că se adresează științei în general, chiar dacă partea naturală (biologia) predomină. Spre deosebire de Antipa mi se pare că muzeul de față îmbină mai bine științele naturale în așa fel încât fie că ești biolog, fizician, arhitect sau simplu elev care dorește să înțeleagă măreția Naturii vei fi atras de exponate în egală măsură.

Astfel, dacă ajungeți vreodată prin Barcelona și doriți să vă petreceți o jumătate de zi (sau chiar o zi întreagă sâmbătă și duminică) într-un loc mai mult decât interesant, mergeți la acest muzeu și nu ratați următoarele:

  • Arborele vieții – o hală imensă în formă de spirală în mijlocul căruia se găsește un arbore amazonian în mărime naturală.
  • Replicile foarte reușite după Australopithecus sp. și Homo neanderthalensis sp. și toată zona destinată evoluției speciei umane.
  • Toate sistemele de la nivelul -5 care explică elementele de fizică prin exemple (vezi filmulețele de la sfârșitul postării) pe care le poți regăsi în natură sau care sunt demonstrate pe loc prin tot felul de mecanisme interactive. Dacă aș fi avut acces la astfel de exemple/mecanisme în școala generală poate că aș fi fost mult mai atras de fizică decât eram la vremea respectivă.
  • Reproducerea în mărime naturală (ocupa 1/3 din muzeu) a unei secțiuni de pădure amazoniană. Și nu orice secțiune, ci una inundată, unde găseai, pești, capybara (cea mai mare rozătoare), un crocodil, broaște țestoase, păsări etc. Un adevărat ecosistem, ce mai…
  • Colecția de insecte încastrate în chihlimbar (strămoșii insectelor din zilele noastre).
  • Proiecțiile 3D de la planetariu.
  • Cantina. Mâncare cât poți duce, bună și sănătoasă pentru o sumă modică.
  • Magazinul de suveniruri care e totodată și librărie, de unde poți pleca cu un suvenir educativ.

Mi-a plăcut foarte mult muzeul și în urma vizitării lui am rămas cu senzația că spaniolii investesc în educarea noilor generații și în promovarea științei mai mult ca noi. Un român care locuiește de 14 ani printre ei spunea despre spanioli că sunt foarte practici. CosmoCaixa Science Museum este un exemplu în acest sens.

AeroNautic Show 2015

AeroNautic Show 2015

După ce am ratat, în trecut, vreo două show-uri aviatice, care au avut loc pe Lacul Morii, mi-am promis să fiu mai atent la astfel de evenimente. Astfel, cum am auzit de noua mișcare de trupe din zonă (chiar dacă și de data asta a fost tot din scurt) m-am dus să văd despre ce este vorba. Asemenea activități sunt organizate de Primăria Sectorului 6 alături de diferite organizații de profil (armata, școli de pilotaj etc). Și… cum toată lumea îl urăște pe primarul invizibil al acestui sector – Rareș Mănescu (mai ales după penele de apă caldă și de curent datorate lucrărilor de la metrou, a Parcului Moghioroș și a altor năzbâtii în care nu se implică deloc, pentru că e… așa cum spuneam… INVIZIBIL), mă gândesc că ăsta ar fi motivul pentru care nu duduie vestea unui asemenea eveniment peste tot prin cartier și dincolo de el și te trezești așa pe suta de metri că afli de la nu știu cine că pe acolo s-ar plimba niște avioane, așa cum mi s-a întâmplat mie în trecut.

În fine… poate sunt eu prea subiectiv pentru că îmi plac avioanele (cândva doream să mă fac aviator) sau din cauza legăturii emoționale pe care o am cu Lacul Morii (rămășitele tatălui meu au fost dintre cele strămutate pentru a se construi acel lac de acumulare), însă lăsând la o parte trigger-ii mei personali, cred că e vremea să se investească în acest lac mai mult decât s-a făcut până acum și organizând astfel de evenimente consider că e un început numai bun pentru a atrage investitori și mai multă implicare din partea Primăriei Capitalei și a celei de sector. Puțin mai multă mediatizare n-ar strica!…

Am avut norocul de am aterizat lângă doi moși simpatici dotați cu aparate de fotografiat semi-profesioniste și cu multă experiență în domeniu, care traduceau și dădeau o nouă perspectivă bâlbelor comentatorului oficial (acesta era un nene care prezenta modelul avioanelor și piloții ce le pilotau ori cascadoriile care aveau loc, exact ca în sport). Fiecare comentariu oficial era urmat de unul avizat care începea cu “E pe dracu’… ” și se termina cu “…. ar trebui să notăm undeva ce prostii scoate ăsta pe gură!…“. Comentatorul oficial nu era chiar varză, însă din cauza emoțiilor mai încurca borcanele… iar moșii cârcotași, de abia așteptau scăpările ca să discute pe marginea lor.

Eu am stat cuminte și am căscat ochii la tot ce zbura deasupra lacului, cu o ureche la comentatorul oficial, cu cealaltă la moșii mei și chiar dacă muream de sete la un moment dat, nu m-am clintit din loc de teamă să nu mai ajung înapoi la buza lacului din pricina îmbulzelii.

Mai jos câteva poze din cele realizate de mine în care îi puteți vedea și pe moșii cârcotași (uitați-vă după un nene 1,5 m cu ochelari Ray-Ban Aviator).

Pagina de Facebook a evenimentului: facebook.com/aeronauticshowpage

Confluențe: Epigenetică și Misticism

Confluențe: Epigenetică și Misticism

Text publicat în Revista Fantastica – Nr.1/Primăvara 2015

La sfârșitul secolului al IXX-lea, în fosta URSS a trăit un medium, pe numele său E. Frenkel, care credea cu tărie că deține puteri supraomenești. Acesta era de părere că în condiții extraordinare ce implicau o amenințare directă asupra organismul său, toate rezervele acestuia vor intra în acțiune.
Tipul ăsta de gândire i-a adus până la urmă moartea, în septembrie 1989. După ce mai întâi și-a testat ”forța psihică” pe o bicicletă și apoi pe o mașină, pe care chipurile le-ar fi oprit cu forța minții sale, s-a gândit să treacă la un alt nivel, încercându-și puterile imaginare… cu un tren. Ce a rezultat este lesne de imaginat.

Frenkel nu a fost primul și nu va fi nici ultimul idealist care încălcă regulile de bun simț ale supraviețuirii pe această planetă, urmându-și credința sau obsesia.

Am folosit acest exemplu pentru a descrie într-o manieră dramatică potențialele efecte ale unei meme, oarecum similară – o idee care este preluată de tot mai mulți oameni ca într-o epidemie, – proces care are loc de câțiva ani în lume și recent pe plaiurile mioritice.

Această memă se referă la credința în capacitatea unei persoane de a-și modifica ADN-ul cu ajutorul gândurilor…

Există adepți ai aceste teorii, printre care și medici, care observând anumite procese epigenetice, (precum E. Frenkel, care a conchis că a putut opri o bicicletă și o mașină fără să ia în calcul posibilitatea unor coincidențe sau a altor procese aflate la mijloc), se apucă și vând oamenilor iluzia autocontrolului genetic bazat pe starea de spirit și gândurile adepților acestor idei. Surprinzător există o mulțime de creduli la mijloc iar „personajele” care promovează acest curent de gândire, deși sfidează regulile de bun simț ale vieții pe această planetă, ajung de devin chiar faimoși.

Epigenetica este un subdomeniu al geneticii, care studiază variațiile trăsăturilor celulare și fiziologice care nu sunt cauzate de schimbări în secvența de ADN.

Pe scurt, lucrurile stau cam așa… Materialul genetic al unei celule se prezintă sub diverse stări, în funcție de stadiul de dezvoltare și metabolismul celulei. El se regăsește în nucleu și în mitocondrii. Totalitatea materialului genetic al unei celule reprezintă o copie geonomică. Întrucât aproape fiecare celulă din organism are o specializare bine definită, materialul genetic prezent în aceasta este „activat” în funcție de nevoile celulei, respectiv de specializarea sa.

