Confluenţe: teoria erorii

Confluenţe: teoria erorii

 

Text publicat în Revista Fantastica – Nr.4/Iarna 2014

De câte ori nu ne-a fost dat în viață să primim ori să achiziționăm un obiect după care tânjeam de multă vreme, ca apoi o mișcare greșită, o mică neatenție, o zgârietură, un defect ori ceva similar să ne facă să suferim în adâncul sufletului nostru?…

Pentru cineva ar putea fi coperțile unei cărți dragi, care s-au murdărit, pentru altcineva ar putea fi zgârietura de pe ecranul telefonului recent achiziționat, ciorapii care s-au rupt imediat ce i-ai probat, înghețata care cade pe jos după prima înghițitură, relația (sentimentală sau de afaceri) care s-a sfârșit înainte de a începe, doar pentru că ai început conversația cu o propoziție nepotrivită s.a.m.d.

În fața fatalității mulți se resemnează și văd aceste evenimente ca fiind providențiale. Alții se ambiționează își cumpără imediat un alt obiect, repară ce se poate repara, insistă ori abordează alte căi. Eu personal, mi-am făcut un sistem de auto-apărare psihică – încerc să văd unicitatea contextuală… Cum?… Păi, de exemplu, mă gândesc că zgârietura aia enervantă din colțul telefonului meu mă ajută să-l identific mai ușor și asta într-un context anume ar putea să-mi fie de folos sau chiar să-mi salveze viața. Un pesimist ar spune – Ba din contră! – și ar avea și el perfectă dreptate… Cert e că evenimentul care a dus la zgârietura respectivă a diferențiat acel obiect de celelalte asemănătoare lui. Iar acest lucru e bun sau rău în funcție de context.

Tot ce am descris mai sus folosind exemple cotidiene ar putea părea desprinse din vreun ghid al consumatorului contemporan. De fapt, nu sunt altceva decât exemple ale transformării (care pot fi transpuse în cazul sistemelor vii ca prim stadiu al evoluției), intenția mea fiind în final aceea de a vă demonstra în câteva rânduri cum lucrurile rele sunt bune și cât de relativă e toată treaba…

Dacă privim cursul vieții noastre dintr-o perspectivă idealistă, atunci, astfel de evenimente ar putea fi considerate erori care ne abat mai mult sau mai puțin de la imaginea perfecțiunii existențiale, pe care fiecare dintre noi o creează inconștient pentru sine.

În sens larg cuvântul eroare” înseamnă greșeală, incertitudine, nesiguranță etc. Prin greșeală înțelegem un fapt realizat de om în activitatea profesională, socială, economică etc. privind un raționament greșit, o metodă aplicată greșit, un instrument utilizat greșit, o atitudine ce contrazice regulile morale, sociale sau legislative, neînțelegeri ale unor noțiuni, termeni sau concepte din limbajul științific, economic, social etc. Prin incertitudine se înțelege lipsa de certitudine, îndoiala asupra unor raționamente, calcule, sau experimente, iar în domeniul social poate reprezenta starea unei persoane lipsite de siguranță, de hotărâre. În toate domeniile există incertitudini, de exemplu în domeniul științific s-au dezvoltat diverse teorii care „controlează” incertitudinile. (1)

În domenii reale precum matematica lucrurile sunt din punctul meu de vedere cât de cât clare. Erorile sunt identificate, incertitudinea lor este calculată, se ia cunoștință de ele și se caută o rezolvare. Când lucrezi cu un instrument creat de tine îi cunoști istoricul, dimensiunile, posibilitățile, limitele, tot. Acest aparent control, este posibil datorită numărului finit de variabile luate în calcul. Când însă tu ești instrumentul, lucrurile devin incomprehensibile… Viața deține prea multe variabile și numai o super-inteligență omniscientă sau vreun demiurg ar putea-o înțelege câtuși de puțin.

Și totuși Natura o face cu ochii închiși! Cum vine asta?, vă veți întreba…

Ei bine, ați observat vreodată complexitatea din spatele unui mușuroi de furnici? Sau v-ați imaginat vreodată un oraș ca pe un organism viu?

Furnicile au caste specializate care rezolvă anumite probleme ale întregului: muncitorii (tineri – stau în interiorul mușuroiului sau bătrâni – la exterior), războinicii (cu diferite specializări tactice sau defensive trăiesc în partea de sus în zona expusă a mușuroiului), regina (în interior) și masculii (au aripi și stau la exterior). De asemenea, în mușuroaie există canale de comunicare, canale de aerisire, cămări, creșe etc.

Orașele sunt asemănătoare, avem rețele de apă potabilă, electricitate, rețele de colectare a gunoiului, mijloace de transport, structuri care asigură ordinea, iar fiecare dintre noi prin locurile noastre de muncă ne aducem contribuția la binele colectiv.

Deși dovezile sunt evidente, unora le este mai ușor să creadă că în spatele acestei complexități se află un arhitect divin, decât să accepte că interacțiunea simplă a unor indivizi specializați, rezultați în urma multiplelor tatonări evolutive, a dus în timp, la o asemenea capodoperă.

Ne este greu să ne debarasăm de viciul individualității, cu ajutorul căruia am interpretat realitatea, în cei 200.000 de ani de când existăm ca specie distinctă, pentru a putea vedea dincolo de noi – un alt plan existențial, în care Natura funcționează ca un organism viu dotat cu o inteligență subtilă. Ne este greu și pentru că Natura – personificarea subiectivă a acestei forme de inteligență – face din individ o simplă încercare. Una de care se poate debarasa foarte ușor.

Un om se naște, crește, ajunge la maturitate, se reproduce, îmbătrânește și apoi moare. Acesta parcurs al realității existențiale este tot ce are el mai de preț. Este drumul sau unic care îl diferențiază de toți semenii lui (inclusiv de un geamăn monozigot sau de vreo clonă, dacă ar avea ori dispune de așa ceva).

