Războiul Etern

Războiul Etern

Am citit romanul Războiul Etern de Joe Haldeman, la scurt timp după Războiul Bătrânilor și mi s-a părut că ar fi fost cam din același „film“… Managerul editurii Nemira, Ana Nicolau a afirmat la un moment dat că romanele de/despre război au prins foarte bine la public în ultima vreme. Se pare că eu fac parte din publicul care apreciază genul ăsta de literatură science-fiction, deși în sinea mea sunt un pacifist.

Chiar dacă majoritatea îl etichetează drept o referință de Military Science-Fiction și încearcă să-i scoată în evidență calitățile specifice romanului de război, cartea lui Joe Haldeman este de fapt despre viața trăită în salturi temporale și despre evoluția socio-sexuală a umanității, chiar dacă decorul este unul de război.

Acțiunea se desfășoară deci, în jurul războiului dintre pământeni și taurani – singura specie extraterestră pe care a întâlnit-o umanitatea în călătoriile ei prin colapsari, miza fiind tocmai acești colapsari și planetele din jurul lor – un fel de porți galactice sau borne de orientare în hiper-spațiu.

O miză secundară este furtul reciproc de tehnologie și cea care de altfel prelungește în mod artificial conflictul. Războiul anti-tauran pornește de la o problemă de comunicare și unele acuzații, care se adeveresc mai apoi a fi false. Acest scenariu seamăna cu războaiele actuale, autorul inspirându-se pentru acest roman din războiul din Vietnam la care a și participat în calitate de “inginer combatant”. Mai trebuie menționat că Joe Haldeman are o diploma în fizică și astronomie obținută la Universitatea din Meryland, oarecum similar cu William Mandella – personajul principal al romanului.

În afară de asta, romanul ascunde consternarea perpetua în fața schimbărilor provocate de călătoriile la viteze aproape de cea a luminii și o poveste de dragoste care pare să sfideze aceste schimbări.

Concluzii:

  • De ce?

Pentru că dacă am fi fost în război, cel mai probabil am fi citit romane despre viața idilică pe timp de pace.

  • Când?

În tinerețe, ca să guști puțin din senzația aia pe care o trăiesc unele persoane în vârstă, care se simt total depășite de tot ceea ce se petrece în jurul lor, cu societatea, cu tehnologia, cu moda, s.a.m.d.

  • Cum?

Fără grabă. Timpul e relativ.

  • Unde?

Într-o călătorie cu multe opriri.

Photo: FWS Topics: What Is Going On With THE FOREVER WAR Movie?!

Orașul Ambasadei

Orașul Ambasadei

Text publicat în Gazeta SF – Nr.49/Aprilie 2015

Noi spunem cel mai bine adevărul dacă devenim minciuni.” ~ Avice Benner Cho

Am tras mult de cartea asta, dar nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, ci din contră pentru că pe tot parcursul lecturării ei am avut impresia că țin în mâini un manuscris de la capătul Universului, ce necesita a fi studiat cu mare băgare de seamă.

Am dat peste romanul lui China Mieville – Orașul Ambasadei, în mai multe din peregrinările mele sefiste. Un amic chiar mi-a lăsat „moștenire” exemplarul său tipărit în limba engleză (insuficient totuși pentru a mă face să-l citesc). Apoi, ochiul meu de Sauron a început să-l caute frenetic după două evenimente cheie:

– Primul a fost lecturarea articolului „Ce cărți science-fiction recomandăm?“, în care Tudor Ciocârlie împarte cărțile SF, în funcție de complexitate, subiect și tipul de cititori, iar Orașul Ambasadei se găsește, în opinia sa, printre cărțile din categoria „cărți science-fiction atât de complexe din toate punctele de vedere (proză, structură, personaje, teme, știință), încât finalizarea entuziastă a lecturii lor ar putea fi echivalentă cu doctoratul în science-fiction“. Cu adevărat motivațional, nu?