Cu alte cuvinte, dacă luăm ADN-ul din două celule cu specializări diferite (de ex. un neuron și o celulă hepatică) vom observa că la un tip celular (neuronul) doar anumite gene din copia genomică sunt active iar la celalalt tip celular (celula hepatică) alte gene sunt active, Pe lângă aceste gene mai sunt și gene care nu sunt active la cele două tipuri celulare sau gene comune care sunt active la ambele tipuri. Ca o celulă să existe în deplinătatea funcțiilor ei, nu e necesar ca întreg genomul să fie activat (transcris)/funcțional.

Prin activare se înțelege ca este vorba de un număr limitat de gene care sunt supuse decodificării transnaționale – proces din care rezultă, în genere, produși proteici necesari în metabolismului celular. Specializarea celulelor implică produși proteici diferiți și deci cum spuneam și mai sus sunt activate gene diferite.

Mai e un detaliu tehnic care trebuie menționat aici. ADN-ul se regăsește într-o celulă, complexat cu proteine numite Histone, care au rol în compactarea și împachetarea sa în cromozomi (starea în care se găsește ADN-ul atunci când are loc diviziunea celulară). Mecanismul enzimatic celular recunoaște genele care trebuie decodificate în anumite proteine după aceste Hisrone care adesea au un semnal biochimic atașat (o grupare metil, acetil etc.).

Epigenetic_mechanisms

 

Ca teoria autocontrolului genetic mental să funcționeze, ar trebui ca o persoană să găsească cumva o modalitate prin care gândurile sale să adauge sau să elimine aceste semnale atașate de Histone, activând și dezactivând astfel după bunul plac ce gene dorește.

Ceea ce nu cunosc credulii acestei teorii este stadiul actual al cunoștințelor despre genomul uman.

În momentul de față avem secvențiat tot genomul uman, adică știm cam care este secvența să compusă din cele 4 nucleotide – Adenina, Guanina, Citozina și Timina. Mai știm și pentru ce produși proteici codifică aceste secvențe după traducerea codonilor de câte trei nucleotide în aminoacizi. Avem deci o hartă cu regiuni codificatoare și regiuni necodificatoare și încetul cu încetul încercăm de aproape un deceniu să umplem aceasta hartă cu etichete prin care practic o facem mai pe înțelesul nostru. Aceste etichete virtuale sunt un fel de legendă a secvenței geonomice care ne permit nouă să ne orientăm pe harta genomului (de exemplu notăm o anumită secvență ca fiind o genă care e responsabilă de un anume lanț enzimatic, care dacă este dezechilibrat generează o anumită boală s.a.m.d.).
Ceea ce nu știm noi în momentul de față e cum interacționează produșii genelor în anumite contexte celulare.
Avem 25.000 gene în genomul uman care codifică pentru sute de mii de produși proteici. Un calcul simplu ne arată ca o genă poate codifica pentru mai multe proteine (o proteină este compusă din lanțuri proteice care pot fi produsul mai multor gene)

Ca să înțelegem interacțiunile care au loc la acest nivel avem nevoie de calculatoare performante pentru că mintea umană e incapabilă să rețină sau să lucreze cu o cantitate atât de mare de informație. Grație acestora, aproape în săptămânal, se fac noi descoperiri in silico observându-se noi roluri ale unor gene, prin acțiunea produșii lor de sinteză și deci o înțelegere mai bună a mecanismelor celulare cu implicații în medicină sau pur și simplu în înțelegerea funcționării materialului nostru genetic.

Cum creierul uman actual are limitele sale singurele explicații prin care controlul genetic mental s-ar putea realiza ar fi de natură mistică… un control subconștient… care ar explica cumva ideea de corp marionetă manevrat de ceva din exterior. Un păpușar, poate, care ne crează destinul existențial în acesta fiind inclus și cel la nivel genetic.
Sau… Ar mai fi o cale… prin comportamente ce ne influențează dieta și implicit metabolismul (însă și această abordare cuprinde o plajă limitată și nespecifică de modificări care pot apărea după o lungă durată).

Așadar, a crede că poți să-ți modifici conștient sau nu structura genetică este echivalentul lui a crede că poți cu puterea gândurilor să modifici vremea sau de ce nu… a crede că poți opri un tren care se îndreaptă spre tine.

Sunt mii de oameni care sunt chinuiți de efectele mutațiilor. Adică acele modificări în structura unei gene care îi dereglează funcționarea normală inactivând-o sau activând-o când nu trebuie. Efectele se văd prin tarele genetice pe care victimele lor trebuie să le suporte toată viața. Acești nenorociți de soartă… De hazard… De jocul șanselor ar fi primi care ar încerca să pună în practică teoria prezentată în acest articol. Dacă ar fi reală, evident și nu doar o viziune speculativă asupra unei realități neînțelese.
Tehnici avansate de terapie genică (adesea imprevizibile), în care se folosesc virusuri modificate, vin în întâmpinarea remedierii tarelor genetice. Cândva în viitor așteptăm nanotehnologia să-și spună cuvântul în aceasta problematică. Și poate peste mai multe salturi evolutive când vom controla pe deplin materia ca niște zei ce vom fi devenit, ne vom edita genele doar cu puterea gândurilor dacă asta ar mai avea vreun rost…

M-am întrebat adesea ce câștig ar avea acei pseudo-medici (sau pseudo oameni de știință) ori simpli adepți, în a promova mai degrabă ceva ce exista la limita realității, preluând unele descoperiri științifice și ignorându-le pe altele și am ajuns la următoarele explicații:

  • Teama de moarte

Mulți adepți văd în aceasta posibilitate o portiță către nemurirea trupului.

  • Nevoia de spiritualitate

Este vorba de o extensie a mișcării spirituale New Age care militează pentru o viziune holistică, punând accent asupra faptului că mintea, trupul și sufletul sunt interconectate. Încearcă să creeze “o viziune asupra lumii care include atât știința, cât și spiritualitatea”, adoptând atât știința convențională, cât și alte forme de știință considerate de graniță.

  • Pentru că e cool

Da! E mai interesant să crezi în ceva modern precum auto-modificarea ADN-ului decât în zâne bune și îngeri.

  • Căutarea faimei prin emiterea de teorii neconvenționale

Când te pui împotriva curentului ieși repede în evidență. Cel puțin așa e în știință. Numai că lucrul ăsta nu durează foarte mult… E similară cu faima televizată…

  • Plasarea de cărți la conferințe de profil și mai grav produse cosmetice sau farmaceutice cu rol similar.

Există câteva personaje care și-au câștigat notorietatea realizând conferințe tematice prin care promovează astfel de teorii, ca la finalul lor să te convingă să le cumperi nu știu ce cărți sau produse. Legat de ultima categorie e mai ușor să cumperi de exemplu o cremă care are o poveste frumoasă în spate, decât să apelezi la tehnici complicate și costisitoare de terapie genică …

Referințe

Casa Batllo

Casa Batllo

Casa Batlló este unul din locurile acelea speciale ce iți rămân întipărite în minte pentru totdeauna, după ce le-ai vizitat pentru prima oară. Te duci cu gândul că vei vedea o casă cu arhitectură aparte și ieși cu strania senzație că tocmai ai fost în interiorul lui Godzilla sau a unei reptile marine uriașe… Mai mult decât atât, cât timp ești în interior, te aștepți din clipă în clipă ca pereții să se miște și casa-reptilă să se ridice din starea ei dormandă, să devina agilă… să-și arate adevărata sa natură…

Ohh… da!… Natura – acest termen cheie în arhitectura lui Gaudi capătă noi sensuri după ce intri în contact cu lucrările sale răspândite peste tot prin Barcelona… Natura este deci folosită ca model de inspirație pentru frumos și eficiență, lucru pe care îl regăsești în Casa Batllo la acoperișul precum spinarea unui dragon, pereții atriumurilor decorați cu solzi albaștri, scara principală ce se seamănă cu o imensă coloană vertebrală, pilonii ca niște oase, în unele camere – tavanul care iți dă senzația că este susținut de coaste ce se continuă adânc sub podea, scările secundare și uscătoria ce seamănă cu interiorul unei scoici, coșurile de fum cu aspect de cili și nu în ultimul rând balcoanele ce par a fi secțiuni de cranii sau de cochilii stranii… Totul tapetat cu gresie și sticlă. Pe lângă aceste scorneli arhitecturale ce-ți gâdilă retina, spiritul vizionar al arhitectului este lesne de observat în detalii precum forma ușilor, mânerele ergonomice ale acestora, dimensiunea ferestrelor din cele două atriumuri (mari la primele etaje, mici spre acoperiș unde lumina era mai abundentă), sistemul întortocheat de luminatoare prin care lumina soarelui este distribuită în locuri în care nu te aștepți, ventilarea naturală omniprezentă, camuflată prin canale de trecere a aerului ce-mi aminteau de niște branhii, ș.a.m.d. În tot universul gaudian nimic nu e lăsat la voia întâmplării… totul are un înțeles sau o utilitate.