Prin genele sale, omul „prelucrează” realitatea după un program ereditar, care începe să funcționeze din prima clipa a conceperii până în cea în care va muri și mai departe recombinat în descendență. Acest program încă din primele secunde existențiale (cuantificabile în diviziuni celulare) începe să acumuleze erori. Biologii numesc aceste erori „mutații” iar ele apar în urma interacțiunii programului inițial cu mediul în care el funcționează. Așadar, viața unui om, asemeni oricărui organism viu de pe Terra, este dependentă de mediul în care trăiește.

Pentru a vedea impactul mediului asupra omului, geneticienii au studiat evoluția gemenilor monozigoți care au fost despărțiți la naștere. Surprinzător sau nu, acești gemeni au trasee biologice diferite care le marchează decisiv existența. Deși au genomuri identice la naștere, modul și localizarea erorilor este diferită, căci fiecare interacționează diferit cu mediul.

Tu cel care citești aceste articol trebuie să conștientizezi faptul că unicitatea ta nu se datorează doar materialului genetic ales la întâmplare în momentul conceperii tale, ci și mediului în care trăiești.

Nu există o barieră clară între cele două – genotip versus fenotip. La unii oameni impactul cel mai mare îl are genotipul (vezi persoanele cu tare ereditare), la alții fenotipul (vezi orice boală derivată din comportamentul alimentar, poluarea orașului în care trăiește, azbestul din acoperișul casei sale, fumatul etc). Interacțiunea dintre cele două elemente este atât de dinamică încât de cele mai multe ori acel eveniment minor care a declanșat tăvălugul de la sfârșitul vieții cuiva rămâne necunoscut, la fel cum rămâne necunoscut și de ce unii trăiesc mai mult chiar dacă au o mulțime de vicii.

Ca cineva sau ceva să poată reproduce ceea ce ești ar trebui să reproducă tot Universul în care te-ai născut și ai crescut… Toată evoluția sa de la Big Bang, până la formarea galaxiilor, a stelelor și a planetelor, a Pământului, a vieții, a luptei pentru supraviețuire pe care a dus-o fiecare dintre antecesorii tăi, până la părinții tăi și până în ziua în care te-ai născut. Apoi ar trebui să reproducă fiecare eveniment trăit de tine de la prima diviziune celulară și până în momentul în care parcurgi aceste rânduri. Acest lucru este cu neputință. Evoluția… viața… este unidirecțională!

Bun…. să revenim la inteligența subtilă a Naturii… Erorile apărute în genomul uman pe parcursul existenței unei persoane, se acumulează în timp… Organismul nostru are mijloace de reparare pentru aceste erori, însă la un moment dat ele devin atât de multe încât sistemele de reparare și cele defensive, sau echilibrul general întreținut de acestea, cedează și mai devreme sau mai târziu murim.

Din perspectivă umană, erorile din genom sunt pozitive, neutre sau negative. Cele neutre sunt cele mai frecvente, cele negative sunt cele mai vizibile căci generează tot felul de probleme medicale, iar cele pozitive sunt subtile și se pot fixa (sau nu) în descendență.

Dar toate aceste erori, până la urmă, sunt o problemă personală… una ce ține strict de individ. E ca atunci când îți cumperi o mașină nouă. Cum te folosești de ea așa o ai. Uneori mai ai un accident, merge la reparat, alteori îi aduci unele îmbunătățiri, dar mai devreme sau mai târziu tot la fiare vechi ajunge. În tot acest timp ți-ai făcut treaba cu ea… și ceea ce este important, este faptul că ai trăit altfel”, folosindu-te de ea, decât dacă, ai fi avut un alt model sau o conduceai într-un alt loc pe acest Pământ.

Cu ce rămâne Natura în urma unui om?… Unii ar fi tentați să enumere toate realizările pe care le-au avut în viață. Degeaba… acestea sunt relevante doar pentru oameni. Pentru Natură relevant este copia programului acelui om, în momentul în care acesta se reproduce și are descendenți. Viața unui om are o însemnătate în imaginea de ansamblu a vieții pe Pământ atâta timp cât acesta are capacitate de reproducere, se folosește de ea și îi culege roadele. Pe înțelesul tuturor reproducerea se traduce prin: „rata erorilor apărute în acest organism (om) i-a permis să-și atingă scopul biologic pentru care a fost creat. Programul său merită stocat în următoarele versiuni (umane).”

Ce se întâmplă dacă un om nu are descendenți?… Nimic grav la nivel individual. Dar la un alt nivel are loc o selecție. Experiența sa existențială sfârșește odată cu el. Dar ca să nu dramatizăm acest act trebuie adăugat și că Natura dispune de variante existențiale asemănătoare (familia acelui om) care ar putea duce mai departe o parte din bagajul său genetic.

Așadar, individul este insignifiant pentru Natură, căci Natura lucrează la alt nivel și anume la nivel populațional. Acolo au loc adevăratele modificări. Acolo sunt selectate acele erori cu rezultat pozitiv. Acolo se cântărește evoluția unei specii…

Cu alte cuvinte, individul este o încercare dintr-o multitudine de încercări pe care Natura le supune testării. Existența sa poate fi considerată o eroare (sau nu) în programul mare al speciei. Și erorile la acest nivel sunt bune (chiar dacă la nivel individual sunt adevărate drame: copii care mor la naștere, tineri care mor înainte de maturitate, adulți care nu ajung îmbătrânească, sinucigașii etc.), pentru că Natura cu fiecare încercare, cu fiecare individ care își consumă viața, învață… Învață să fie eficientă, învață să se adapteze la acei factori care limitează existența unora, căci scopul ei nu este acela de a avea grijă de unu-doi, o mie sau un milion de indivizi, ci de o specie întreagă. Învățarea se face prin sacrificiu și tatonare într-un ciclu format din încercare, testare și evaluare a rezultatului.

Dacă rezultatul este bun se merge mai departe. În caz contrar se alege alt drum, altă variantă de lucru și apoi este creată o nouă încercare care este supusă testării și tot așa. Sistemul astă funcționează de 3,6 miliarde de ani pe Pământ și cu ajutorul lui a fost posibilă apariția tuturor structurilor biologice complexe din jur, inclusiv a noastră și a tuturor celor care vor deriva din ele până ce la un moment dat erorile vor corupe și acest model de organizare, schimbând totul.