– Al doilea eveniment cheie a fost zvonul care circula prin fandom-ul românesc la mijlocul lui 2014, despre scoaterea romanului de sub tipar la editura Paladin, în traducerea lui Liviu Radu.

Buun, și acum imaginați-vă un oraș… pe o planetă aflată la marginea universului explorat… Acțiunea din acest oraș are loc într-un viitor în care omenirea a luat deja contact cu mai multe specii extraterestre inteligente, prin intermediul călătoriei în / prin immer.

Denumirea „Orașul Ambasadei” nu este deloc întâmplătoare. Pe planeta Arieka, locul în care acesta fusese construit, localnicii, numiți de autor „gazde” sau „ariekei”, erau ființe bizare ce îi tolerau pe oameni și chiar le ofereau sprijinul material necesar supraviețuirii pe planeta lor. Fără un echipament corespunzător (aeolii – animale-măști generatoare de oxigen) ori surse de hrană locale, oamenii n-ar fi rezistat prea mult acolo.

Acest echilibru inter-specific avea la bază fascinația celor două civilizații una pentru cealaltă, date fiind diferențele majore între modul de construcție biologică, socială și de comunicare dintre acestea. De pildă, gazdele vorbesc pe două guri / orificii, în două tonuri, tehnologia lor se bazează pe bio-produse (case vii, baterii care aleargă după tine ca să-ți furnizeze energie, corvide și tot felul de hibrizi bio-tehnologici) și până la venirea oamenilor erau incapabile să mintă, motiv pentru care ele sunt stranii, aproape impenetrabile în ceea ce privește procesele gândirii.

Fascinația personajelor umane este contagioasă. Vrei, nu vrei, în calitate de martor al acțiunii, ajungi să fii la rândul tău fascinat de aceste ființe și de lumea lor. Eu unul, am încercat de nenumărate ori să compar gazdele cu diverse făpturi de pe Pământ, și singurul organism terestru care se aseamănă cât de cât (zic eu într-o manieră 100% subiectivă), ar fi un frumos exemplar de Idolomantis diabolica (dacă vreți să aveți propria imagine, NU urmați link-ul atașat).

Deși este una dintre cărțile SF prezentate în recenzii ca având un nivel crescut de complexitate, în mod paradoxal subiectul devine accesibil și chiar intim prin simplul fapt că narațiunea este realizată la persoana întâi. Avice Benner Cho (unul din oamenii născuți și crescuți în Orașul Ambasadei), ne povestește o parte din viața sa și odată cu aceasta ne este dezvăluită și evoluția Orașului. Asistăm, deci, la mărturia unui personaj cheie, care nu-și trădează decât la final rolul deosebit pe care îl are în istoria orașului și implicit în istoria gazdelor.

Întrucât acest oraș este rupt de civilizația umană, schimbul de informații, tehnologie și produse se realizează ocazional și unidirecțional prin capsule – precum sticlele aruncate în ocean, care purtau, în trecut, mesajele naufragiaților (în cazul de față capsule aruncate în immer). Oamenii puteau totuși părăsi, ori puteau veni în oraș, la intervale lungi de timp, prin intermediul unei nave din Bremen (cea mai apropiată planetă colonizată de oameni). Dată fiind această conjunctură, Orașul Ambasadei este mai degrabă o semi-colonie care funcționa după propriile reguli.