Casa Batlló este un bloc de 5 etaje (plus o gradină în spate) construit de Antoni Gaudi în stil clasic, în anul 1877, pentru un anume Lluís Sala Sánchez. In 1900 casa este cumpărată de Josep Batlló. Datorită locației bune (este situată în mijlocul bulevardului Passeig de Gracia), Batlló hotărăște să construiască o altă casă în locul ei. Gaudi îl convinge pe proprietarul acestuia să nu o dărâme și că o redecorare e suficientă pentru a-i schimba înfățișarea. Pe scurt cam așa a luat naștere, în perioada 1904-1906, casa în stil Modernist sau Art Nouveau, de care v-am tot vorbit mai sus.

În momentul de față casa funcționează ca muzeu privat și spațiu de închiriat pentru evenimente deosebite. Proprietari actuali au achiziționat Casa Batlló în 1993 și de atunci investesc banii câștigați din vânzarea biletelor în restaurarea și menținerea clădirii. Prețul unui bilet pentru un adult e de 21,5 euro și spre deosebire de La Predera (o altă casa făcută de Gaudi), zic eu că merită… odată în viață.

L’Aquàrium de Barcelona

L’Aquàrium de Barcelona

Primul acvariu cu care am luat contact în copilărie a fost un borcan de murături și câțiva Guppy. A urmat apoi o serie de acvarii de dimensiuni variabile în perioada în care eu însumi am crescut Guppy, Xipho, Scalari, etc. Cel mai mare pe care l-am avut vreodată a fost de 70 de litri. Am încheiat ciclul dimensiunilor acum 7-10 ani cu Acvariul din Constanța… cel puțin așa credeam până am ajuns în Barcelona.

Un acvariu este un ecosistem acvatic artificial, a cărui existență este complet dependentă de intervenția umană. Numai cine nu a crescut pești de acvariu vreodată nu știe câtă migală și dăruire se află în spatele unui acvariu curat.

Am citit pe internet despre L’Aquàrium de Barcelona că nu este așa grozav, că nu e chiar așa de mare și ca nu-și merită banii. Acum depinde din ce perspectivă privești lucrurile… Dacă cel mai mare acvariu văzut vreodată este deprimantul Acvariu din Constanța, atunci zic eu că experiența vizitării celui din Barcelona meritã timpul și prețul biletului. Niciun alt acvariu public din Europa nu e mai mic şi mai prost gestionat ca cel din Constanța. Așa că eu unul am mers la sigur. Acum, dacă ai văzut unul și mai mare, atunci înțeleg să vezi părțile negative de la Acvariul din Barcelona.

L’Aquàrium de Barcelona deține 11.000 organisme încadrate în 450 specii distincte. Un bilet costa 20 euro la casã sau 18 euro dacă este cumpărat online. Pentru 300 de euro poți să faci baie cu rechinii (asta include: ghid, curs despre rechini, echipament de scufundare, un suvenir, bilete de vizitare pentru doi prieteni şi asigurare). Dintre toate organismele văzute preferatele mele au fost Peştele Lună, Peștele Balon și peștii dipnoi. Pinguinii pitici m-au întristat… cred că spațiul destinat lor era prea mic.

Cum a fost la TEDx Bucharest 2014 – Speaker View

Cum a fost la TEDx Bucharest 2014 – Speaker View

sf_la_tedx_bucharest2014

La finele TEDx Bucharest 2014: Future Spoilers, Ioana Calen de la Modulab – unul dintre speakerii TEDx și totodată sora mea de repetiții, mi-a împărtășit o teorie etologică. Îmi spunea că atunci când ești pe scenă, într-o sală cu sute de ochi, ți se declanșează o teamă ancestrală și anume “teama de a fi mâncat”. O mulțime de ochi ațintiți asupra ta se traduce în subconștient prin faptul că ești înconjurat de o haită, gata să te facă bucăți în orice clipă. În aceste circumstanțe, completez eu, creierul trebuie să evalueze rapid situația. Ai la dispoziție doar câteva secunde să iei o decizie: lupți sau fugi.

La TED te pregătești intens să nu fugi… și atunci când ajungi pe scenă, în cercul roșu, păi lupți dom’le!… Lupți cu ideile din discurs, cu bâlbâielile, cu pauzele, cu emoțiile care te sufocă, cu sudoarea pe care o simți rece pe șira spinării… Lupți cu tot ce ai și mai ales lupți cu tine. Și dă-i și luptă… în încercarea de a-ți convinge creierul că în sala aia nu e o haită de lupi, ci sunt oameni curioși și dornici să cunoască idei inovatoare ca și tine (că doar de aia te-ai dus la TED!…), nepunând la socoteală faptul că printre aceștia mai sunt și prieteni de-ai tăi.

Am amintit de Ioana Calen, dar ar trebui să mai amintesc și de Theodor Paleologu, Alex Lungu, Ioana Pelehatăi, Ioana Cozmuță, Adrian Pop, Vlad Mixich, Antonella Broglia, Anna Dumitriu, Alex May sau Delia Panait, căci tocmai ăsta e unul din lucrurile frumoase la TED – descoperi oameni interesanți. Cu unii te întâlnești să repeți discursul, cu alții interacționezi în ziua evenimentului și/sau după el; faci schimb de idei, experiență și împărtășești impresii. La final, rămâi cu un sentiment plăcut când vezi cum un alt speaker a ținut cont în discursul său de părerea ta (Theodor Paleologu), când tu faci o modificare în ultima clipă în propria prezentare, pentru că găsești interesantă sugestia altui speaker (Alex Lungu) sau când vezi cum un speaker consacrat te susține din primele rânduri, chiar dacă nu-ți cunoaște limba (Antonella Broglia)…

Oamenii văd atât de puțin din ce se ascunde în spatele unui asemenea eveniment, încât ai impresia că un discurs TED rămâne în urma a tot ceea ce s-a întâmplat precum lumina unei stele care a explodat cu mult înainte să ajungă la noi (voi).

De pregătirea speakerilor s-a ocupat o mână de oameni tineri, frumoși și veșnic zâmbăreți. Ei sunt cei care recrutează speakerii și datorită lor unele discursuri sunt atât de interesante… După mai multe zile, săptămâni sau luni de pregătire (depinde de la speaker la speaker), ei sunt cei stau acolo în spatele cortinei și ridică moralul celor cărora le e teamă să intre pe scenă sau celor care au fost deja devorați…

Cei care vin la TED (ca simpli spectatori) nu le cunosc meritele, însă își pot face o idee asupra lor analizând discursul unor speakeri (spun “unor” căci sunt anumiți speakeri care sunt atât de versați în arta oratoriei, încât nu mai au nevoie de pregătire suplimentară TED).