Ce putem noi face la nivel individual în fața unei asemenea realități?… Avem câteva obținui la îndemână: a) putem să o negăm și să credem că mușuroiul de furnici e rodul unui Creator, ceea ce am făcut până la Darwin (iar unii dintre noi încă o mai fac cu spor și azi), b) putem pur și simplu să trăim și să lăsăm Natura să-și urmeze cursul firesc (lucru care vrem – nu vrem, tot se va întâmpla), sau c) putem să substituim Natura – ceea ce începem să facem cu pași mărunți de câteva mii de ani. Rămâne de văzut, în timp, dacă ne putem asuma o asemenea responsabilitate sau dacă Natura a „făcut o alegere bună” înzestrându-ne cu inteligență, fapt care ne-a adus mai aproape de ea și de înțelegerea ei.

Cine nu a făcut niciodată vreo greșeală, nu a încercat nimic nou.

– Albert Einstein

PS: În timp ce scriam aceste rânduri am „trăit” o pană de curent în urma căreia am pierdut câteva paragrafe bune, scrise pe nerăsuflate și cu multă inspirație. Nu am mai putut recupera nimic și m-am văzut nevoi să reproduc acele fragmente din memorie, evident cu scăpările de rigoare. Eroarea apăruse… Calea nu avea să mai fie la fel. Inițial îmi venea să renunț la text… apoi, am luat-o de la capăt cu ce aveam la îndemână, spre un rezultat nou, un rezultat diferit…un rezultat unic. În micimea mea individuală am imitat Natura.

Referințe:

1. Elemente de teoria erorilor și incertitudinilor. Calcule statistice și modele de aproximare. Conf. Dr. Marin Vlada, Universitatea din București, 2012

2. DNA clock helps to get measure of people’s lifespans

Photo: marbenjo.com

Confluenţe: runele şi auto-vindecarea

Confluenţe: runele şi auto-vindecarea

Text publicat în Revista Fantastica – Nr.3/Toamna 2014

Rănit cu lancea și sacrificat lui Odin, eu însumi sacrificat mie însumi, fără să mănânc și fără să beau, iată că runele la chemarea mea se revelară. (Odin)

Am început să scriu acest articol consultând mai întâi runele

Mi-am așezat săculețul cu agate albastre în palma stângă. Mi-am pus în gând întrebarea care mă frământa de ceva vreme. Am băgat mâna dreaptă în săculeț. Am închis ochii. Am început să amestec bine runele și vreme de câteva secunde m-am lăsat vrăjit de clinchetul lor probabilistic. Într-un final vârful degetelor mi-au atins runa sortită. Am prins-o bine să nu-mi alunece printre degete, apoi am așezat-o frumos pe masa din fața mea cu partea inscripționată în sus.

Piatra are forme neregulate. În structura ei se văd o mulțime de straturi de nuanțe diferite de culoare albastră și din loc în loc câte un strat filiform alb care străbate în lung și-n lat piatra. Am ales agatele albastre la sfatul celui care m-a inițiat în acest joc al șanselor. Îmi spunea că trebuie să-mi aleg materialul din care sunt ele confecționate și chiar să mi le încrustez singur dacă mă pricep. Așa lucrurile deveneau personale. Runele se încărcau cu energia posesorului lor și deveneau magice.

Agatul este o varietate microcristalină a cuarțului și deci este o piatra dură. Nu le-am încrustat eu, dar din paleta largă de materiale din care pot fi realizate runele, am ales ceea ce m-a atras vizual și mai apoi tactil. Piatra din fața mea are incrustat pe una din suprafețele plane, un simbol și întreg ansamblul – piatra plus simbol este ceea ce eu numesc “rună“.

La origini runele reprezentau literele unor alfabete înrudite numite alfabetele runice, care erau folosite de popoarele germanice înainte de adoptarea alfabetului latin. Se presupune că runele sunt un derivat al alfabetului italic rezultat din intersectarea popoarelor germanice cu cele din peninsula italică. Alte ipoteze atribuie originea runelor în totalitate popoarelor germanice sau goților.

De-a lungul timpului runelor pe lângă semnificația de sunete, litere, numere și cuvinte, li s-au atribuit și semnificația de simboluri ale înțelepciunii și ale puterii magice, motiv pentru care au fost și încă mai sunt întrebuințate ca oracol, în vindecare și în necromanție. Conform mitologiei popoarelor nordice scrisul este un dar al zeilor. Odin (zeul suprem) este cel care a descoperit scrisul prin auto-sacrificiu și introspecție, după ce a stat nouă zile și nouă nopți spânzurat de Yggdrasil (Copacul Vieții) cu scopul de a atinge inteligența supremă. În “Cântecele eddice ale zeilor” (1200 A.D.) se face referire la moartea ritualică experimentată de Odin, în urma căreia a dobândit știința ocultă a scrisului și darul poeziei:

Știu că am fost atârnat de acel arbore, în bătaia vântului,
m-am balansat de-a lungul a nouă nopți lungi,
rănit de tăișul propriei mele spade,
vărsându-mi sângele pentru Odin,
eu însumi ofrandă mie însumi:
legat de acel arbore ale cărui rădăcini nici un om nu știe unde se afundă.
Nimeni nu mi-a dat să mănânc, 
nimeni nu mi-a dat să beau. 
Am contemplat profundul abisului 
până când s-au ivit runele.
Cu un strigăt de mânie le-am prins, 
și apoi am căzut leșinat. 
Nouă cântece teribile 
ale gloriosului fiu al lui Bolthor am învățat
și am luat o gură din gloriosul vin
servit de Odrerir.
Obținusem bunăstare
și, de asemenea, înțelepciune.
Săream de la un cuvânt la altul 
și de la o faptă la alta... 