Un alt lucru interesant mi se pare și faptul că oamenii nu puteau comunica direct cu gazdele, căci nu dețineau două voci simultane. Dar și din cauza unor particularități care făceau ca limbajul acestora să nu poată fi reprodus inteligibil prin mijloace tehnologice (lucru cu care nu sunt întru totul de acord, dar care oferă un farmec aparte povestirii). Locuitorii orașului se adaptaseră la această stare de fapt, motiv pentru care o mare parte din activitatea orașului gravita în jurul unor maternități-creșe umane în care se năștea, creștea și se forma „materia primă” a echilibrului ariekeano-uman: Ambasadorii. Aceștia erau oameni selectați, capabili să-și sincronizeze comportamentul, gândurile, limbajul și chiar și corpurile, precum ar face-o niște gemeni monozigoți (ajutați de ceva îmbunătățiri biotehnologice), pentru a vorbi la unison limbajul dual al unor ființe atât de bizare precum erau ariekeii. În final, un asemenea efort era, evident, răsplătit prin transferul de tehnologie și de idei inovatoare.

Limbajul gazdelor era atât de diferit ca structură și rol de limbajul uman, încât dificultatea reproducerii lui oferă gazdelor o aură mistică… Ariekeii erau ființe cu două voci, deci două orificii pe care eu mi le-am imaginat ca fiind prezente la nivelul trunchiului, sub cele două aripi (dintre care una avea rol de ureche !!!). O altă ciudățenie: ariekeii aveau copite și ochi multipli (care mi se pare că se puteau mișca precum ochii unor crustacee). De aceea, poate m-am gândit la centauri, stele de mare, moluște, insecte și artropode. Sau poate erau o combinație dintre toate acestea. Greu de definit.

Gazdele stăpânesc „viul” de pe Arieka, subjugându-l armonios pentru nevoile speciei. Cu toate acestea, gazdele nu sunt exploratori ai spațiului pentru că limbajul lor îi limitează la o realitate pragmatică – o contradicție evolutivo-tehnologică bizară, care te pune pe gândit. În timpul lecturării, deseori mi-am lăsat imaginația să zburde în încercarea de ghici ce factori evolutivi au dus la crearea unei asemenea lumi. Încă mai fac asta, la multa vreme după, ceea ce mă definește ca fiind uman și nu ariekean.

Echilibrul creat între gazde și oameni este distrus la un moment dat de apariția unui nou ambasador – eveniment care degenerează într-un război, în care oamenii ajung la pragul extincției planetare. Mai multe nu vă împărtășesc, deoarece intriga este unul dintre atuurile acestui roman, care de altfel vă va face să-l parcurgeți cu sufletul la gură până la final, pentru a vedea încotro se vor îndrepta lucrurile.

Nu mi-a fost foarte clar ce dimensiune avea Orașul Ambasadei – când mi se părea mic, când foarte mare. N-am înțeles nici dacă Orașul Ambasadei era parte dintr-un oraș mai mare, în care locuiau și gazdele, ori era separat. Probabil m-am lăsat furat de peisaj și mi-au scăpat aceste detalii. De fapt, sunt convins că mi-au scăpat mai multe lucruri, dată fiind complexitatea și avalanșa de lucruri noi, interesante, din altă lume, pe scurt: ALTFEL, cu care China a reușit să-mi incite imaginația.

* * *

La final, vă mai pot spune că am avut ocazia să asist și la lansarea acestei cărți, în cadrul festivalului de SF&F „Final Frontier 2015“, unde Oliviu Crâznic afirma despre China Mieville că este promotorul unui nou curent SF numit „New Weird“…

lansare_paladin_FF2015

Concluzii:

  • De ce?

Voi cita iar din Tudor Ciocârlie. Iată ce spunea acesta pe Goodreads: „O superbă realizare literară, Orașul Ambasadei m-a făcut să-mi doresc ceea ce nu am crezut vreodată că îmi voi dori – ca China Mieville să se oprească din a scrie diferite cărți, pentru a scrie cel puțin 10 cărți în acest univers. Atât de bună e. Eu chiar nu cred că o altă carte va fi mai bună ca aceasta în 2011. Acest lucru nu este ceea ce SF-ul este; acest lucru este ceea ce ar trebui să fie SF-ul. Plin de idei provocatoare, experimente lingvistice, darwinism complicat de cel mai bun nivel, caracterizări ascuțite, extratereștrii fascinanți și o călătorie în spațiu aproape poetică. Un roman care distruge și reconstruiește cititorul său aproape la fel cum face cu lumile descrise în el“.