Calina Mircea și Eugen Stancu au fost părinții speakerilor. Calina s-a ocupat de structura discursului iar Eugen de punerea lui în scenă. Amândoi sunt foarte buni în ceea ce fac și chiar dacă nu i-am ascultat eu tot timpul, am avut o mulțime de lucruri de învățat de la ei. Discursul asupra căruia Calina și-a pus amprenta, îl voi publica într-o postare viitoare alături de filmarea TED. Sunt tare mândru de forma lui v12.0 (nu neapărat și de modul în care l-am transmis publicului. În momentele alea mi-aș fi dorit să fi făcut niște cursuri de actorie înainte…). Multe din lucrurile învățate de la Eugen nu cred că am fost în stare să le pun în practică din cauza panicii pe care o resimțeam de fiecare dată când intram pe scena aia – la repetiții și apoi live (Vlad Mixich a vorbit foarte frumos despre asta în discursul său, precum și Andrei Dinu, creierul din spatele întregului eveniment, la finalul său). Și chiar dacă la ieșirea de pe scenă, Eugen părea încrezător, am aflat ulterior câte emoții a avut în același timp cu mine și cum număra el secundele dintre pauzele mele de vorbire, lucru care m-a făcut să râd ulterior. Pe Teodora Adelaida n-am s-o uit niciodată cum a venit ea la mine și m-a întrebat: “Cum te-ai simți dacă ai intra tu primul pe scena TED?…” (deși eram al doilea în program și încă mai visam cum voi repeta eu de un milion de ori până ce-mi venea rândul…). După expresia feței, la aflarea unei asemenea vești se aștepta probabil sa mă transform în vreun balaur. Am zâmbit și mi-am zis în sine: Luptă, căci fuga e mai rușinoasă!… Apoi, mai era și Patricia Drugă de care uitasem la un moment dat, deși la penultima repetiție preluasem o idee bună de la ea, pe care mai apoi am introdus-o în prezentare. Și la final Alexandra Nica, omul care m-a recrutat pentru TED, care a crezut în mine și în proiectele mele și care s-a bucurat cel mai tare când am ieșit de pe scenă… Sărea (la propriu) în sus de bucurie și-mi striga: Esti speaker TED, ești speaker TED!…

Le mulțumesc pe aceasta cale pentru toată dăruirea și profesionalismul de care au dat dovadă. Acum și aici le-a venit rândul să iasă pe covorul roșu sub lumina reflectoarelor – “Doamnelor, domnule… aș zice că sunteți niște învingători!…

PS: Eugen pe lângă faptul că este un bun orator, îi mai place și să scrie. O face cu spor pe lapunkt.ro

 Copertă: de la stângă la dreapta Calina Mircea, Teodora Adelaida, Eugen Stancu, Patricia Drugă și Alexandra Nica.

Fotografiile au fost realizate de fotografultau.ro

Definițiile SF-ului

Definițiile SF-ului

Am tot auzit cum că genul Science fiction este unul greu de definit și cu toate acestea, sub o formă sau alta, toată lumea o face. Cum este loc sub soare pentru oricine, am făcut mai jos o listă cu definițiile care circulă pe internet. Dintre toate, eu unul mă simt confortabil cu cea oferită de Robert A. Heinlein:

Science fiction is a realistic speculation about possible future events, based solidly on adequate knowledge of the real world, past and present, and on a thorough understanding of the nature and significance of the scientific method.

Arthur C. Clarke – Science fiction is something that could happen – but you usually wouldn’t want it to. Fantasy is something that couldn’t happen – though you often only wish that it could. Attempting to define science fiction is an undertaking almost as difficult, though not so popular, as trying to define pornography… In both pornography and SF, the problem lies in knowing exactly where to draw the line.

Barry N. Malzberg – Science fiction is “that branch of fiction that deals with the possible effects of an altered technology or social system on mankind in an imagined future, an altered present, or an alternative past.

Basil Davenport – Science fiction is fiction based upon some imagined development of science, or upon the extrapolation of a tendency in society.

Brian Stableford – Science fiction is essentially a kind of fiction in which people learn more about how to live in the real world, visiting imaginary worlds unlike our own, in order to investigate by way of pleasurable thought-experiments how things might be done differently.

Brian W. Aldiss – Science fiction is the search for a definition of man and his status in the universe which will stand in our advanced but confused state of knowledge (science), and is characteristically cast in the Gothic or post-Gothic mould. My briefest ever definition of science fiction is “Hubris clobbered by Nemesis”.

Christopher Evans – Perhaps the crispest definition is that science fiction is a literature of ‘what if?’ What if we could travel in time? What if we were living on other planets? What if we made contact with alien races? And so on. The starting point is that the writer supposes things are different from how we know them to be.

Damon Knight – Science fiction is what we point to when we say it.

Darko R. Suvin – Science fiction in general – through its long history in different contexts – can be defined as a literary genre whose necessary and sufficient conditions are the presence and interaction of estrangement and cognition, and whose main formal device is an imaginative framework alternative to the author’s empirical environment. SF is distinguished by the narrative dominance or hegemony of a fictional “novum” (novelty, innovation) validated by cognitive logic.

David Brin – Many people have tried to define science fiction. I like to call it the literature of exploration and change. While other genres obsess upon so-called eternal verities, SF deals with the possibility that our children may have different problems. They may, indeed, be different than we have been.”

David Ketterer – Philosophically oriented science fiction, extrapolating on what we know in the context of our vaster ignorance, comes up with a startling donnée, or rationale, that puts humanity in a radically new perspective.

David Pringle – Science fiction is a form of fantastic fiction which exploits the imaginative perspectives of modern science.

DEX 2009 – (Despre literatură, film etc.) În care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific.

Dictionary.com – A form of fiction that draws imaginatively on scientific knowledge and speculation in its plot, setting, theme, etc.

Edmund Crispin – A science fiction story is one which presupposes a technology, or an effect of technology, or a disturbance in the natural order, such as humanity, up to the time of writing, has not in actual fact, experienced.

Everett K. Bleiler – Science fiction is not a unitary genre or form, hence cannot be encompassed in a single definition. It is an assemblage of genres and sub-genres that are not intrinsically closely related, but are generally accepted as an area of publication by a marketplace. Science fiction is thus only a commercial term.

Farah Mendlesohn – Science Fiction is an argument with the universe.

Frederik G. Pohl – (when he was editor of Galaxy) Science fiction is a story I can publish in the magazine without having too many readers cancel their subscriptions.

Gary Westfahl – Science fiction is a prose narrative which describes or depicts some aspect or development which does not exist at the time of writing; one significant subgroup of science fiction additionally includes language which either describes scientific fact or explains or reflects the process of scientific thought.

Gregory Benford – SF is a controlled way to think and dream about the future. An integration of the mood and attitude of science (the objective universe) with the fears and hopes that spring from the unconscious. Anything that turns you and your social context, the social you, inside out. Nightmares and visions, always outlined by the barely possible.

Hugo Gernsback – By ‘scientifiction’ I mean the Jules Verne, H. G. Wells and Edgar Allan Poe type of story – a charming romance intermingled with scientific fact and prophetic vision… Not only do these amazing tales make tremendously interesting reading – they are always instructive. They supply knowledge… in a very palatable form… New adventures pictured for us in the scientifiction of today are not at all impossible of realization tomorrow… Many great science stories destined to be of historical interest are still to be written… Posterity will point to them as having blazed a new trail, not only in literature and fiction, but progress as well. Science-fiction… can be defined as: Imaginative extrapolation of true natural phenomena, existing now, or likely to exist in the future.”

Ian S. Menzies – I would define science fiction as a form of literature which crosses the frontiers of knowledge using imagination, intuition or logic to guide it. At times correct scientific or technical detail is demanded by an exacting readership; where the story goes beyond known facts, the deductions must be feasible or at least not in obvious conflict with accepted theories.

Isaac Asimov – Science fiction can be defined as that branch of literature which deals with the reaction of human beings to changes in science and technology. Social science fiction is that branch of literature which is concerned with the impact of scientific advance on human beings. Hard science fiction is stories that feature authentic scientific knowledge and depend upon it for plot development and plot resolution.

J.O. Bailey – A piece of scientific fiction is a narrative of an imaginary invention or discovery in the natural sciences and consequent adventures and experiences… It must be a scientific discovery – something that the author at least rationalizes as possible to science.