Consultarea oraculară a runelor presupune un șir de 24 de caractere runice inscripționate pe tăblițe ceramice (sau din alt material): Mannaz (sinele), Gebo (parteneriat), Ansuz (semnale), Othila (separare), Uruz (tărie), Perth (inițiere), Nauthiz (constrângere), Inguz (fertilitate), Eihwaz (apărare), Algiz (protecție), Fehu (posesie), Wunjo (bucurie), Jera (recoltă), Kano (deschidere), Teiwaz (războinic), Berkana (creștere), Ehwaz (mișcare), Laguz (curgere), Hagalaz (întrerupere), Raido (călătorie), Thurisaz (poartă), Dagaz (progres), Isa (impas), Sowelu (integritate). La acestea se mai adaugă (în sistemul runic modern), o rună care nu prezintă un simbol runic. Ea poartă numele de Runa Goală, are semnificația de “necunoscut”, “divinitate” sau “Odin” și încadrează sistemul runic sau viața în relația “sine și necunoscut”/ “sine și divin”

Dintre cele 25 de rune, 16 sunt bivalente – adică atunci când sunt împrăștiate pe o suprafață plană pot cădea față de privitor într-o direcție sau alta (în sus sau în jos). Celelalte 9 rune sunt monovalente, oricum le-ai împrăștia ele se vor așeza întotdeauna la fel. Aceste diferențe sunt date de simetria simbolurilor, și au rolul de a diversifica și mai mult interpretarea runelor, reieșind în final 41 de interpretări posibile în urma extragerii unei singure rune.

Se poate extrage (consulta) o singură rună, cu scopul de a obține răspunsul la o anumită întrebare sau se pot consulta combinații de mai multe rune, fiecare cu specificul ei: trei, patru, crucea runică, trei vieți (trecut, prezent și viitor), ciclul de inițiere, schița destinului etc.

Runa trasă de mine mai devreme a fost Jera și are ca toate celelalte rune mai multe semnificații: “recoltă”, “sezon fertil” dar și “durata unui an”. Conform cărții The Book of Runes scrisă de Ralph H. Blum, semnificația extinsă a acestei rune ar fi următoarea:

O rună a efectelor benefice, Jera se aplică în orice activitate sau efort în care ești angajat. Fii conștient, însă, că nu trebuie să te aștepți la vreun rezultat rapid. De obicei este nevoie de un anumit interval de timp și prin urmare, cuvintele-cheie “un an”, simbolizează finalizarea unui ciclu complet înainte de a obține recolta sau eliberarea.

Ai pregătit terenul și ai plantat sămânța. Acum trebuie să o cultivi cu grijă. Pentru cei a căror muncă presupune un sezon lung, sau un termen lung de finalizare, Jera oferă încurajare întru succes. Aceștia trebuie să știe că rezultatul muncii lor se află sub supravegherea Providenței și că trebuie să persevereze în efortul lor.

Amintește-ți de vechea poveste a fermierul care era atât de dornic să ajute culturile sale să crească încât el ieșea pe timp de noapte pentru a trage de lăstarii nou apăruți. Nu există nici o modalitate de a împinge râul; la fel nu se poate grăbi recolta. Fii conștient că răbdarea este esențială pentru recunoașterea propriei dezvoltări care, atunci când îi va sosi timpul, te va conduce spre recolta sinelui.

Citind aceste rânduri instinctiv am început să fac corelații între întrebarea pe care mi-am pus-o la început și semnificația runei: “Să fie oare un semn bun ținând cont ca acesta este primul articol de la rubrica “Confluențe”. Dacă da, ia uite ce zice runa… Trebuie sa am răbdare. Ca rubrica să crească și să se dezvolte așa cum trebuie are nevoie de cel puțin un an și mai apoi voi putea culege roadele…

Conexiunile pe care le facem când vine vorba de propria persoană sunt rodul unui automatism prin care noi oamenii încercăm sa dăm un înțeles “întâmplării” și a realității ce ne înconjoară. Un bun exemplu, în acest sens, este maniera subiectivă prin care încercăm să dăm o explicație întâmplărilor pe care le visăm uneori.

Dacă mai mulți oameni ar trage în același timp aceeași rună, fiecare va găsi un înțeles și o semnificație proprie (avertisment, schimbare, inspirație, confirmare, aprobare, etc.) și nu un adevăr general valabil.

Oamenii sunt din naștere vânători de tipare. Ei caută oriunde tipare, chiar și acolo unde dovezile existenței lor sunt slabe. Oamenii își construiesc realitatea din explicații și înțelesuri iar atunci când ele nu există le creează.

Vă veți întreba poate, cu ce sunt runele diferite de Tarot, I Ching, ghicitul în zațul de cafea sau în intestine de porumbel (așa cum făceau romanii), chiar și zodiacul pe care îl citesc unii în fiecare dimineață când merg spre muncă sau oricare altă metodă de divinație?…

Până la un anumit nivel nu este, căci nu oferă soluții explicite ci doar îndrumare. Apoi ceea ce o diferențiază, din punctul meu de vedere, de celelalte este faptul că nu pune accent pe noțiuni precum “binele” sau “răul” (de exemplu cum face Tarotul) și mai degrabă pe transformare… Transformarea sinelui conform principiului “Singura persoană care se poate cu adevărat schimba ești tu…” parafrazat de Colin Turner sub forma “Singura persoană care merită, care îți va aduce bucuria de a fi, ești tu însuți.

Oricare dintre noi a ajuns în călătoria sa existențială la cel puțin un moment de cumpănă, în care ne-ar fi prins bine puțin ajutor din exterior. Așa, ca un bobârnac al destinului care să ne împingă pe calea cea dreaptă. Aceste momente apar când nu mai ai control asupra a ceea ce ți se întâmplă, când nu știi ce hotărâre să iei, când ești vulnerabil… Și în consecință ne agățăm și reacționam la ideea unui semn din viitor exact ca atunci când ne auzim numele într-o mulțime – întotdeauna cu emoție sau teamă… niciodată cu siguranță de sine.

M-am întrebat de nenumărate ori cât din rezultatele unui astfel de joc, cel al consultării unui oracol (căci în fond la asta se reduce totul), este semn al Providenței și cât este autosugestie?…”

Ralph H. Blum, un antropolog cultural și scriitor din Anglia, oferă mai multe răspunsuri la această întrebare în seria de cărți ce l-a făcut celebru – The Book of Runes, The Healing Runes și The Serenity Runes. El merge mai departe cu interpretarea runele oferind celor interesați un nou scop și o nouă întrebuințare – instrument de introspecție în subconștient – sau altfel spus un “oracol al sinelui”.