  • Când?

Cartea ar trebui să fie citită după depășirea stadiului de începător în ale SF-ului (literatură și cinematografie). Sunt câteva detalii care, fără puțină experiență, pot părea de neînțeles. Un exemplu în acest sens ar fi călătoria în immer – un fel de dimensiune paralelă în care timpul și spațiul sunt curbate și de aici și capacitatea de a călătorii interstelar în perioade de timp rezonabile pentru ciclul de viață uman.

  • Cum?

Cu răbdare. Din punctul meu de vedere, Orașul Ambasadei nu este o lectură facilă ori previzibilă. În carte, alternanța între capitolele notate sugestiv „anterior” și „posterior” te poate duce în eroare dacă nu ești deschis în fața experimentelor literare. Pentru a sublinia importanță unui eveniment cheie, autorul folosește două planuri încadrate în timpi diferiți. Odată ce te prinzi de existența acestui artificiu și totodată ajungi să te obișnuiești cu universul descris de China, lucrurile devin ușor de parcurs. Dar asta se va întâmpla de abia în a doua jumătate a cărții.

  • Unde?

Acasă, la bibliotecă sau oriunde, dacă ai o geantă trainică. Dacă vrei să o citești în engleză, o găsești sigur și în format electronic. În română însă, trebuie să cari cartea de 474 de pagini după tine, ceea ce, uneori, nu o sarcină ușoară. Eu am preferat să o citesc acasă, pentru că mi-a fost milă de copertele frumoase ale ediției românești, care s-ar fi făcut ferfeniță în gențile mele.

La capătul curcubeului

Text publicat în Gazeta SF – Nr.48/Martie 2015

La capătul curcubeului te aștepți să găsești, ce?… Vernor Vinge oferă în romanul cu acest titlu o soluție oarecum încâlcită. După ce te rătăcești puțin prin ițele narative ale acestuia, ai putea spune că acolo găsești dragostea pierdută.

Bine… nu vă alarmați… nu despre asta e vorba în roman… și nici despre “mitul” cu care este el promovat, respectiv acela că ar fi vorba, în el de “preludiul unei singularități tehnologice”. Cea din urmă etichetă fiind de fapt momeala care m-a făcut să vreau să-l citesc… și mai apoi dezamăgirea mea personală.

Acțiunea romanului are loc undeva în 2025, deci peste vreo 10 ani de acum în colo și după 18 ani de când acesta a fost publicat.Prognosticurile lui Vernor Vinge privind evoluția tehnologică a umanității sunt un foarte bun exercițiu de cum imaginația devine treptat-treptat realitate, însă dată fiind perioada mică de timp, nici nu avea cum s-o dea în bară, decât poate dacă autorul era vreun pafarist… Dar nu, din contră Vernor Vinge este un pedagog foarte bun… și a reușit să scoată o carte de mai multe ori premiată (premiul Hugo pentru cel mai bun roman, premiul Locus pentru cel mai bun roman Science-Fiction), pentru că a scris despre ceea ce știe el mai bine, lucru care se poate de altfel observa peste tot în carte: mediul universitar, foști profesori, decani, studenți; apoi lumi virtuale, realitatea augmentată, boți și roboți, certificări, sisteme de comunicare și manipulare… ce mai în colo și-ncoace într-o singură propoziție: romanul prezintă realitatea imaginată de un profesor de informatică.