Jack Williamson – Science fiction is a specialized type of fantasy, in which the prime assumption usually is a new scientific discovery or invention.

James Blish – Science fantasy is a kind of hybrid in which plausibility is specifically invoked for most of the story, but may be cast aside in patches at the author’s whim and according to no visible system or principle.

James E. Gunn – Science fiction is the branch of literature that deals with the effects of change on people in the real world as it can be projected into the past, the future, or to distant places. It often concerns itself with scientific or technological change, and it usually involves matters whose importance is greater than the individual or the community; often civilization or the race itself is in danger.

Jeff Prucher – Science fiction is a genre (of literature, film, etc.) in which the setting differs from our own world (e.g. by the invention of new technology, through contact with aliens, by having a different history, etc.), and in which the difference is based on extrapolations made from one or more changes or suppositions; hence, such a genre in which the difference is explained (explicitly or implicitly) in scientific or rational, as opposed to supernatural, terms.

Joanna Russ – Science fiction writes about what is neither impossible nor possible; the fact is that, when the question of possibility comes up in science fiction, the author can only reply that nobody knows. We haven’t been there yet. We haven’t discovered that yet. Science fiction hasn’t happened.

John Boyd – … storytelling, usually imaginative as distinct from realistic fiction, which poses the effects of current or extrapolated scientific discoveries, or a single discovery, on the behavior of individuals or society.

John Brunner – As its best, SF is the medium in which our miserable certainty that tomorrow will be different from today in ways we cant predict, can be transmuted to a sense of excitement and anticipation, occasionally evolving into awe. Poised between intransigent skepticism and uncritical credulity, it is par excellence the literature of the open mind.

John W. Campbell – Scientific methodology involves the proposition that a well-constructed theory will not only explain every known phenomenon, but will also predict new and still undiscovered phenomena. Science-fiction tries to do much the same – and write up, in story form, what the results look like when applied not only to machines, but to human society as well. To be science fiction, not fantasy, an honest effort at prophetic extrapolation from the known must be made.”

Judith Merril – Speculative fiction: stories whose objective is to explore, to discover, to learn, by means of projection, extrapolation, analogue, hypothesis-and-paper-experimentation, something about the nature of the universe, of man, or “reality” … I use the term “speculative fiction” here specifically to describe the mode which makes use of the traditional “scientific method” (observation, hypothesis, experiment) to examine some postulated approximation of reality, by introducing a given set of changes – imaginary or inventive – into the common background of “known facts”, creating an environment in which the responses and perceptions of the characters will reveal something about the inventions, the characters, or both.

Kim Stanley Robinson – SF is an historical literature… In every SF narrative, there is an explicit or implicit fictional history that connects the period depicted to our present moment, or to some moment in our past.

Kingsley Amis – Science fiction is that class of prose narrative treating of a situation that could not arise in the world we know, but which is hypothesized on the basis of some innovation in science or technology, or pseudo-science or pseudo-technology, whether human or extra-terrestrial in origin.

Larry Niven – The brightest minds in our field have been trying to find a definition of science fiction for these past seventy years. The short answer is, science fiction stories are given as possible, not necessarily here and now, but somewhere, sometime.

Lester Del Rey – Science fiction is the attempt to deal rationally with alternate possibilities in a manner which will be entertaining.

Lucian Merișca – SF, înseamnă „Speculație Filozofică“, înseamnă „Simulare Ficțională“ – simulare (socială) prin intermediul ficțiunii…

Margaret Atwood – I define science fiction as fiction in which things happen that are not possible today – that depend, for instance, on advanced space travel, time travel, the discovery of green monsters on other planets or galaxies, or that contain various technologies we have not yet developed.

Mark C. Glassy – The definition of science fiction is like the definition of pornography: you do not know what it is, but you know it when you see it.

Merriam Webster – Fiction dealing principally with the impact of actual or imagined science on society or individuals, or more generally, literary fantasy including a scientific factor as an essential orienting component. Precursors of the genre include Mary Shelley’s Frankenstein (1818), Robert Louis Stevenson’s The Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. Hyde (1886), and Jonathan Swift’s Gulliver’s Travels (1726). From its beginnings in the works of Jules Verne and H.G. Wells, it emerged as a self-conscious genre in the pulp magazine Amazing Stories, founded in 1926. It came into its own as serious fiction in the magazine Astounding Science Fiction in the late 1930’s and in works by such writers as Isaac Asimov, Arthur C. Clarke, and Robert Heinlein. A great boom in popularity followed World War II, when numerous writers’ approaches included predictions of future societies on Earth, analyses of the consequences of interstellar travel, and imaginative explorations of intelligent life in other worlds. Much recent fiction has been written in the “cyberpunk” genre, which deals with the effects of computers and artificial intelligence on anarchic future societies. Radio, film, and television have reinforced the popularity of the genre.

Nalo Hopkinson – Literatures that explore the fact that we are toolmakers and users, and are always changing our environment.

Norman Spinrad – There is only one definition of science fiction that seems to make sense: Science fiction is anything published as science fiction.

Northrop Frye – Science fiction is a mode of romance with a strong inherent tendency to myth.

Octavia E. Butler – It doesn’t really mean anything at all, except that if you use science, you should use it correctly, and if you use your imagination to extend it beyond what we already know, you should do that intelligently. Some (SF writers) look for technological solutions and others disparage technological solutions. Some write about the problems that I write about, and others write about other problems. Some think the world will go to hell and others think it will turn into ice cream. You have the same wide variety in science fiction that you have any place.

Ray Bradbury – I define science fiction as the art of the possible. Fantasy is the art of the impossible. Science fiction, again, is the history of ideas, and they’re always ideas that work themselves out and become real and happen in the world. And fantasy comes along and says, “We’re going to break all the laws of physics.”… Most people don’t realize it, but the series of films which have made more money than any other series of films in the history of the universe is the James Bond series. They’re all science fiction, too — romantic, adventurous, frivolous, fantastic science fiction!. Science fiction is the one field that reached out and embraced every sector of the human imagination, every endeavor, every idea, every technological development, and every dream. I called us a nation of Ardent Blasphemers. We ran about measuring not only how things were but how they ought to be… We Americans are better than we hope and worse than we think, which is to say, we are the most paradoxical of all of the paradoxical nations in time. Which is what science fiction is all about. For science fiction runs out with tapes to measure Now against Then against Tomorrow Breakfast. It triangulates mankind amongst these geometrical threads, praising him, warning him. For, above all, science fiction, as far back as Plato trying to figure out a proper society, has always been a fable teacher of morality… There is no large problem in the world this afternoon that is not a science-fictional problem. Science fiction then is the fiction of revolutions. Revolutions in time, space, medicine, travel, and thought… Above all, science fiction is the fiction of warm-blooded human men and women sometimes elevated and sometimes crushed by their machines. So science fiction, we now see, is interested in more than sciences, more than machines. That more is always men and women and children themselves, how they behave, how they hope to behave. Science fiction is apprehensive of future modes of behavior as well as future constructions of metal. Science fiction guesses at sciences before they are sprung out of the brows of thinking men. More, the authors in the field try to guess at machines which are the fruit of these sciences. Then we try to guess at how mankind will react to these machines, how use them, how grow with them, how be destroyed by them. All, all of it fantastic.

Robert A. Heinlein – Science fiction is a realistic speculation about possible future events, based solidly on adequate knowledge of the real world, past and present, and on a thorough understanding of the nature and significance of the scientific method. To make this definition cover all science fiction (instead of ‘almost all’) it is necessary only to strike out the word ‘future’.

Rod Serling – Fantasy is the impossible made probable. Science Fiction is the improbable made possible.

Susan Sontag – Science fiction films are not about science. They are about disaster, which is one of the oldest subjects of art.

The Free Dictionary – A literary or cinematic genre in which fantasy, typically based on speculative scientific discoveries or developments, environmental changes, space travel, or life on other planets, forms part of the plot or background.