În demersul său antropologul englez amestecă armonios misticismul ce învăluie runele cu realitatea psihicului uman, pornind de la premisa că soluția tuturor problemelor se află în noi înșine.

Adesea trăim stări conflictuale… normele care trăim și după care ne ghidam în viața intră în conflict cu dorințele noastre intime… cele pe care le depozităm în subconștient. Rațiunea iți dictează ceva dar inima (varianta populară pentru subconștient) iți șoptește altceva… Și așa se naște conflictul interior de care majoritatea dintre noi nu suntem conștienți că există sau că îl poartă ca pe un parazit în fiecare zi după noi. Luam situația ca atare și în final, mai devreme sau mai târziu suntem constrânși să luăm o hotărâre…

De pildă, de ceva vreme îmi doresc să mă dedic mai mult scrisului, dar pentru că nu cred că se poate trăi din scris (cel puțin nu la noi), am ales să am un loc de muncă stabil care să îmi permită să-mi fac o familie, să-mi plătesc ratele la bancă, să mă integrez social etc.; dar care îmi mănâncă mai tot timpul și simt că mă ține pe loc. Acesta este un conflict interior minor pe care îl conștientizez și pe care îl controlez prin acțiuni alternative – scriu când pot și pe unde pot.

De ar fi toate conflictele interioare așa… viața ar fi floare la ureche… Momentele la care mă refeream mai sus sunt acelea în care trebuie să iei o decizie de care depinde viața ta, cariera ta, visele tale și pur și simplu nu știi ce hotărâre să iei și atunci parcă iți vine să ceri ajutorul extern, oracular, divin, poate chiar să dai cu banul.

Ah banul!… Uneori pare soluția cea mai la îndemână… dar în final nu e decât o modalitate de a ne păcăli pe noi înșine încercând să atribuim decizia noastră întâmplării, destinului, providenței ș.a.m.d. Afirm asta pentru că în timp ce banul se învârte în aer, noi știm în sinea noastră ce am vrea să cadă: cap sau pajură. Cu alte cuvinte răspunsul se afla deja în noi, ne este mai greu să-l scoatem la suprafață… să ni-l asumăm.

Pe acest principiu se bazează și abordarea lui R.H. Blum. Scriitorul te îndeamnă în cărțile sale să urmezi pașii clasici oraculari așa cum am făcut eu la începutul acestui articol și în plus iți cere să te detașezi mai apoi de actul în sine, pentru a-ți răspunde la întrebarea: de ce ai gândit așa și nu altfel?

Din multitudinea de trăiri umane subconștientul meu a scos la iveală nevoile mele. Interpretarea realizată după tragerea runei reflectă frământările mele actuale… Ei bine acolo trebuie să lucrez… acolo voi găsi răspunsul pe care rațiunea mi-l ține ascuns.

Metoda funcționează, am testat-o pe propria piele… sau altfel spus pe propriul subconștient. Dar ca orice metodă de auto-vindecare, ea nu este universală, nu funcționează la nesfârșit și nici nu te va ajuta să câștigi la Loto. E mai degrabă un artificiu prin care ajungi să te cunoști mai bine, să apleci mai des urechea la nevoile tale lăuntrice indiferent la ce constrângeri te supune lumea în care trăiești. Nu e magie, e doar psihologie… sau cum îmi place mie să spun uneori… “e magia după care funcționez în anumite momente”.

După o vreme ajungi să te cunoști destul de bine încât nu mai ai nevoie de instrumente ajutătoare precum runele. Și asta e bine căci… scientia potentia est și orice teamă sau problemă poate fi depășită prin cunoaștere. Cu cât știi mai multe despre un lucru cu atât iți este mai puțin teama de el. Cu cât știi mai multe despre ce declanșează în tine conflicte cu atât știi mai bine cine ești sau ce ești…

Și încă un lucru important… întrebarea pe care ți-o pui e a ta și numai a ta. Nu trebuie sa o împărtășești cu nimeni. Poți să vorbești despre ea (așa cum am făcut și eu în aceste rânduri), dar nu trebuie să o rostești cu voce tare, căci ea e de fapt un gând lăuntric intim al cărui răspuns sau alinare numai tu îl poți găsi… în tine… Trebuie doar să înveți cum să cauți…

Referințe:

Festivalul SF de la Râșnov 2014 – Ziua 4&5

Festivalul SF de la Râșnov 2014 – Ziua 4&5

Text publicat în Revista Fictiuni.ro – Nr.10/Iulie 2014

De Ziua Științelor (a 4-a de festival), mi-am pus în gând să descopăr Cetatea Râșnov, alături de iscoadele mele. Nu de alta, dar programul festivalului s-a decalat și parcă după două dimineți pierdute scriind la povestioara “Ciuma de trei zile” pentru concursul “Mihail Grămescu”, mi se cam acrise de stat în pensiune. În plus, hop-țop a răsărit și soarele. Trebuia să profităm.

Zis și făcut. La 600 de metri de centrul Râșnovului se află cetatea cu același nume construită în sec. XIV, “probabil pe locul fortificației din lemn ridicate de Cavalerii Teutoni la începutul sec. al XIII-lea” (după cum spune Wikipedia). La cetate se ajunge cu piciorul sau cu “Transilvania Train” – niște tractoare cu remorci, cosmetizate hidos ca pentru circ. Mai trebuia să-l văd pe Bozo the clown la volanul lor și nici că mai puneam piciorul prin Râșnov vreodată!… :)) Glumesc.