Fără a dezvălui foarte mult din firul narațiunii… subiectul și acțiunea superîncâlcită, se învârte, în opinia mea, în jurul lui Robert Gu – un bătrân poet vindecat de Alzheimer. Grație inovațiilor tehnologice din medicină, acestuia i se acordă șansa la normalitate (actul în sine nu e departe de un Lazăr trezit din morți, versiunea modernă). Drama personajului principal constă în compromisul pe care acesta este obligat să-l facă. În schimbul unei vieți sănătoase (normale), intens asistată tehnologic, dar… mediocră, Gu își pierde talentul poetic care îl adusese pe culmile faimei înainte ca boala să debuteze și care avea ca sursă personalitatea sa răutăcioasă și oarecum problematică pentru cei din jur… Pe scurt… individul era un nesuferit… dar încet-încet se schimbă pe parcursul cărții.

Pe lângă povestea lui Gu și a familiei sale… autorul atinge subiecte interesante precum digitalizarea tuturor cărților și rezolvarea unor probleme sau găsirea răspunsurilor multor întrebări prin compactarea informației într-un tot unitar (o baza de date), lupta privind beneficiile economice ale unui asemenea proces, manipularea în masă, descoperirile științifice din medicină, structura geopolitică a viitorului, simplificarea și complicarea vieții deopotrivă.

În ciuda subiectului greu digerabil pentru persoanele atehnice, La capătul curcubeului este un roman ușor de parcurs. O dovadă în plus că autorul este un bun pedagog este aceea că reușește să facă accesibile noțiunile tehnice care la o primă vedere par abstracte și de neînțeles fără o cunoaștere temeinică în aria informaticii.

Datorită accentului pus pe tehnologizare, am întâlnit persoane care consideră acest roman ca fiind un cyberpunk. Eu aș zice că e prea mult spus cyberpunk căci o parte din tehnologia prezentată nu exista în momentul publicării romanului, însă în zilele noastre ea e accesibilă (vezi Google Glass ca precursor al lentilelor de contact multifuncționale prezentate în carte). În ceea ce privește povestea, senzația generală pe care mi-a oferit-o acest roman este aceea a unui film de acțiune (în care oameni simpli fac lucruri extraordinare, mai ales în lumea virtuală; familia lui Gu este compusă din specialiști ai armatei americane etc.) dar și a unuia ușor conspiraționist… pentru că cititorul este bombardat de acțiunea a tot felul de “grupări” și indivizi dubioși (familia, fosta nevastă, colegii, serviciile secrete, armata, “omul rău” și o presupusă inteligență artificială); tehnologia care oferă oricui posibilitatea de a deveni un mic detectiv și astfel toată lumea spionează pe toată lumea, la care se adaugă multe piste false pe care autorul le răspândește la tot pasul… Toate acestea te fac să crezi că în spatele acțiunii se află un plan sofisticat, minuțios organizat a cărui cheie, vrei nu vrei, începi să o cauți…

Dintre toate variantele propuse de genul Science-Fiction, în ceea ce privește nașterea sau “forma” pe care o ia o singularitate tehnologică (a se citi/viziona în acest sens: Golem XIV, Transcendence, Tet din Oblivion, IA din seria Terminator, Deus Ex Machina din Matrix etc.) – adică a unei forme de inteligență artificială (IA), Vinge alege să-i dea naștere, de această dată, ca o entitate infantilă, curioasă, băgăreață, îngâmfată dar în esență bine intenționată, care se prezintă sub diverse forme oportuniste din care cea preferată este cea a unui iepure alb ușor enervant, care mie unul îmi amintește de Bugs Bunny. Mai mult decât atât, această IA este ușor de anihilat prin eliminarea unor banale certificări… Per ansamblu IA nu depășește inteligența și preocupările unui adolescent supradotat, de unde și dezamăgirea mea personală.
Poate autorul a vrut sa iasă din canoanele IA-urilor până acum imaginate, însă eu cred că putem vorbi de o IA numai dacă aceasta va reuși măcar să egaleze inteligență umană, adică super-human (se comportă mai bine decât majoritatea oamenilor) în clasificarea Turing… Însă dată fiind puterea de calcul a mașinilor actuale și a celor prezentate în carte precum și extinderea internetului în locuri în care acum ni se par de domeniul viitorului, în momentul în care va apărea o IA sunt convins că va fi superioară omului (strong super-human), iar asta va însemna schimbarea noastră profundă ca specie. Dincolo de asta, vorbim filozofie…

Concluzii:

  • Merită citită cartea? (De ce?)