Theodore Sturgeon – A science fiction story is a story built around human beings, with a human problem, and a human solution, which would not have happened at all without its scientific content.

Thomas M. Disch – The basic premise of all s-f–that Absolutely Anything Can Happen and Should–has never been so handsomely and hilariously realized as in An Alien Heat.

Tom Shippey – Science fiction is hard to define because it is the literature of change and it changes while you are trying to define it.

Notă: Asta se întâmplă la nivel internațional. La noi, Uniunea Scriitorilor din România încadrează genul Stiințifico-fantastic în “Secția de literatură pentru copii şi tineret” 😐

Cover Photo: Powl96

O scrisoare

O scrisoare

Vreau să împărtășesc cu voi o bucurie.

Odată cu probele ajunse din teritoriu (pentru proiectul mtDNA.350RO), într-un plic am găsit și o scrisoare… Şi nu orice scrisoare, ci una lungă de vreo 4 pagini, bătută la mașina de scris. Inițial am crezut ca este o glumă. Cine mai are timpul și răbdarea, de a scrie ceva (în cazul de față o scrisoare) prin dactilografiere, în ziua de azi? Apoi, am citit-o…

Am și eu o mașina de scris pe numele ei de domnișoara “Erika”. Dânsa își ascunde pudoarea (ca să nu spun inutilitatea) ghemuită într-un colț de șifonier. O vreme mă gândeam că o țin pentru vreo apocalipsă. Aceasta m-ar fi lăsat fără curent electric și atunci eu aș fi avut cu ce să-mi scriu ultimele rânduri înainte de vreo invazie sau de un oricare alt sfârșit, într-o manieră lizibilă (căci altfel descâlcirea scrisului meu de mână ar fi dispărut odată cu mine). Apoi m-am sucit. Apocalipsa se lasă prea mult așteptată, așa că m-am hotărât să o țin pentru a da o lecție nepoților mei prezumtivi, de tipul “vedeți voi ce greu se scria înainte, nu ca acum când, pentru a scrie un text, e suficient să dictezi unui computer”.

Văzând că scrisoarea nu este nicio glumă și nici hârtie de ambalat vintage, am cautat să văd cine a scris-o, căci se născuse subit bănuiala ca autorul ei ar trebui sa aibă o etate înaintate… Și era și firesc să fie așa… Am găsit într-un colț anul nașterii 1932.

Evident am rămas profund impresionat. Un domn de 82 de ani, a citit despre studiul meu, a făcut eforturi în a participa la el și mai mult s-a gândit să împărtășească cu mine opiniile sale pe tema proiectului. Mă înclin în fața domniei sale și aștept să vină rezultatele. Cine știe s-ar putea să-i scriu și eu o scrisoare de răspuns. Tot la mașină. La Erika…

PS: Ulterior am aflat că domnul E.P. a fost profesor și a terminat Facultatea de Filozofie.

Stimate Domnule Florin Stanciu,

Citind ziarul Evenimentul zilei din 16 dec. 2o13 am aflat de studiul genetic întreprins de Dv. Nu m-a surprins citind că italienii nu au găsit în genomul românilor obârșia lor latină. Latinitatea în sine nici nu ar prea avea cum să predomine. Iată de ce cred eu:

  1. Migrațiile primare care au pătruns în Europa, (prin est) s-au încheiat prin sedentarea grupurilor umane pe cursuri de ape sau pe țărmuri de mare. (vezi Italia) Pe țărmurile italice s-au așezat foarte multe asemenea grupuri: etrusci, sabini, latini etc. Ulterior, în primul mileniu, peste acestea au avut loc alte migrații (năvălirea barbarilor – cum am fost învățați la școală). Deci, într-un timp istoric relativ scurt, peninsula italică a devenit, cum s-ar spune, o mișcare browniană din punct de vedere genetic.
  2. Teritoriul Daciei era mult mai vast decât azi și decât peninsula italică, iar populația dacică era relativ omogenă și, firește, mai puțin densă față de cea din peninsulă.
  3. Legiunile romane (și cortegiile lor numeroase care formau mașinăria romană de război) care au cucerit Dacia aveau ele însele o structură etnică (și genetică) extrem de eterogenă. Împăratul Traian, el însuși, era originar din Peninsula Iberică. Legiunile lui erau alcătuite din oameni proveniți și din colonii: greci, persani, gali, africani (egipteni, cartaginezi etc.), evrei etc. Peste toate astea, eu sunt convins că chiar printre italienii de azi sunt inizi care nu au gene latine, se pare că latinii nici nu erau o populație numeroasă, dar faptul că întemeierea Romei s-a făcut sub regi latini care au impus limba latină, aceasta a adoptat și termenul de latinitate a peninsulei. În acest sens sunt curios să văd concluziile ce le veți trage privind genomul oltenilor. În ziar se spune că studiul va reflecta dacă oltenii se trag de fapt din moldavi sau invers. Eu unul nu cred asta. Oltenii au niște particularități sui generis, față de restul românilor. Limba de toate zilele a oltenilor are la bază perfectul simplu (fusei, mâncai etc.), verb din limba latină în conjugare aproape identică, folosit azi și în vorbirea curentă a italienilor. Oltenii au totodată și trăsături psihice și caracteriale specifice, cu determinări clar genetice: spirit puternic de întreprinzători, urmărirea profitului din orice, sunt foarte sociabili, de viață, foarte veseli, optimiști și mai ales șmecheri (cât cuprinde! – vezi expresia tipică de “oți”). În opinia mea, ei au și muzica folclorică cea mai frumoasă din țară. Mai demult, din lecturile mele sau din discuțiile avute, am înțeles că Legiunea a X-a (?) Gemina, încartiruită în Oltenia, era preponderent alcătuită din evrei, etnie la care găsim aceleași trăsături ale oltenilor menționate mai sus. Deci, binomul investigației Dv. “olteni sau moldoveni”  nu ar putea viza și “olteni sau evrei” (mai în glumă sau mai în serios)?. În acest sens, de reținut și că la un moment dat, în timp ce în România erau, până să plece, cca 800.000 de evrei, în Oltenia erau foarte puțini. Unul dintre cei puțini a fost celebrul Eugen Ionescu. Când am avut ocazia am căutat să verific această informație: aflându-mă în localități oltenești în diferite ocazii am căutat de fiecare dată aproape să vizitez cimitire unde, într-adevăr, am constatat un număr de morminte evreiești extrem de mic.
  4. Concomitent cu colonizarea romană cu populație cu genom “pestriț”, adusă din peninsulă, a avut loc și o depopulare a Daciei, când Roma a trimis în peninsulă 500.000 de daci (bărbați = cromozomul Y !) ca sclavi, gărzi pretoriene, gladiatori etc. România anilor 1940 abia avea 16 milioane locuitori. A fost a doua mare captură de război umană a Romei, după cea din Galia lui Cezar care se ridica la un milion de sclavi.
  5. Cât despre descoperirea italienilor că românii au mai degrabă gene slave decât latine, mă întreb dacă nu au prelevat probe de la slavi din Rep. Moldova, mulți dintre aceștia și-au procurat pașapoarte românești pentru a putea sta în UE. Nu putem ignora însă faptul că suntem încercuiți de slavi, cu consecințele de rigoare, plus ocupația sovietică de după război. Să vă spun o glumă edificatoare în acest sens! În 1946 (eu aveam … ani), România era în (de)plină ocupație cu soldați sovietici, care, conform comicului C-tin Tănase, aveau sloganul “davai ceas, davai soție, harașo tovărășie”. Pe fondul acestei situații, trei soldați sovietici năvălesc peste o familie în casă; îl bat sălbatic pe român, îi violează fetele și nevasta, îi iau ceasul și alte bunuri și pleacă. Românul se duce la miliție să reclame. Pe drum își face socoteala cum să reclame, pentru că dacă spune că soldații erau sovietici, atunci îl vor bate și (…). Intră în secție. Milițianul îl vede plin de sânge, rupt și îl întreabă ce-a pățit. Românul: Tov. milițian, au năvălit în casă peste familia mea trei soldați japonezi și m-au bătut, mi-au violat fetele și nevasta, mi-au furat ceasul și alte bunuri… Milițianul îl oprește și după ce se uită la colegii săi nedumerit îl întreabă pe român! Soldați japonezi ai zis ? Ești nebun? Unde ai pomenit tu soldați japonezi în România? Poate soldați sovietici! Românul! D-voastră ați spus asta!! Așa că ceea ce este sigur este că nu avem gene japoneze, din păcate. Iată de ce e posibil ca italienii să aibă dreptate. Să nu pierdem din vedere că pentru a exprima cuvinte de maximă afectivitate în limba română (latină) folosim cuvinte slave precum dragoste, iubire cu derivatele lor (iubit/ă) etc. În zona mea de naștere nu se foloseau astea, ci amurez, amurează, a se amureza, muiere, sudul țării fiind preponderent izolat și rural.