Fiind sâmbătă, când am ajuns noi, cetatea era deja invadată de turiști fel de fel și localnici care se îndeletniceau cu negoțul. Am văzut tot felul de cavaleri care te invitau să-ți faci poze în haine medievale sau să cumperi erse kitsch-uri Made in China. Unul mai vânjos s-a oferit sa-mi vând diplome de cavaler mânjite cu mir. Ce-i drept miroseau frumos.Altul avea funie de soacra… și tot asa din loc în loc găseai pe câte unul îmbrăcat în haine medievale care avea ceva de vânzare. Bănuiesc ca în Ev-Mediu existau și haine specifice negustorilor. Nu dom’le aici toți negustorii erau cavaleri. Unul singur, însă era mai altfel decât toți. El nu era cavaler… el era străjerul cetății care avea o pasiune… aceea colecționa obiecte reprezentative pentru Cetatea Râșnov. Interesant personajul pe numele său Gheorghe Samoilă și mini-muzeul său din cetate.

20140719_151406
Din cetate am căutat să văd pensiunea Stefi și geamul din podul mansardat unde se găsea masa mea preferată. N-a fost greu, căci pensiunea era chiar sub deal/cetate. Un șut în dos și nu mai trebuia să mă întorc cu trenulețul groazei!…

20140719_150632

* * *

La sfârșitul zilei am avut parte de punerea în scena a unui act regizat de un personaj a cărui faima “de om pus pe șotii” îi precede prezenta fizică. Așa l-am cunoscut eu… “lasă că vine Pîrligras și o să destindă el atmosfera” sau lasă ca vine Pîrligras și vă spune el bancuri bune”. Am întâlnit personajul în carne și oase și i-am remarcat umorul dar nu m-am așteptat sa ne-o “coacă” în felul în care a făcut-o. Văzând interesul participanților pentru concursul de proză scurta “Mihail Grămescu”, se ridică el la o bere și spuse cu seriozitate maximă:– …am descoperit un plagiat grosolan între textele celor care au participat. O să-l demasc cât de curând. De abia aștept.Noi cei prezenți la masa (3 creduli și probabil 1 complice), ne gândeam… care e ală, cum și-a permis, face Pîrligras parte din comisia de evaluare a lucrărilor?

20140720_111316_1

Viorel Pîrligras (cel care gesticulează ca și cum ar vrea să-l strângă de gât pe Sorin Bobouțeanu), după cum se poate observa în această poză nu este nici pârlit și nici gras.

În fine, câteva ore mai târziu, îl vedem că se așează în mijlocul mulțimii, adunată la REM’s (pensiunea nucleu) la un grătar și începe să ne citească “Șocul lui Lender” – povestea unui băiat blond cu ochi albaștri care s-a apucat să prezinte grupului adunat la festivalul de la Râșnov, un plagiat după “Jocul lui Ender” de Orson Scott Card. În esență povestea citită era o reinterpretare a realității, în stilul umoristic specific lui Viorel Pîrligras. Acesta și-a jucat perfect rolul întrucât timp jumătate din poveste ne tot înghionteam și ne întrebam care-i ală de plagiază. Mai mult ceea ce era ușor derutant era faptul că o parte din firul narativ se întâmpla live. Noi rădeam iar el citea “la care cei din jur au început să râdă“, în așa fel încât nu știai dacă citește, compune pe loc ori chiar trebuie să cauți în mulțimea prezentă, adolescentul blond cu ochi albaștrii.

* * *

Cu sau fără demascarea lui Pîrligras, a doua zi, cu ocazia întâlnirii de rămas bun, s-au acordat și premiile primei ediții a Concursului de Proză Scurtă “Mihail Grămescu”. Pentru concurs au fost depuse lucrările a 6 participanți: Cezar Mazilu, Lucian Dragoș Bogdan, Roxana Brînceanu, Sorina Bogdan, Nicolae Dobre și Irving T. Creve.Premiul I a fost acordat lui Nicolae Dobre (Brașov), iar premiul II lui Cezar Mazilu (Pitești). Lucrările vor fi publicate în următorul număr al revistei online Fictiuni.ro, pe care eu unul aștept cu mare interes să-l citesc. Premiile au fost simbolice și au constat în mai multe cărți Nemira. 6 volume ale revistei CPSF și accesorii pentru biciclete.

20140720_111743_1

Eugen Lenghel înmânând premiul I lui Nicolae Dobre

20140720_111505_1

Eugen Lenghel înmânând premiul II lui Cezar Mazilu

* * *

La sfârșitul acestei postări care încheie seria de relatări de la Festivalul SF de la Râșnov 2014, am încercat sa-mi dau seama cu ce am rămas după această experiență, așa ca un fel de auto-evaluare. Dupa un “brainstorming” rapid iată cu ce am rămas:

  • cu un mare cucui de la pragul scund al pensiunii săsești la care am fost cazat;
  • cu amintirea plăcută a cârcotelilor realizate împreună cu dicționarului ambulant al SF-ului autohton pe numele său Sorin Bobouțanu și extensia sa cu adăugiri, expertă în sandwich-uri matinale, Ileana (metal-cosânzeana) Drop – iscoadele mele;
  • cu revelația întunericului absolut descoperit în Peștera Valea Cetății din Râșnov;
  • cu ideea unui festival ușor dat peste cap de lipsa de cuvânt a unor participanți cheie;
  • cu senzația că în SF-ul românesc, mai devreme sau mai târziu ești obligat să alegi o tabără… și ele nu sunt deloc puține;
  • cu o inițiativă demnă de lăudat – un festival specific SF-ului și celorlalte genuri conexe, ținut într-un loc pitoresc;
  • cu experimentul creației și al scrierii “la comandă”. Așa mi-am dat seama că sunt în stare să scriu 5000 – 7000 de semne pe zi, ceea ce e un record pentru mine;
  • cu noi prieteni și experiența lor scriitoricească din care se pot învăța multe;
  • cu gândul la berea la halba care era mai ieftina decât apa plata;
  • cu gestul frumos făcut de Dănuț Ungureanu, de care o să vorbesc în recenzia lui “Vegetal”;
  • cu imaginea lui Rolex câinele-vedetă cum era el atras de mirosul cărții Roxanei Brînceanu – Sharia, descoperita întâmplator spre vânzare în Cetate.
  • și multe alte amintiri plăcute.