Da. Este o foarte bună proiecție asupra modului în care va evolua tehnologia actuală. Iar partea umană – povestea lui Robert Gu – este chiar bună. Dacă ai răbdare să dai la o parte toate pistele false și detaliile legate de decor găsești un personaj cel puțin interesant, care merită explorat.

  • Când?

Luându-mă după acțiunea alerta și puhoiul de informații hi-tech recomand lectura de dimineață, imediat după cafea. De asemenea, ar fi de preferat ca lecturarea acestei cărți să fie realizată numai după ce în prealabil cititorul s-a familiarizat puțin cu un calculator, cu un smartphone și cu ce se mai întâmplă pe internet la ora actuală, altfel multe detalii interesante vor fi trecute cu vederea.

  • Cum?

Neapărat folosind un gadget. Influențat poate de lumea descrisă în La capătul curcubeului, am încercat cumva sa mă apropii de ce oferă acest roman, renunțând la cititul clasic în favoarea unei metode… hai să-i spun “altfel”, căci eu bănuiesc ca ea va fi doar o etapa intermediară către ceva mult mai complex.

Mai întâi am cumpărat cartea în format EPUB direct de la editură, apoi m-am folosit de @Voice Aloud Reader – o aplicație pentru Android care îți citește orice text (pentru limba română am folosit vocea lui Carmen de la Ivona, aceasta fiind cea mai bună în momentul de față din ceea ce are piața de oferit).
Deși mi-a luat ceva timp până ce am reușit să reglez software-ul cu parametri care să permită o lectură cât mai apropiată de realitate, în final mi-am dat seama că abilitățile mele în materie de citit (ascultat) s-au îmbunătățit considerabil în ceea ce privește viteza de parcurgere a unei cărți și/sau cantitatea parcursă (eu fiind de fel un cititor-melc). Asta se datorează atât faptului că e mai ușor să asculți decât să citești, dar și a libertății de a citi (asculta) în timp ce faci treburi care presupun un oarecare automatism cum ar fi curățenia, mersul cu RATB-ul, plimbatul câinelui ș.a.m.d.

Bănuiesc că ideal ar fi un audiobook (adică o carte citită de un actor, vreun crainic de radio sau orice om cu o dicție excelentă), însă astfel de cărți, în momentul de față sunt rare, așa că alternativa tehnologică e să pui un robot cu voce umană să citească și atunci poate fi accesat orice text. Evident nu vorbim de un produs perfect. Mai sunt cuvinte pocite sau fraze care nu pot fi înțelese din prima, dar asta nu te poate opri să arunci și o privire asupra textului care rulează în paralel pe ecranul telefonului/tabletei. Însă nu asta e cea mai mare problemă… Ci, am observat eu că la acest gen de îngurgitare informațională și nu numai, e mai ușor să ignori ceea ce auzi decât ceea ce vezi (citești) și riști să te cam fure peisajul. Trebuie să recunosc că pentru o astfel de abordare iți trebuie puțin antrenament în ce privește capacitatea de concentrare (pentru unii o treabă Zen)… Dar, bănuiesc că până la urmă e o chestiune legată de obișnuință, iar persoanele cu atenție distributivă (multitasking) vor putea ușor să se folosească de acest gen de tehnologie.

Aștept cu nerăbdare și o aplicație care să recunoască automat personajele într-un text și să citească textul (tot automat) pe voci distincte ca și cum ar fi o piesă de teatru radiofonic.

  • Unde?

Pentru un efect intens garantat, această carte ar trebui citită undeva în provincie, în vreun cătun uitat de lume unde electricitatea este un lux.