Revenind la studiul genetic din Italia privind latinitatea noastră, de menționat și faptul că, mai ales în Transilvania, era, și mai este încă, în ciuda maghiarizării, de două mii de ani, folosirea numelor pur latine: Septimiu, Lucrețiu, Liviu, Coriolan(uș) etc, etc. Numele E. pe care îl port este folosit în lunca Dunării din Muntenia ca prenume, în timp ce în restul țării este nume de familie. O influență de peste Dunăre, a populației greacă, tracă, greco-romană. A urmat apoi colonizarea slavă de la Dunăre la Adriatica urmată de cea turcească, toate acestea ducând la modificările genetice și cu influențele de comportament și limbaj corespunzătoare (calabalâc, bre, hai sictir, bacșiș, șalvari, etc.).

Nu știu cât de extinsă este sfera investigațiilor Dv., dar ar fi de mare interes și punerea în evidență a rezultatelor funcționării acestui soft genetic trecut și prin filtrul instructiv-educativ al societății. Privit prin filiația formării și funcționării acestui soft genetic, rezultatele par să fie mai puțin pozitive și mai mult retrograde. De exemplu, eu consider că generația mea este ultima care a apucat faptul că până puțin după război, la țară (România = 75 % populație rurală, preponderent analfabetă) ușile caselor nu se încuiau, lumea fiind plecată toată ziua la câmp. În cel mai rar caz, cheia era (știa oricine asta!) sub preș. Astăzi însă, ușile sunt încuiate ca în basme, cu șapte chei dar zmeii le vin de hac. Se fură în dușmănie: până și parchetul și prizele din casă, nu m-ar mira să aud că se fură și pereții apartamentelor de la bloc; se fură identitate și voturi etc.

De violență, ce să mai spunem? În anii ’60, eram student în a doua mea facultate, când am dat în Scânteia peste o știre de zece cuvinte care spunea că cercetători din occident au declarat că crima are o determinare genetică. Eu gândeam asta încă înainte să citesc știrea. Numai că mă întrebam ce caută o asemenea știre într-un ziar comunist care pune asemenea fapte în cârcă societății capitaliste aflată în “descompunere”, bazată pe dictonul homo homini lupus. Am gândit bine pentru că după 3-4 zile, Scânteia a revenit cu un alt anunț la fel de lapidar ca primul în care spunea că știrea inițială a fost retractată, se pretindea, de către același for. De fapt, ea nu convenea ideologiei comuniste. Știrea respectivă nu convenea nici bisericii, oricare ar fi ea, pentru că însemna că Dumnezeu era beat criță când a creat “omul” și i-a încurcat genele. Eu nu am auzit nici până azi care este poziția geneticii față de determinarea crimei. Eu sunt convins că vina o poartă niște gene. Omul este un animal de pradă. Cimpanzeii, din care descindem, am văzut în diferite documentare TV, comit crime (!) incredibile. Crima a fost din totdeauna (și mai este!) un mod de asigurare a existenței. La început în scop de canibalism iar mai apoi (astăzi parcă și mai și) în scop de jaf. Nu mai vorbim de crimele cu pretexte de legalitate: religioase (sacrificii pentru zei); arderea pe rug, trimiterea mai repede pe lumea cealaltă la D-zeu, etc. Cercetările italienilor spun că genomul națiunii române este sărac în gene latine și mai consistent în gene slave. Dacă este chiar așa, se poate atunci trage concluzia că genomul națiunii române nu este un produs DOC (De Origine Controlată) și, deci, este un produs modificat genetic. De regulă, asemenea produse sunt respinse de popoare, vezi românii respinși mai peste tot în Europa, din cauza comportamentului lor. Numai că de 60 de ani, în Europa este un trend crescător de creare a unui genom nou, european, din considerente obiective, cum se întâmplă de sute de ani în America. Acesta va sta la baza Statelor Unite ale Europei.

Domnule Stanciu, realizez că m-am lăsat furat de subiectul investigației dv. și am depășit limitele bunei cuviințe în ce privește răbdarea dv. Vă cer scuze.

Cu deosebită stimă

E. P.

București,13 martie 2014

Cu prezenta, am depus și cele două eprubete cu exsudatul pt. investigație.

Salutări din Japonia… pardon, Bruxelles!…

Salutări din Japonia… pardon, Bruxelles!…

Cu ceva timp în urmă, în una din peripețiile mele prin Belgia, m-am hotărât să ajung, ca tot turistul de rând, la faimosul Atomium. Pentru asta am ales să urmez un traseu pe jos (destul de anevoios, aveam sa descopăr mai apoi), care pornea de la hotelul la care mă cazasem și se termina în celalalt capăt al orașului – experiență pe care nu o recomand decât persoanelor cu valențe masochiste…

Am mers, așadar, pe străduțele întortochiate ale acestei lumi ciudate, cosmopolite și multi-rasiale numită Bruxelles… până am ajuns într-o zonă industrială, cam pustie, în apropierea căreia trecea ceva ce semănă cu o autostradă… Cu un oarecare sentiment de rătăcire, până la urmă am depășit zona, întrebându-mă în tot acel timp, dacă nu era ma bine sa fi luat vreun mijloc de transport…

Ceea ce urma părea a fi și mai periculos… Însă, ca un viteaz ce sunt, mi-am luat inima în dinți și înarmat doar cu o hartă, m-am apucat să străbat următorul meu obstacol… O pădure… de altfel locul perfect în care, conform imaginației mele debordante, puteam să fiu tâlhărit, înjunghiat, violat sau răpit de ființe de pe alte lumi…

– Puțin probabil sunt totuși în Bruxelles, capitala Europei, mă linișteam… privind în jur cu ochii cât cepele!…

Şi uite așa se întâmplă minunea… de printre copaci răsări la un moment dat, exact ca în povești… ceva roșu… o pagodă

– O pagodă în Bruxelles?!!… Mirarea îmi era pe măsura priveliștii…

Poate nu mă mai aflam în Bruxelles…. Adept al întâmplărilor neprevazute cu oarece iz de fantastic… nu m-ar fi mirat să fi fost, așa… hodoronc-tronc aruncat-teleportat pe undeva prin Japonia, căci ceea ce vedeam eu nu părea a fi o imitație… Orașul, mașinile, zgomotul, toate dispăruseră de la o vreme în spatele cortinei de copaci și iată cum un turn din lemn, frumos ornamentat, se zărea mândru de printre copaci, învăluit într-o liniște nefirească…

– Dă-i în colo de clovni siniștri îmbrăcați în latex, dotați cu strapoane și drujbe sclipitoare, puși pe viol, orgii sexuale sau crime înfiorătoare cu turiștii rătăciți prin păduri…, mi-am zis în gând, grăbind pasul. Trebuia să văd de aproape clădirea…

Așa am luat eu prima oară contact cu ceea ce aveam să aflu, mai apoi, a fi una din clădirile ce aparțineau unui complex muzeistic numit “Muzeele Orientului Îndepărtat“.