PS: În trenul de la Brașov la București, unul povestește de groaznica experiență pe care a trăit-o la un concert Salam, o domnișoară bătrână își tine telefonul de parcă ar fi cel mai de preț lucrul al ei, o țâțoasă și un vlăjgan mai au puțin și și-o trag pe bancheta din stânga mea, iar de pe holul trenului vine un puternic miros de joint.

Am ajuns la București.

Sfârșit

Citește și Ziua 1 sau Ziua 2&3

Festivalul SF de la Râșnov 2014 – Ziua 2&3

Festivalul SF de la Râșnov 2014 – Ziua 2&3

Text publicat în Revista Fictiuni.ro – Nr.10/Iulie 2014

Cea de-a doua zi de festival – Ziua Literaturii și cea de-a treia zi – Ziua Artelor, au stat mai mult sub semnul cărților. Au fost 4 lansări și 5 prezentări de carte la care s-au adăugat o revistă SF și alte câteva reviste de benzi desenate (o listă completă găsiți la sfârșitul postării).

Referitor la lansările de carte SF (fără celelalte genuri), avem:

– Atavic de Liviu Surugiu – O carte cu nume ispititor, care promite. Acum, nu știu dacă cartea promite din cauza autorului care vorbește foarte mult și pasional despre experiența sa scriitoricească sau datorită conținutului sau intens bătătorit, fiind vorba de un roman scris în decurs de 20 de ani. Cert este că, mai toți cei prezenți s-au grăbit să-i cumpere cartea.

20140717_131516_1

– Vraciul de pe Norul Interior de Lucian Dragoș Bogdan – Deși coperta mă duce cu gândul la un fantasy, ea este de fapt un space opera, poate singura de la noi. Cartea a fost discutată și la cenaclul Wolf’s Pack, a cărui sesiune (pentru luna iulie) avut loc în cadrul festivalului. Mă întreb dacă cartea este la fel de liniștită și calmă precum autorul ei.

20140717_131841

Despre prezentările de carte SF, nou pentru mine a fost:

– Nuanțe de Întuneric de Roxana Brînceanu – o apariție discretă, atât prin prezentare cât și din perspectiva grosimii cărții (78 pagini). Am auzit lucruri bune despre carte, am frunzărit-o și mi-am propus în curând, să văd despre ce e vorba în ea. 

9 Istorii Reutilizate de Eugen Lenghel – o carte a cărei coperta mă duce cu gândul la cyberpunk și care m-a făcut curios pentru că știu că autorul pe lângă scriitor și editor mai este și IT-ist.

20140717_131833_1

Toate bune și frumoase, însă cea mai spectaculoasă prezentare de carte a fost din punctul meu de vedere cea făcută fulger de focșăneanu Gheorghe Andrei Neagu alias Semper Pururs. Omul a venit cu portbagajul burdușit de cultură… literară și viticolă made in Focsangeles (după cum îi spune o localnică care îmi este prietenă), a lăsat câțiva litri de vin, câteva cărți și mai multe numere din revista Oglinda Literară, apoi a întins-o. Bun vinul de Focșani, cât despre literatură… nu prea pot să mă pronunț pentru că nu e SF și pe mine unul literatura contemporană românească (non SF&F), sincer, mă cam depășește. Din cărțile lăsate în urmă, m-a atras imediat vizual “Războiul muștelor”, o carte de povestiri scrisă de personajul mai sus amintit. Cartea este maro cu o muscă mare pe copertă și mai multe mici pe fiecare pagină și a fost scoasă la Ed. Plumb. Maro-muște-plumb… oare ce a vrut autorul să transmită?… În fine, am trecut-o pe lista “de citit experimente”.

* * *

În rest, în această perioadă, în Râșnov e precum în București, se construiește o parcare subterană și un lift care să ducă la cetate. Tot proiectul costă vreo 5 milioane de euro și e finanțat cel mai probabil din fondurile europene. Ca rezultat al acestuia, există un tobogan exact lângă pensiunea la care sunt cazat, pe unde se coboară pietrele și care te face să crezi uneori că se prăvălește muntele peste tine. Dacă ignori toate aceste mici neajunsuri descoperi ca locul are farmecul săi, iar oamenii sunt interesanți. De exemplu, familia la care suntem cazați este compusă dintr-o ea – foarte curioasă și foarte vorbăreață (dacă nu știați munții /dealurile din jur au fost cândva niște piramide, spune ea) și el – un olandez aproape mut și care la intrarea în pensiune, pe o pancartă, se laudă cu abilitățile sale gastronomice: “cartofi prăjiți la Olandezu'”. Pensiunea este o casa veche săsească iar masa de la care scriu aceste rânduri se află în podul mansardat al casei. Deasupra ei este un geam pe unde văd Cetatea Râșnov cum se uite la mine (poza în curând).

* * *

Vremea nu prea a ținut cu noi, când a plouat, când a fost soare, dar dacă trag linie as zice ca mai mult a plouat. Cu toate acestea nu am putut sa nu tragem o fuga măcar la una din atracțiile zonei. Doar la 1,6 km de mers pe jos, am dat peste Peștera Valea Cetății. Aceasta a fost descoperita în 1949 și abia în 2010 a fost făcută accesibilă publicului larg… adică sa poți sa intri în ea stand în picioare și nu ca speologii pe burta.

Peștera este singura din Județul Brașov deschisa publicului. Deși nu au existat urme de oameni sau animale care să fi locuit în ea, fiind inundată o lungă perioadă de timp, (și acum citez ghidul) “un sculptor a făcut un cal în lutul peșterii în memoria celor care … aaa… Nu au existat în ea”, a continuat unu mai cu moț (adică eu).

Lăsând gluma la o parte peștera e frumoasă și merită văzută. În ea se țin din când în când concerte de camera, iar la sfârșitul vizitei timp de un minut se sting toate luminile. Ei bine, rezultatul este oarecum revelator. Întuneric absolut, în care practic ți se poate întâmpla orice (inclusiv să ieși de acolo schimbat – hmm… uite o idee buna de SF). Este atât de întuneric încât, ca om ce locuiește în oraș, realizezi dintr-o dată cât de mult îți cam lipsește. Nu iți vezi nici măcar propriile mâini… Parol, am încercat să mi le bag în ochi!… Eu unul m-am liniștit instantaneu… pe alții i-au apucat frica de întuneric și alte treburi deranjante…

20140717_164014_1

La final trebuie să recunosc ca am făcut 2 zile întruna și am lipsit intenționat de la câteva evenimente dintr-un motiv pe care îl voi dezvălui zilele următoare. Deh, uneori nu poți să le faci chiar pe toate sau să fii chiar peste tot…

Lansări de carte: 

  • Atavic de Liviu Surugiu, Ed. Tritonic.
  • E.A. Poe – Lucian Vasile Szabo, Ed. Tritonic
  • Vraciul de pe Norul Interior – Lucian Dragoș Bogdan, Ed. Tritonic

Prezentări de carte, reviste SF și de benzi desenate:

  • 9 Istorii Reutilizate – Eugen Lenghel, Ed. Tritonic
  • Așteptând în Ghermana – Dănuț Ungureanu, Ed. Nemira
  • BDC – clubul benzilor desenate, Ed. ?
  • CatClaw – Bane Kerac, Ed. ?
  • Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice – Ed. Nemira.
  • Îngeri de gheață – Adina-Mihaela Speteanu, Ed. Tritonic
  • Nuanțe de Întuneric – Roxana Brînceanu, Ed. Millennium
  • Otvorena – Viorel Pirligras, Ed. SimartVegetal – Dănuț Ungureanu și Marian Truță, Ed. Nemira
  • Xenos. Contact între civilizații – Ed. Nemira

Citește și Ziua 1 sau Ziua 4&5

Festivalul SF de la Râșnov 2014 – Ziua 1

Festivalul SF de la Râșnov 2014 – Ziua 1

Text publicat în Revista Fictiuni.ro – Nr.10/Iulie 2014

Am plecat la drum spre primul festival SF la care particip, cu un obișnuit bagaj de mână, burdușit de haine, nelipsita mea raniță cu gadget-uri, gânduri mari și așteptări o mie… Pe fundal se aud bucăți din coloana sonora a filmului Solaris (Cliff Martinez), ciorovăielile post-Colin 2014, ai căror protagoniști sunt Dan Doboș și juriul Colin și nelipsitul ritm sacadat al roților unui Rapid București – Brașov de la Regiotrans.
O cucoană are bufeuri, pe alta o trage curentul, controlorul e drăguț și ajustează aerul condiționat din 5 în 5 minute și cere la schimb un încărcător pentru cititorul său de coduri de bare (o tabletă) necesar la validarea biletelor cumpărate online. Aerul condiționat protestează în fața frecușului, tușind de câteva ori. Trenul fuge. RDS-ul s-a pierdut de rețea. La câteva zeci de km în față, două iscoade au pus primele piciorul pe pământ brașovean. Au fost instruite din timp să caute mijloacele tehnice, dacă se poate și cele mai facile, necesare ajungerii mele la Râșnov – locul cu pricina.

Mă simt ușor iritat. Sursa disconfortului meu este cucoana pe care o trage curentul… Are urechile înfundate cu doi baloți de vată și probabil niciun gând să viziteze doctorul stomatolog sau cel ORL în vederea remedierii problemelor. Spun asta pentru ca e versată… o cunosc “după mers”. Mai întâi a avut o problemă cu ușa, apoi cu unul din geamurile aflate în stânga mea, apoi cu următorul geam când s-a dat drumul la aerul condiționat, apoi cu aerul condiționat care era dat prea tare. Nu și-a găsit locul până ce nu a ajuns în fundul vagonului, unde a trebuit să se potolească. Lângă ea stă cea care are bufeuri și care acum o privește cu gânduri criminale. Îmi imaginez cum sare la gâtul ei și ii înfundă toate orificiile rămase libere cu bucăți mari din punga pe care o ține în brate, în scop de etanșeizare. Așa, curentul nu avea să o mai tragă niciodată, iar lumea din jur avea timp, cel puțin până la destinație, să respire aer proaspăt!… Îmi revin repede, trebuie să ajung la Râșnov și nu la vreo secție de Poliție unde să dau declarații cu privire la un eventual omor. Mă uit pe resemnat pe geam. În zare se văd munții.

***

Ajuns la Brașov am sărit imediat într-un alt tren de la Regiotrans, care avea doar două vagoane. În gară la Râșnov mă așteptau iscoadele. Orașul nu foarte mare, pare pregătit pentru o invazie… Casele sunt baricadate în așa fel încât nu poți să ajungi în curtea lor decât pe poarta principală bine ferecată sau pe calea aerului.

Încet-încet, după o ploaie de vară și câteva întârzieri minore, 12 adepți ai SF-ului românesc s-au adunat în curtea unei pensiuni pentru a pune festivalul la cale. S-au plătit taxe, s-au dat legitimații, s-a aflat starea celor care vin mai târziu, s-a decis programul din prima zi și alte detalii organizatorice.

Conform programului, prima zi a festivalului se numește “Ziua creației artistice” iar numele i se trage de la concursul de proză scurtă “Mihail Gramescu”, a cărui temă urma să fie lansată în această zi. Concursul îl omagiază pe scriitorul român de SF&F al cărui nume îl poartă și care din păcate s-a stins din viață pe 13 mai 2014, la 63 de ani.

Tema din acest an, respectiv de la prima ediție a concursului, este “Copiii salvează civilizația” și constă în realizarea unui text SF cuprins între 3.000-10.000 semne, scris pe orice suport, corect din punct de vedere gramatical și cu termen de predare vineri 20:00. Juriul va fi format ad-hoc din organizatorul festivalul Eugen Lenghel și câțiva autori de SF cu renume publicistic, care sunt prezenți la festival și care au ales să nu candideze la concurs.

Pe seară, am descoperit cinematograful nou din Râșnov “Amzea Pelea” unde ne-am relaxat cu filmul Hancock (2008), după care ne-am retras iar la pensiune, unde am luat pulsul SF-ului românesc la un pahar de ceva lichid…

Citește și Ziua 2&3 sau Ziua 4&5