[…]

La o diferență de un an de la data respectivă, mi s-a ivit iar ocazia sa revăd Bruxelles-ul, așa că mi-am făcut un plan simplu chiar pe suta de metri:

Museums of the Far East -> Moules-frites -> Jägermeister

(traducere liberă: muzeu ală japonez – scoici la ceaun și cartofi prăjiți – biterul ală verde cu cap de cerb pe el, văzut în poze pe la unu’ și altu’…). Pe scurt, cam așa s-au petrecut lucrurile:

04:00 – scularea 04:45 – călăream de zor tramvaiul 41 spre aeroport… 06:40 – părăseam Bucureștiul 08:10 – escala la Zurich (coafura rezistă!) 10:30 – puneam piciorul în Bruxelles… (câștigasem o oră cu diferența de fus orar) 12:30 – cazarea la același hotel 14:00 – am ajuns la muzeu (de data asta am apelat la mijloacele de transport, muzeul închizându-se la 17:00) 17:00 – am ajuns pe una din străduțele din apropierea Grand-Place-ului, unde am savurat o porție de Moules-frites (l-am pus pe ospătar să-mi arate cum se mănâncă… adică cu mâinile și folosind o scoică pe post de pensetă) 20:20 – chocolate shopping therapy 21:30 – înapoi la hotel A doua zi… dis-de dimineață muncă și apoi pe același traseu aviatic înapoi spre casă…

Cu Jägermeister, e o altă poveste… :))

Întors la hotel, m-am gândit să un mic experiment… Am vrut să aflu dacă lucrurile văzute de mine sunt percepute ca fiind veritabile și de către alte persoane… așa că am lansat pe facebook fotografia de mai jos, făcută în fața intrării în pagodă, pe care am intitulat-o sugestiv “Salutari din Japonia..”.

Feedback-ul primit a fost pe măsură… like-uri cu nemiluita și mesaje în care mi se cereau diverse: “să-mi aduci și mie un gheish!”, “ce cauți în Japonia?”, “să-mi aduci și mie ceva din Japonia, …măcar o frunză presată în una din cărțile tale”, “chiar ai fost în Jap?”, “kung fu in japan?”, etc.

Unul din motivele pentru care scriu aceste rânduri este acela de a lamuri anumite persoane că NU AM FOST în Japonia, ci în Bruxelles…

Muzeele Orientului Îndepărtat s-au înființat în 1900 la comanda regelui Leopod al II-lea și constă/constau într-un complex de trei clădiri principale, mai multe foișoare și doua grădini evident tot în stil oriental. Denumirea plurală a complexului are legătură cu istoria locală, însă din punctul meu de vedere la fel de bine ar fi mers simplu “Muzeul Orientului Îndepărtat”, toate clădirile fiind practic în aceeași ogradă…

Pe scurt, muzeul este împărțit în 3 secțiuni: Turnul Japonez, Pavilionul Chinezesc și Muzeul de Artă Japoneză

Turnul Japonez nu poate fi vizitat decât până la etajul 1. În interior te simți ca într-un lăcaș de cult. Pe departe a fost preferatul meu și numai el singur merita cei 4 euro plătiți pe bilet. În Pavilionul Chinezesc predomină o combinație de negru și foarte foarte mult auriu… prea mult auriu… chicios de mult auriu!… Stilul este oarecum mai apropiat de zilele noastre, în comparație cu Turnul Japonez. În Muzeul de Artă Japoneză am descoperit armuri de samurai, kimono-uri și spre surprinderea mea… o colecție impresionantă de Tsuba (avangardele săbiilor de samurai), însă, doar două săbii în toată clădirea… deh… conceptul de artă nu trebuie neapărat asociat cu cel de război… deși samuraii, după părerea mea umilă, cam excelau în ale combina …

Așadar, dacă aveți drum prin această capitală europeană dați o fugă și prin Asia… Merită!…

Te doresc printre ruine. Hrănește-mă cu artă.

Te doresc printre ruine. Hrănește-mă cu artă.

Am cochetat adesea cu arta. Suficient cât să-mi cultiv un oarecare gust estetic, pe care să-l hrănesc din când în când cu firimituri.

E atât de plăcut să simți cum din mâinile tale se naște un declanșator, încât de multe ori îmi place să retrăiesc senzația gustând din arta altora. Și când spun declanșator, mă refer mai exact la acel artefact care e parte bucată din tine, parte din lumea asta, parte șansă și inspirație; care, adesea, declanșează privitorului o reacție emoțională.

Conform teoriei umbrei reacția normală față de orice lucru cu care intrăm în contact ar trebui să fie de neutralitate. În clipa în care un lucru declanșează o reacție din partea noastră oricât de mică ar fi intensitatea trăirii în sine, acel lucru reflectă ceva din noi… o umbră!…

Purtat de nevoia de a-mi explora propriile umbre, am ajuns de curând într-un loc al contrastelor – o casă părăsită, situată pe Carol 53, locuită cândva de oamenii străzii… recuperată apoi pentru a fi dată în folosință unui grup de studenți nonconformiști de la Arhitectură, loc de joacă pentru experimentaliști, atelier de biciclete pentru hipsteri, ocazional fumătoare interzisă și din când în când gazdă pentru evenimente precum “Summer’s End” Expo & Sale .

Așadar… imaginați-vă o casă în care se mai pot vedea pe ici și colo gusturile arhitecturale de altă dată, o cameră care dă într-o groapă, tencuiala căzută,  toaleta care te poară într-o altă lume…. Însă, în ciuda acestei prime impresii de loc al decadenței, o casă  curățată și îngrijită conștiincios de oameni care apreciază ruinele. La etaj se locuiește, la subsol există un pat, undeva în spatele casei te izbește un miros de chiftele. Există oameni “invizibili” care trăiesc acolo!!!… Nu că ar fi ceva rău… dar, îmi și imaginam că arătau ca în filmele apocaliptice, în care eroii principali adesea înzorzonați cu tehnologie de ultima oră, se retrăgeau în vreo fabrică părăsită de la marginea orașului, renunțând la confortul unei locuințe decente doar pentru a-și duce la bun sfârșit planurile… în liniște. Probabil terminarea cursurilor în cazul de față sau de ce nu, cu acordul proprietarilor apărarea ruinelor de acei  zombie urbani care le ocupaseră în trecut…

Pe pereți și în puținele camere expuse publicului, tot felul de maeștrii bijutieri, designeri vestimentari, graficieni și pictori din noua generație și-au etalat scornelile creative…

Cum toată lumea se vânzolea care încotro… am început să mă joc la un moment dat de-a “ghicește autorul după operele sale”… Și straniu, am descoperit numai oameni frumoși. Aparent timizi sau dubioși, poate prea extravaganți unii dintre ei, dar în esența frumoși… Apoi, în momentul în care, în spatele holului principal, lângă scara din lemn masiv (cândva locul principal de atracție el casei), au aterizat și doi muzicanți – un pianist (Mihail Simeonov) și un violonist (Sabin Penea), cu acorduri din cele mai improvizate, extazul a fost maxim…

– Dacă nu se dărâmă… măcar să se audă bine, mi-am spus înainte de așa zisul recital… Și s-a auzit al naibii de bine!…

Am plecat în plină glorie, la câteva ore înainte de final, pentru a nu mă încarcă cu acea senzație tristă de… “să ne strângem catrafusele și hai acasă”, în așa fel încât locul acela să-mi rămână înfipt în amintiri într-o perpetuă forfotă creatoare… așa cu ciudățenia lui, cu artiștii, cu lucrările interesante, cu farmecul lui și mirosul a vechi… New in old

Red_greenish_by_HatePuppet me_iuly

 

Eu și prietena mea Iuliana Vasile, căreia am avut plăcerea de a-i cumpăra Red Grenish, prima lucrare vândută în cadrul expoziției.

Încruntarea de pe chip (oarecum inexplicabilă pentru momentul respectiv) mi-a dispărut de îndată ce am aflat că pentru orice lucru cumpărat primesc și un săculeț cu bomboane…

Pentru cei interesați de lucrările Iulianei Vasile (grafică și bijuterii), precum și detalii despre organizatorii evenimentului The Black Hub, iată câteva link-uri: